Ce sărbătorim de Crăciun?

   De Crăciun sărbătorim tăierea porcului, reducerile din Carrefour, împdobirea bradului... şi venirea preotului pe la noi să cerşească bani.

        Poate am exagerat puţin, dar cam asta se ştie despre ce sărbătorim noi de Crăciun. Nu vrem să mai spunem că noi sărbătorim Naşterea lui Hristos, pentr că nu mai credem nici noi în poveşti cu pruncul născut din Fecioară într-o iesle în Ierusalim. 

             Dar nu ne-am gândit niciodată că această povestele este de fapt o realitate istorică şi nu e o fantezie a ortodoxiei sau a creştinismului. Ne place să credem că noi suntem oameni raţionali şi că doar oamenii slabi cred în Dumnezeu. De aici ideea că unii cred din frică, nu din convingere. Din păcate prejudecata că doar cei fără carte merg la biserică... si mai ales cei bătrâni, există şi astăzi.

    Mentalitatea societăţii de azi preferă mai bine să sărbătorească de Crăciun o viaţă ca un film porno, nu să se bucure că s-a Născut un Prunc... Nu mai vrem să ştim nimic de suflet, de bucuria Naşterii lui Hristos, de spovedanie, de Împărtăşanie, de mântuire şi de colinde. Mentalitatea aceasta pornografică şi sexualizată la maxim, nu poate să vadă o Taină, mai ales Taina Iubirii, Taina Naşterii din Fecioară.

    Mentalitatea omului recent acceptă că este un mit numit Iisus Hristos, dar nu Fiul lui Dumnezeu. Omul recent nu are timp de atâta teologie pe marginea acestui subiect. Omul recent trăieşte în triunghiul TBC - tehnologie, bani şi confort. Dacă ne apucăm să spunem ce sărbătorim de Crăciun... sigur suntem catalogaţi nebuni. Aşa că spunem totuşi că de Crăciun e bine să sărbătorim omenia, bucuria, generozitatea, bunul-simţ, pacea şi liniştea sufletului.

Iubire şi orgolii rănite

   Am vrut să înţeleg de ce unii oameni acceptă să trăiască o relaţie toxică şi am primit recomandarea să citesc cărţile Cele cinci limbaje ale iubirii şi Femei care iubesc prea mult. Am luat cărţile... Le-am citit. Dar nu vreau să trag o concluzie din cărţi. Cărţi care nu doar că exprimă realitatea, ci cărţi care vorbesc despre relaţii de acest tip şi relatează numai cazuri adevărate şi autorii, specilizaţi în  psihoterapie de cuplu nu văd o soluţie despărţirea. Ok. Nu e bine să alegem despărţirea, dar ce variantă să alegem? Nu vreau să fac aici filosofia sau psihologia iubirii şi a relaţiilor de compromis. Fiecare e liber să aleagă ce doreşte, dar cea mai bună cale... e calea de mijloc.

    În cărţi găsim experienţe diferite, în care ne regăsim sau nu. Dar mentalitatea şi viaţa e diferită. În majoritatea cărţilor de genul acesta se vorbeşte despre cupluri din SUA sau Anglia sau alte ţări cu un potenţial mult mai ridicat ca al nostru. Noi totuşi avem pretenţia că suntem un popor ortodox, dar nu găsim o soluţie la această problemă. Şi în spaţiul ortodox există atâtea cărţi scrise pe această temă, dar nu cărţile vindecă boala, ci omul şi Dumnezeu. Dacă omul nu vrea să schimbe nimic, nici Dumnezeu nu are ce să îi facă. În fine... Nu blamăm aceste cărţi şi nu spunem că nu sunt de ajutor, doar că atunci când se face prea multă filosofie şi psihologie pe tema iubirii, nu se lămureşte nimic. Poate toţi am trecut prin aşa ceva sau am văzut oameni care par să se iubească... dar nu se suportă. Ce fel de iubire să fie aceasta?

   Iubirea este şi atât. Nimic nu e magic aici. Dar dacă vrem o părere, o idee.. sau să studiem acest fenomen, e foarte bine să citim. Numai că atunci când iubim, iubim şi nimic mai mult. Nu există reţete în iubire. Nu putem spune: iubeşte conform cu articoul cutare sau iubeşte după cum spune următorul citat. Care citat? Putem căuta citate despre iubire pe Google şi ne săturăm de iubire numai citind. Doar că iubirea nu este aşa complicată şi nu are rost să o vedem ca pe un tratat de medicină.

   În fine... nu din cărţi şi nici din auzite încerc să observ de ce pare iubirea aşa complicată şi de ce nu e totul simplu şi frumos. În primul rând nu există iubire de unul singur. Dacă nu e ceva reciproc, nu mai putem să vorbim despre iubire... acolo e o amăgire, compasiune sau altceva. Sentimentele iubirii ori sunt în doi ori nu mai sunt deloc. Nici în prietenie nu merge nimic dacă nu există respect, înţelegere şi încredere din ambele părţi. Dar totuşi nu cred să fie doar asta cauza. Cauza principală este orgoliul. Unde există prea multe orgolii nu poate să existe iubire. Un om orgolios se iubeşte prea mult pe sine şi nu poate renunţa la orgolii de dragul iubrii sau de dragul celuilat. Lucrurile nu sunt deloc complicate într-o relaţie unde nu există orgolii sau se lasă puţin orgoliile la o parte. Dramatic e ca două persoane care îl au pe Dumnezeu în comun şi vor o relaţie de iubire şi nu pot renunţa la orgolii, de ce nu acceptă realitatea? Care realitate? Realitatea că orgoliul nu are ce căuta în iubire. Una e să fii demn şi alta e să fii mereu orgolios şi să nu laşi de la tine nimic... să crezi că deţii adevărul absolut şi că de vină e celălalt şi nu orgoliul tău personal. Iar după toate încercările posibile dacă tot tu ai orgoliul rănit, înseamnă că iubirea pentru tine e o luptă între orgolii.

    În orice relaţie există polemici... certuri... Toţi oamenii se contrazic. Toţi oamenii se supără unii pe alţii sau îşi fac rău. Dar nu toţi oamenii care iubesc ţin aşa mult la orgolii. Şi mai ales unde există un punct comun - Dumnezeu , dar nu există nicio brumă de respect, încredere şi înţelegere... , acolo ori am greşit total drumul ori ne jucăm şi cu iubirea şi cu credinţa în Dumnezeu. Un om care iubeşte cu adevărat ştie să ierte şi nu judecă partenerul de viaţă. Şi iar ajungem la orgolii. Toate aceste lucruri pleacă de la orgolii prea mari. Mândria e cea care pune stavilă iubrii. Mândria e cea care judecă şi vede defecte la tot pasul la alţii. Mândria e cea care nu ne lasă să iubim sincer, curat şi frumos. Este imposibil să vrei să iubeşti pe cineva şi să nu renunţi la mândrie. Numai că poţi uşor cădea în extreme. Ori nu iubeşti şi alegi să fii orgolios toată viaţa, ori te laşi păcălit de plăcere şi ajungi la manele şi telenovele. Dacă ai făcut din iubire o manea, deja îţi poţi lua adio de la iubirea adevărată.

   Şi dacă ai renunţat la orgolii... relaţia o să fie o fericire veşnică? Nu. În orice relaţie serioasă apar noi şi noi probleme. Dar un prim pas cred că e renunţarea la orgolii. În prietenie... eu m-am contrazis timp de cinci ani cu cineva, un fost coleg de gimnaziu. Ne consideram foarte buni prieteni, dar am intrat în polemeci cinci ani de zile pe tema: cine este autorul răului în lume, definiţia răului... El credea că Dumnezeu e coautor la rău şi eu încercam să îl lămuresc că nu e aşa şi de fapt eram doi orgolioşi şi unul şi altul. În loc să ne respectăm frumos opinia diferită... am ales să ne certăm, să ne jignim... etc. Într-un final ne-am certat de tot... şi până la urmă tot el a sunat şi şi-a cerut iertare şi aşa mi-a dat o lecţie. Puteam eu să fac acest lucru... dar şi eu mai orgolios. Eram supăram că m-a jignit. Până la urmă conta prietenia şi faptul că aveam multe alte lucruri în comun, nu polemica asta. Acum suntem tot prieteni şi avem o cu totul altă gândire. Ne-am dat seama că atunci eram ca doi copilaşi care se ceartă pe jucării.

    Conştiinţa nu ne minte niciodată. Nu sunt un miliard de motive care stau în calea iubirii. Orgoliul e un mare motiv. Şi e de ajuns. Dar conştiinţa ne trezeşte şi ne atrage atenţia că nu e de vină nimeni că noi nu vrem să renunţăm la orgolii. Poţi să te contrazici... dar dacă îţi place să te contrazici toată viaţa nu e normal. Iubirea nu e o dispută. Iubirea nu e un război. Şi nu poţi să fii mereu un căţeluş sau un cerşetor al iubirii de dragul orgoliilor altcuiva. În final unde există Dumnezeu şi iubire... nu există orgolii.

Nimeni nu e mai frumos ca mine

    Majoritatea oamenilor se cred cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, cei mai tari din lume. Nu e om care să nu aibă puţin din mitul lui Narcis. În lumea de azi nimeni nu vrea să pară hidos sau penibil. Aproape tot omul se vede a fi cel mai frumos, dar nu vrea să înţeleagă faptul că frumuseţea e trecătoare şi că totul e relativ.

     Dar ce ne facem că vrem nu vrem punem prea mult accent pe estetic? Oare a glumit Tudor Arghezi când a vorbit de estetica urâtului? Mentalitatea omului recent adoră formele corpului şi se preocupă în mod exagerat de trup şi se pare că esenţa lucrurilor, decenţa, bunul-simţ şi valorile morale sunt blamate. Nu se mai caută un suflet frumos, un caracter deosebit şi un om sincer şi inteligent. Frumuseţea nu mai are farmecul ei în dulcele stil clasic. Frumuseţea în contextul actual are alte criterii materiale. Un fel de manele de genul: sunt frumos că am bani, sunt frumos că am maşină, sunt barosan, sunt şmecher no one ... Frumuseţea de azi se rezumă la silicoane şi botox? Frumuseţea masculină se rezumă la muşchi şi aroganţă?

    Din păcate acum orice nimic etalat pe facebook este frumos. Şi nimeni nu vrea să fie arătat cu degetul sau să nu primească niciun like. Deja cred că o să intrăm în depresie că nu primim like pe facebook. Spunem că noi nu suntem pasionaţi de facebook, de like-uri, de laude şi aprecieri, dar în  orice individ zace o dovă de mândrie şi de iubire de sine.  Uneori avem senzaţia că suntem mici vedete şi că suntem cei mai frumoşi. Numai că noi nu vrem doar să părem cei mai frumoşi, din păcate avem impresia că şi suntem. Indiferent de cum şi cine suntem, trâmbiţăm că suntem modeşti. Ne place la nebunie să ne minţim singuri sau să ne dăm like singuri pe facebook. Ca în povestea aia: să alergi de unul singur şi să ieşi pe locul doi.

    Omul postmodern nu doreşte să fie simplu, natural şi firesc. Se pierde mult în detalii fanteziste şi trăieşte doar cu iluzia că nimeni nu este mai frumos ca el. Dar să nu facem greşeala să judecăm omul oricum ar vrea el să fie, pentru că omul în orice epocă a fost (ca idee) măsura tuturor lucrurilor şi un fel de semizeu. Doar că omul nu vrea să se accepte pe sine aşa cum este (raţional şi limitat) şi caută să iasă în evidenţă cu un tatuaj de exemplu. De ce nu îşi face omul tatuaj pe inimă sau pe suflet şi să scrie mare: NU MĂ SUPORT!, SUNT SINGUR, SUNT TRIST...? Dar ne place să ne amăgim şi să ne minţim singuri. Suntem singuri şi trişti pentru că ne place să suferim, să trăim în minciună şi amăgire. Postăm pe facebook că suntem cool, dar bruma de fericire virtuală provoacă dependenţă şi orice dependenţă nu e bună. La fel ca visul că suntem bogaţi, iar când ne trezim nu putem accepta realitatea că nu avem bani şi că trebuie să muncim, nu să aşteptăm să câştigăm la loto. Nu loto şi facebook o să ne facă fericiţi. Fericirea este ancorată în cer şi în suflet. Unde nu este suflet şi conştiinţă nu există fericire. În fine... Una peste alta, dacă nimeni nu e mai frumos ca mine, înseamnă că mă privesc prea mult în oglindă.

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului

    Ce este suferința? Suferința este... Aici fiecare spune ce simte și din propria experiență. Din păcate, când un om suferă, caută vinovați. Dă vina pe toată lumea și în final dă chiar vina pe Dumnezeu. Nu vrea să accepte ideea că Dumnezeu nu vrea suferința omului și nu este coautor la rău.

     Sunt persoane așa-zis credincioase, care la un moment dat (dacă e suferința extrem de grea) ajung să blesteme pe Dumnezeu pentru neputința lor. Acest lucru înseamnă un fel de a ne juca cu credința în Dumnezeu. La Dumnezeu ce este DA este DA și ce este NU este NU. Nu există jumătăți de măsură. Adică ori crezi, ori nu crezi. Doar că omul a schimbat puțin frecvența și dintr-o credință sentimentalistă a ajuns la habotnicie. Ne tot place să îi judecăm pe atei, dar nu prea vrem să vorbim deschis despre habotnicie, această formă extremistă a spiritului religios.

   Un om credincios în mod firesc este și rațional. Nu își smulge părul din cap când ajunge la o suferință. Nu pică așa ușor în depresie și se ferește cât poate de mult de anxietate. Și chiar dacă este o suferință de natură psihică, nu apelează imediat la psiholog sau la psihiatru. Omul credincios are duhovnic și se ține de rânduiala bisericii. Dacă tot nu se rezolvă problema e clar că apelează și la medici și la specialiști în psihoterapie și psihanaliză. Numai că a merge la psiholog sau la psihiatru, nu înseamnă că ești nebun. Lumea tratează foarte simplist acest aspect. La editura Sophia, avem multe cărți din colecția - psihoterapie ortodoxă. Nu e rău să te faci bine prin psihoterapie. Contează să te faci bine.

   Suferința nu e o fantezie. Suferința umană e o problemă serioasă și e foarte grav când cineva face bășcălie, show sau audiență pe suferința omului. Uneori nu ne dăm seama și râdem de anumite persoane cu un anume handicap, dar când noi avem o durere de măsea... nu putem suporta suferința nicio secundă. Se pare că e mai simplu să îi privim pe alții ca fiind ciudați, iar pe noi să ne privim ca pe niște modele.

    Acum suferința primește Like-uri pe Facebook. Suferința a devenit o vedetă. Apare la tv. Nu mai avem nicio emoție când se petrece un accident rutier, avem doar curiozitatea câți morți și răniți sunt. Dar nu ne pasă de suferința lor, ne interesează doar să avem noi o părere despre... Am ajuns să ținem mai mult la păreri și la citate pe Facebook... și nu mai vedem omul așa cum este, nu mai contează atitudinea cuiva și viața cuiva. Vrem să cunoaștem omul din mediul virtual și atât. Dacă omul respectiv are o suferință, încercăm un sfat tot în mediul virtual și ne vedem de ale noastre. Suntem indiferenți, dar vrem totuși să fim credincioși... și lumea să ne respecte ca oameni cu frică de Dumnezeu. Iar despre suferință vrem să avem ultimul cuvânt de spus, pentru că ne dăm mai deștepți ca Dumnezeu.

     Oare așa putem scăpa de suferință? Sau ne place să suferim? Cel mai bine e să ne rugăm la Dumnezeu să nu suferim mereu și din orice. Suferința are un rost, dar și înțelepciunea este foarte bună. Se tot spune despre suferința din dragoste... Un om înțelept nu are de ce să sufere din dragoste. Un om care iubește pe Dumnezeu, trece mai ușor peste o dezamăgie sau o decepție. Important e să înțelegem de ce suferim și de ce oamenii își fac rău prin iubire. Se trece prea repede de la iubire la ură și de la dragoste la dezamăgire. Așa că nu facem bine să ajungem la suferință din iubire. Cel mai corect e să iubești doar dacă simți cu adevărat că iubirea aceasta e totul. Când încetăm să mai iubim suferim cel mai mult.

Cine este cel mai fericit om din lume?

    Dacă e să punem această întrebare la o mie de persoane o să primim o mie de răspunsuri diferite. Fiecare om interpretează fericirea după dorinţele şi nevoile sale. Nu există o fericire standard. Nu cred că există reţete de fericire şi nici nu cred că există un tipar după care să se ghideze oamenii şi să fie fericiţi.

    La întrebarea cine este cel mai fericit om din lume? - nu căutăm un răspuns anume, ci o stare sau un context în care să trăim fericirea cu adevărat. Mulţi oameni din lume par a fi fericiţi, dar nu sunt. Din ce cauză? Oare fericirea să fie un ideal greu de atins? Se spune că omul îşi face singur bine sau rău. Dacă îşi doreşte binele nu are cum să nu fie fericit. Dacă iubeşte cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu, sigur este fericit. Dar dacă face binele şi iubeşte cu adevărat şi tot nu este fericit, atunci este o problemă. Omul nu poate să-şi facă rău vrând să facă bine. Iar omul fericit nu este egoist. Nu păstrează fericirea pentru sine. La fel şi în iubire, cel ce iubeşte nu se iubeşte pe sine, ci dăruieşte iubire fără să aştepte nimic în schimb. După cum afirma Liviu Rebreanu: iubirea nu este un târg, te iubesc pentru că mă iubeşti, iubirea este o certitudine, te iubesc pentru că mă iubeşti. Aşa este şi cu fericirea, nu e ceva în spirit narcisist sau hedonist. Când eşti fericit împărtăşeşti această stare cu toată lumea. Când eşti fericit transmiţi o energie pozitivă la cei din jur. Fericirea înseamnă o stare de bine. Dar când îţi faci rău singur nu eşti neaparat masochist, numai că nu e normal să vrei să fii bine facându-ţi rău sau să vrei să fii fericit tu fiind trist. Fericirea nu este un flagel sau o anomalie. Fericirea (precum este şi omul.. şi iubirea) e o taină. Omul care trăieşte frumos şi e ancorat în iubire e un om fericit.

    Nu cred în fericire prin droguri, alcool şi sexualitate. Sexualitatea e ceva firesc, e o plăcere... dar nu e singura sursă de fericire (satisfacere) din viaţă. Nu e bine deloc să cădem în extreme şi să căutăm o fericire efemeră prin plăceri, distracţie şi fum de ţigară. Fericirea nu e un fum de ţigară. Fiecare om e liber să facă ce vrea, dar nu putem să ne amăgim şi să ne minţim singuri. Viaţa nu e o vacanţă sau un film porno. Fericirea nu este o perversiune sau un act sexual. Lucrurile ce ţin de natură intimă nu le putem trata superficial şi oricum. E minunat să înţelegem că nu e greşit ca iubirea să fie şi erotică, dar e absurd ca iubirea să fie sexualizată şi trăită doar în acest sens. E o nebunie să credem că iubirea înseamnă doar sex. Iubirea înseamnă mai mult decât orice înţelegere, fericire... Iubirea înseamnă poezie, îmbrăţişare, ţinut de mână... Iubirea nu înseamnă doar gesturi adolescentine şi nu se manifestă doar trupeşte. Atunci când suferi din iubire, nu spui mă doare ficatul, mă doare trupul... spunem mă doare inima, mă doare sufletul... Iubirea e ceva legat şi de suflet şi de trup. Să fii fericit în iubire e frumos să fie o armonie între suflet şi trup. Inima este organul iubirii, dar tot inima este şi primul impuls al fericirii. Nu poţi spune: sunt fericit din creier... dar poţi spune cu drag: sunt fericit din inimă sau sunt fericit din suflet. Deci un om fericit este un om cu o inimă smerită şi un suflet curat şi bun. Dar nu există fericire fără iubire sau iubire fără fericire.