Cine are dreptate despre Mircea Eliade?
Eu nu caut adevărul despre
Mircea Eliade, eu caut doar să lămuresc nişte lucruri. În cartea ”Hristos şi
tinerii” de
Laurenţiu Dumitru, s-a scris un articol cam ”dur” despre marele nostru savant
M. Eliade, pe care eu îl admir precum Petre Ţuţea şi Monahul Nicolae
Steinhardt. Nu doresc să-mi expun o părere personală fiindcă n-am citit opera
integrală şi nu-s ”eliadist”, pasionat de Eliade peste măsură. Îmi este drag dar
nu ştiu exact cui să-i dau dreptate. Mă cert cu prietenul meu Vali M. pe
această temă, M. Eliade este acuzat de pornografie şi ”contestat” de Nichifor
Crainic şi Dan Ciachir, în articolul (Pansexualismul la Mircea Eliade / Cum
se naşte un articol sau Despre erudiţie şi bordel, pag. 57, ed.
Egumeniţa, Galaţi 2005) publicat în cartea lui Laurenţiu Dumitru. De ce să
”ucidem” o taină? De ce să-l ”ucidem” pe M. Eliade? Probabil, iubitorii de
Eliade, pun şi această întrebare retorică. Cu ce a greşit Eliade? Cine are
dreptate până la urmă despre Eliade? Mă cert şi cu o prietenă tot din cauza
aceasta. Dânsa a interpretat
că şi eu sunt contra lui Eliade. Nu, eu doar am citit ce s-a scris în articolul
respectiv. Vroiam să reproduc tot articolul, însă am să postez aici comentariile, criticile lui
Nichifor Crainic. Admiratorii lui Eliade spun astfel: ca să vorbeşti
despre Eliade, tre să ajungi la valoarea lui, altfel tot ce spui sunt nişte
aberaţii. Oare, aşa să fie? Înseamnă că de vorbim despre Dumnezeu
suntem ”tâmpiţi”, fiindcă nimeni nu este Dumnezeu ca să vorbească despre
Dânsul, dar totuşi se vorbeşte... frumos şi urât, deci... vrăjeala asta că nu
poţi vorbii (critic) despre o personaliate neavând valoarea sa, cade din start.
Nici Nichifor Crainic nu a fost un ”tiriplici”, îmi permiteţi să vă aduc la
cunoştinţă umila lui părere? Toţi avem păreri de la o vreme. Mâine-poimâine
spunem că şi Hristos a avut păreri, şi M. Eminescu a avut păreri... din păcate
părerea este de bodegă. Domnul Hristos a luat atitudini minunate, a săvârşit o
TAINĂ divino-umană, demnă doar de Fiul lui Dumnezeu. M. Eminescu a luat
atitudini poetice şi profund româneşti, nu a avut păreri, păreri are omul
mediocru, individul manelist şi otevist. În continuare să vedem ce spune
Nichifor Crainic despre savantul M. Eliade şi apoi tragem concluziile.
Din cartea Hristos şi
tinerii, articolul
Teologia ortodoxă şi Mircea Eliade (pag. 60-62) :
[...] În
Biserica noastră, după câte ştim, singurul teolog care critică virulent opera
marelui savant este Nichifor Crainic. […] Nichifor Crainic despre Eliade: ,,erudit în
obscurităţile sibiline din descântecele tuturor babelor de pe glob”, ,,satelit
al lui Nae Ionescu, astru fără lumină proprie”, ,,sexolog maniac” , ,,pornograf maniac”.
Acelaşi Nichifor Crainic afirmă despre Eliade: ,,M.E. nu are nici un aport
personal. El e o prodicioasă apariţie livrescă. A devorat tot ce a găsit prin
biblioteci despre superstiţiile omenirii primitive şi acest conglomerat îl
trece în cărţi proprii care fie se numesc Istoria religiilor, Yoga, Mitul
eternei reîntoarceri sau Făurari şi alchimişti (aceasta din urmă lucrare având
în ediţiile franceză şi engleză
ilustraţii cu stranii reproduceri pornografice scoase din alchimia medievală);
toate au acelaşi conţinut acumulat şi interpretat cu o perseverenţă demonic în
sensul unui sexualism universal. M.E. e un sexolog maniac. Maniac fiindcă este
obsedat de una şi aceeaşi temă, fortifică mereu aberaţii culese din
superstiţiile preistorice ale omenirii, pentru a clădi pe temeiul lor o vedenie
pansexuală a universului. Aderând la această vedenie, el refuză să o numească
primitivă, calificând-o mai prestigious cu termenul de arhaică.”
(Nichifor Crainic în Dosarul Eliade VI, p. 40) În acelaşi articol Nichifor
Crainic spune: ,,Pentru a demonstra această teză… (anume că universal e rodul
unui pansexualism, -freudism înainte de Freud- , care se refelectă ca arhetip
cosmogonic în pansexualismul terestru) Mircea Eliade îngrămădeşte cu o erudiţie
mai mult decât normal toate aberaţiile erotomaniei culese din cărţile care
vorbesc despre praticile şi riturile obscene chineze, hinduse, arabe, egiptene,
eline şi medieval-europene, înşirate în milionimi de citate.” Marele nostru
teolog e oripilat şi de studiul compilat despre yoga hindusă unde ,,e un
capitol uluitor de detalii scabroase, în care cu o plăcere nestăpânită, dă
lista numelor proprii în toate dialectele orientale ale organelor şi acţiunilor
erotice natural şi mai ales contra firii… această nomenclatură anatomică de
dicţionar obscene nu dovedeşte decât gustul morbid al autorului.” De altfel
debutul literar al lui Eliade e un faimos eseu, ,,o confesiune sexual de un
cinism dezgustător”, e vorba de ,,Litanii pentru fecioară” (martie 1928) ,
urmat de ,,Glorii pentru mascul” (aprilie 1928) apărute la Pământul din
Botoşani şi reproduce sub titlul generic ,,Apologia virilităţii” în volumul
omagial Eliadiana, Polirom, pp. 9-11 .
Eu nu-l judec pe
M. Eliade, a fost şi el om, numai că nu mă raportez la el ca la ceva absolut, ca fanii lui. Trebuie
pus accent pe faptul că a fost savant, nu sfânt. Am zis că a fost
umanist (ceea ce este un adevăr incontestabil, dovedit cu “n” argumente) , iar
prietena mea S. , s-a supărat şi întro polemică la telefon, unde ne-am jignit
reciproc (prin aluzii sau direct) , l-a făcut imbecil pe autorul cărţii “Hristos şi tinerii”,
că şi-a permis să-l “denigreze” pe Mircea Eliade, etc. Nu se poate întru
polemici ortodoxe, fără jignire? E absurd ca şi credincioşi să avem idoli
dintre marile personalităţi sau atunci când cineva nu-i pro M. Eliade, să-l facem imbecil sau în alt
fel. Pe prietenul
meu Vali M. (foarte împătimit de savantul şi scriitorul Mircea Eliade) , l-a
deranjat afirmaţiile lui Dan Ciachir faţă de autorul Istoriei religiilor (Tratatul de istorie al religiilor, Nuntă
în cer, Insula
lui Euthanasius … sunt cărţi pe care le-am citit şi eu) , nu-mi
amintesc dacă i-am arătat ce spune şi Nichifor Crainic, însă mă lovesc de “nu
mă interesează” … Când e ceva unde eşti prins şi nu ai ce spune, nu ai
replică, te scoţi frumos, elegant şi simplu cu nu mă interesează. În fine, nu avem dreptul să
îngrădim libertatea omului, fiecare cu gusturile lui, însă una-i să admiri un autor şi
alta-i să-l divinizezi. Să vedem acum ce spune Petre Ţuţea despre Mircea Eliade
(în cartea intitiulată astfel, carte pe care am citito şi recitito…) , ,,Mircea Eliade
trebuie gândit în triunghiul: Dumnezeu, om şi natură, în care domină Sacrul, adică realul atotcuprinzător, cauza
unică a tuturor lucrurilor.”,,Sacrul lui Mircea Eliade este o fereastră
deschisă spre Absolut, pentru acest animal raţional, bolnav şi muritor sau
depravat a cărui lume este când veselă, când tristă, ca-n Glossa lui Eminescu.”
(pag. 53, Petre Ţuţea – Mircea Eliade, ed. EIKON) ,,Mircea Eliade este
atitudinal întreg, în toată opera lui. Psihologic întemeiat, mai ales prin
conştiinţa teoretică. Aşa întâlnim misticul, miticul, magical şi raţionalul. În
actualitatea lui modern, acest gânditor artist proiectează peste timp viziunea
mistică a unui prezent pur în sensul eternităţii gortheene.” (Petre Ţuţea) Pentru a
ne lămurii cât de cât, e corect să citim N. Steinhardt , articolul din cartea MONOLOGUL POLIFONIC, intitulat MIRCEA ELIADE:
CUM ÎL VĂD, aflat la
pagina 33, editura DACIA. De ce am ales să încep cu criticile lui Nichifor
Crainic? Aşa putem înţelege ce diferenţă mare este între oameni, mai ales
oamenii de cultură. Pe ce poziţie mă situez eu acum, am zis că merg pe mâna lui
Petre Ţuţea şi a lui N.
Steinhardt, deci concluziile vă las să le trageţi dvs. , însă vă implor să nu mă acuzaţi
că-s anti-Eliade. Eu pe M. Eliade îl cunosc din prefaţa broşurii OMENIA ŞI
FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI de GEORGE RACOVEANU, nu din cartea lui Laurenţiu
Dumitru. Cine are până la urmă dreptate, Dumnezeu ştie. Eu rămân ce-am fost,
orthodox-român şi nebun pentru Hristos, restul e tăcere şi durere.
19/20 - 07 - 2012
