Femei care iubesc prea mult - Robin Norwood

    La inceput ai fost cucerita doar cu o floare. Intre timp ai intrat intr-un cer vicios si relatia a devenit o relatie de compromis. Chiar o relatie fortata. Sentimentele sincere au ajuns sa fie niste sentimente bolnave. Nu mai stii daca iubesti sau nu. Suferi. Vrei sa fie ca la inceput, acel inceput frumos si dulce. Toti indragostitii tanjesc dupa primele zile de relatie si vor mereu un nou inceput. Femeile toate isi doresc un barbat puternic. Indiferent de ce se petrece in relatie, unele femei (care iubesc prea mult) nu renunta la partener. E bine, e rau? Nu stiu, dar stiu sigur ca o relatie cu un barbat violent, alcoolic, obsedat sexual... nu este o relatie buna.

    Omul in mare parte doreste sa fie doar ca el. Uneori se contrazice singur si se minte singur. Asa este si in dragoste. Unde e prea mult orgoliu nu este dragoste adevarata. Femeile care iubesc prea mult se lasa cucerite de barbati nepotriviti. Ele se indragostesc de o masca, de o iluzie si sunt dezamagite.

    La inceput, ar zice Ana (un personaj fictiv) : ... Daniel ma iubea, era tandru cu mine... a inceput totul asa frumos... ma intelegea, avea rabdare, era tare dragut... imi facea surprize, imi facea mereu cadouri... imi oferea flori... imi scria poezii... imi arata afectiune, era atent... ma lasa in pace cand eram suparata si nervoasa... nu se rastea la mine, nu ma lovea niciodata... ma saruta dulce, am imbratisa cu drag, ma tinea de mana foarte frumos... ma iubea sincer... era fidel... era ideal... ... ... Dupa o vreme, ceva s-a intamplat si ne-am stricat relatia. Nu stiu daca de la prea multa gelozie sau din orgolii prostesti. Ne-am contrazis... Ne-am certat. Nu ne-am vorbit cateva zile. L-am mintit. L-am inselat. I-am vorbit urat. Si el a devenit dintr-un baiat bun, un om "nebun". Un om rau. Violent. Agresiv. Avea nervi. A avut intentia sa ma loveasca. A vorbit urat. Mi-a zis vorbe care ma ranesc si acum. Ma ameninta cu despartirea. De ziua mea m-a facut sa plang. Etc. etc. etc.

    In acest context, Ana se intreaba ce nu a mers? Ce a fost intre ea si Daniel de s-a ajuns de la iubire la despartire, ura si agresivitate? Femeile care iubesc prea mult ar raspunde ca nu femeia e de vina, ci barbatul. Femeile care iubesc prea mult nu vad realitatea relatiei. Ele vad doar farmecul cu care a inceput relatia si nu observa ca nu exista pic de armonie si se tinde spre "singur in doi". Unele persoane sunt de parere ca relatia se rupe fiindca apare monotonia. Eu nu cred in asa ceva. Acolo unde nu este dragoste adevarata normal ca intervine rutina, plictiseala si monotonia. Intr-o relatie serioasa nu exista asa ceva. Daca era peste tot asa, nu se mai casatorea nimeni si nu mai stiam de casnicii de peste 50 de ani. Va vine sa credeti, 50 de ani de stat impreuna intr-o familie? Asta da iubire. Iubirea adevarata trebuie sa fie si prietenie. Femeile care iubesc prea mult vor ele sa domine. Vor numai ele sa aiba dreptate. Vor libertate, dar o libertate care provoaca dependenta. Femeile care iubesc prea mult se cred cele mai destepte de pe planeta. Sunt incapatanate. Nu-si recunosc vina. Nu vor sa inteleaga ca dragostea nu este obsesie si nu e ceva de tip psihologic. Dragostea e ceva de suflet. Iubesti cu inima nu cu psihicul. Unde este iubire adevarata inseamna ca omul gandeste si traieste cu inima. Inima - organul iubirii...

Ana Maria ‎Gîbu , poeta iubirii si frumusetii nemuritoare

    Ana Maria Gibu, este o frumoasa scriitoare din Dorohoi, jud. Botosani. Iubeste poezia si muzica. De putin timp a incercat sa scrie si proza si nu a incercat rau. Are doar 18 ani, si este la a 8 carte publicata la diverse edituri. In prefata volumului Secretul zborului, domnisoara Ana Maria, este declarata ca fiind "bolnava de poezie". Eu zic ca este "bolnava de iubire" si "bolnava de frumos". Iar aici in acest context trebuie sa amintim ce a zis F. M. Dostoievski: frumusetea va mantui lumea sau frumusetea va schimba lumea. Important este ca binele, adevarul si frumosul, transcende totul si transfigureaza lumea intr-un univers plin de armonie si de sens. Sensul divin si asa ajungem la ceva dumnezeiesc din om.

   Volumul Secretul zborului, este profund ancorat in iubire si dor. Iubirea de frumos si dorul dupa vesnicie. Aproape orice scriitor a devenit nemuritor prin opera sa. Acum, Ana Maria, incearca prin muzica si poezie sa ramana aici pretutindeni. Din punctul meu de vedere, un scriitor adevarat coboara cerul pe pamant si nu moare niciodata. Ramane un suflet viu prin opera si biografie.

   Intre timp, scriitorul isi va scrie viata si va lasa o amprenta nu doar in ochii cititorului, ci in inima celor ce iubesc lectura. Ana Maria, ne lasa drept testament si mostenire o vraja. Vraja iubirii si vraja frumuestii invaluita intr-un mister dulce. Poezia ei nu este pur si simplu poezie. Poezia ei este viata.

mostenire

te gasesc intr-un pumn gol

ori de cate ori te caut

si vreau sa te duc acasa

cand sunt pe punctul de a te recompune

fugi

rugandu-ma sa te las

pana-ti gasesti hainele potrivite

pentru lumea in care vreau sa te scot

... ... ...

   Am pictat aici doar o singura strofa din poezia "Mostenire", pag. 100, volumul Secretul zborului, editura PIM, Iasi, 2015. O singura strofa dintr-o poezie care curge lin ca un izvor de munte. O poezie muzicala. O poezie adevarata. O poezie frumoasa si sincera. O poezie nesincera si urata este o "poezie" postmodernista exagerata gen: "un bec de 60 de W/ a pocnit si .../ a aruncat mucii de fosfor/ pe peretii manjiti cu glet CT 127 etc etc etc" ... Asta nu este poezie, este porcarie sau prostie. Asa ca ador poezia-poezie. Poezia adevarata scrisa simplu si frumos. Poezia inseamna Ana Blandiana... Poezia inseamna si Ana Maria Gibu. O poezie care o reprezinta. O poezie de care m-am indragostit si o poezie scrisa nu doar cu talent, ci o poezie scrisa cu inspiratie, iubire si dor.

Mi-am aruncat privirea catre cer...

Mi-am aruncat privirea catre cer
si soarele il vad ca o ispita
ce se invarte-n jurul meu
cu dor de amintiri
neintinate.

In departare am zarit un om
care traia-n trecut
si-n bucurie
dar nu a vrut
sa fie cum a fost
si a plecat
cu dor
in vesnicie.

Inima - organul iubirii

Putem zice "te iubesc din inima!" sau "te iubesc din suflet!". Alt mod organic de "te iubesc!" nu exista. Iubirea reprezinta totul in fiinta umana. Traim fara aer, fara apa si fara mancare. Dar nu traim nicio secunda fara iubire. Si cel mai mare criminal tot are undeva ascuns acolo in inima un sentiment de iubire. Practic iubirea este totul si nu este nimic fara iubire, fiindca iubirea este Dumnezeu si Dumnezeu este Iubire.

Iubirea nu este o idee abstracta sau o pura fantezie. Iubirea este Persoana. Persoana-Dumnezeu intrupata intru Iisus Hristos Mantuitorul lumii. Daca nu exista o asa mare iubire de oameni, Dumnezeu nu se mai arata prin Fiul Sau si nu se mai jertfea cu moarte pe cruce.

Iubirea este sinonima cu inima. Iubirea izvoraste din inima si o inima plina de iubire este o inima ancorata in Dumnezeu. Astfel putem spune ca inima este organul iubirii. Inima si sufletul. Sufletul - acest duh dumnezeiesc. Cu toate ca uneori omul autonom, incearca sa demonstreze ca nu exista suflet, ca nu exista Dumnezeu, uite ca exista. Argumentul existentei sufletului si a Lui Dumnezeu este IUBIREA.

Jurnal filosofic (idei si ganduri/ despre om/ despre moarte...)

Miercuri, 1 Iulie

Omul moare cand isi pierde constiinta. Cu toate ca  sufletul este nemuritor, sunt anumite persoane fara suflet si fara constiinta. Si cum traieste omul daca nu are suflet? Nu traieste, vietuieste precum animalele care nu au suflet, constiinta si ratiune. Cu toate astea nu cred ca exista animal care se sinucide. Omul e singurul "animal" care face acest gest necugetat. In primul rand e o sfidare fata de viata si fata de Dumnezeu. Nu omul a dat viata lumii, naturii si intregului univers. Omul este o creatura. De ce nu-si cunoaste limitele? De ce se comporta salbatic si criminal? Sincer sa fiu nu inteleg ce simte omul cand face o crima sau cand se  manifesta violent. Un om normal simte ca nu este bine asa ceva. Se intelege o iesire necontrolata la nervi, dar nu se intelege a face un obicei din asta. Se accepta un mic rau savarsit din greseala, dar nu se admite sa persisti in aceeasi greseala la nesfarsit. Omul se minte singur daca se crede bun cand face ceva rau. Raul nu e de natura umana. Trebuie sa ne dam seama ca nu ne caracterizeaza ca fiinte umane raul. Raul e de natura demonica si de fapt raul nu exista, este absenta binelui. Stiu ca ne preocupa problema raului si este o intreaga filosofie aceasta ispita de a pune o definitie exacta raului. In filosofie nu exista defintii, exista idei. Ideea cea mai superba este Ideea de Dumnezeu. Acolo unde este Dumnezeu, este iubire, pace si frumos. Unde nu este Dumnezeu, nu este nimic. Sau putem zice ca este neant. Un abis ancorat intr-un vid existential. Chiar daca pentru nihilism e "bine" fara Dumnezeu si fara credinta, nu putem face pe placul ateismului si sa ne bucuram ca "zis-a cel nebun: nu exista Dumnezeu..." Dumnezeu nu exista acolo unde nu este iubire. Iubirea fara Dumnezeu este placere efemera si pacat. Desfrau. Nu trebuie sa ne fie rusine sa spunem lucrurilor pe nume. Dumnezeu este Izvorul Iubirii. Fara Dumnezeu nu exista iubire. Si iubirea este cel mai frumos sentiment din lume. Daca nu iubim suntem fiinte moarte. Murim sufleteste si moartea sufleteasca e mai dureroasa decat moartea fizica. In iubire nu exista moarte. In credinta nu exista moarte. Moartea este doar in lumea celor necredinciosi. Paganii se tem de moarte. Oamenii lui Dumnezeu primesc moartea cu bucurie si o numesc "adormire", "trecere in vesnicie", nu "trecere in nefiinta". Trecere in vesnicie, fiindca iubirea e vesnicie si iubirea nu moare... Nu moare pentru ca e nascuta din Viata si vesnicie. Iubirea nu moare pentru ca iubirea e Dumnezeu.