Motto: Din fericire toţi suntem diferiţi!
Mergând la Galaţi la facultate, undeva într-o comună, pe marginea drumului, văd un panou mare pe care stă scris: din fericire toţi suntem diferiţi!, şi zâmbesc când citesc acest mesaj. Ce legătură are acest lucru cu dragostea, cu îndrăgostirea (sau îndrăgosteala) şi cuvintele în iubire?
Am preferat să ataşez în acest context, cartea Femei care iubesc prea mult (de ce ne îndrăgostim mereu de bărbaţi nepotriviţi). Această afirmaţie de ce ne îndrăgostim... se poate raporta şi la bărbaţi. Şi noi ne îndrăgostim mereu de femei nepotrivite, nu?
Sincer, nu cred că e vorba de potrivit sau nepotrivit aici. E vorba de tine ca om dacă ştii să te îndrăgosteşti şi dacă eşti capabil să accepţi defecetele partenerului, fără a căuta vreodată să-l schimbi sau să-l manipulezi după placul tău. Şi ar fi ideal să înţelegem faptul că toţi suntem diferiţi. Suntem diferiţi nu doar ca persoane, suntem diferiţi în iubire. Unii iubesc de la bun început. Alţii merg mai mult pe ideea de prietenie şi apoi treptat apare dragostea...
Dacă tot suntem la diferenţe, care e diferenţa între dragoste şi îndrăgosteală? Dragostea rezistă. Dragostea e cel mai frumos lucru de pe pământ, iar îndrăgosteala e ceva psihologic, un sentiment fals (o iluzie) care nu ţine mult. Uneori îndrăgosteala e un fel de prosteală. Manele. Suferinţă fără rost. Mesaje şi statusuri pe facebook lacrimogene. Totul în jur este tragic, trist, anost... Nu mai vedem nicio nădejde în nimic. Dar de fapt toată această poveste e ca un balon de săpun. Şi din păcate căutăm vinovaţi doar în persoanele din afară şi în el sau ea. Niciodată nu ne aparţine nouă vreo vină, dacă am avut o relaţie toxică şi niciodată nu am ţinut cont de sfatul prietenilor.
Preferăm să ne maimuţărim şi să ne văicărim pe facebook. Pozăm în victimă, dar nu ne interesează faptul că în viaţă (chiar şi în dragoste) e bine să avem şi RAŢIUNE. Chiar dacă o fată are impresia că a găsit pe Făt Frumos sau Prinţul pe cal alb, iar băiatul crede că a descoperit pe Ileana Cosânzeana sau pe Prinţesa Gheţurilor, e normal să nu se grăbească, să aibe răbdare şi să-şi păstreze raţiunea curată.
Prea repede ne topim după cineva frumos la prima vedere. Prea repede punem accent pe unele cuvinte dulci... şi pe te iubesc!. Te iubesc, dacă e să fie ceva adevărat, se spune doar când o ceri pe ea de soţie... când eşti sigur că o să fie logodnica ta. Bine, putem spune te iubesc!, când dorim, dar nu ştim ce esenţă are. Din păcate ne jucăm cu cuvintele. Unele persoane devin indiferente şi cuvintele le lasă rece. Fiecare e aşa cum vrea să fie. Iubirea adevărată înseamnă să-l accepţi pe partener aşa cum este el... şi să-l vezi "perfect" (chiar dacă nu există perfecţiune la scară umană) şi să nu-l judeci.
Dar toate aceste idei nu au nicio relevanţă când suferim din dragoste sau când suntem în culmea fericirii, când ne îndrăgostim. Când suferim nu mai vedem pe nimeni... suntem doar noi şi suferinţa... şi aproape toţi facem greşeala să trâmbiţăm pe facebook starea noastră de muribund în iubire. Aşteptăm ca toată lumea să ne dea dreptate, să ne compătimească sau (dacă e să fim puţini ironici) aşteptăm să ne spună condoleanţe...
Nu vrem să înţelegem că în orice stare suntem, de fericire sau de suferinţă, noi tot nu suntem mulţumiţi. Nu ştim ce ne dorim din iubire... Nu ştim să vedem dincolo de estetic, de chip şi forme... Fetele şi băieţii nu au doar chip, păr, ochi... mai au şi suflet, caracter, gândire, personalitate, capricii, defecte... Iar noi în tot contextul acesta ai iubirii dacă nu vedem de ce ne îndrăgostim, înseamnă că ne place ca totul să fie aşa o vrajă sau o fantezie.
Un alt aspect important în iubire este LIBERTATEA. O iubire adevărată înseamnă o libertare în doi. Adică tu ai libertatea ta (logic nu eşti liber să înşeli. să minţi, să jigneşti...) partenerul are libertatea sa. Dacă iubirea devine posesivitate, control şi îngrădeşte libertatea celuilalt, nu mai este iubire. Îndemnul Fericitului Augustin - Iubeşte şi fă ce vrei! , nu este un îndemn la libertinaj şi destrăbălare. Iubeşte şi fă ce vrei! înseamnă învaţă să iubeşti... sau pur şi simplu iubeşte (iubeşte pe Dumnezeu, pe semeni, iubeşte-te pe tine adică să te respecţi pe tine, nu iubire egoistă, iubeşte frumosul, adevărul, viaţa, binele... etc.) şi fă ce vrei, în afară de rău. Iubirea nu te lasă să faci rău. Iar când iubirea devine mai mult cuvinte şi nu fapte, e o problemă. Trebuie să fie un echilibru. Plus că iubirea fără jertfă e o iubire de tip second-hand. P.S. IUBEŞTE!
