Cât durează o partidă de sex în sec. XXI?

     Încerc în acest articol să mă vindec de ipocrizie și prejudecăți. Nu vreau să fac afirmații autonomiste sau să cred că eu am dreptate. Cândva gândeam cu ideile altora și acum îmi doresc să gândesc cu mintea mea. Sigur pot să greșesc, dar îmi asum această greșeală. Titlul nu vreau să fie interpretat ca o ironie, ca un pamflet sau ca o întrebare retorică. Dar avem libertatea să interpretăm orice și să credem cum vrem noi, pentru că suntem diferiți.

       Pot să pornesc de la ideea că sexualitatea nu mai este un subiect tabu, dar nu despre asta vreau să scriu aici. Totuși vorbim despre ceva intim și nu discutăm despre pornografia sexualității. A face sex astăzi a devenit sinonim cu a mânca, a bea... Ai impresia că este doar o satisfacere fiziologică sau o nevoie biologică. Dar ne salvează noua idee romanticoasă, că nu e normal să faci sex,  de fapt trebuie să faci dragoste. De parcă știm toți de unde vine cuvântul amor, adică de la lat. amos care înseamnă trup. De parcă hedonismul e patima tuturor oamenilor. De parcă unii sunt specialiști să facă dragoste, iar alții sunt blestemați să facă sex.

      E simplu, dragostea ține de trup și suflet. Este un act spiritual. Pune accent pe armonia și empatia dintre trup și suflet. Iar actul sexual (doar în ideea de sex după modelul xxx sau într-un mod agresiv) poate să fie un fel de viol. Viol din dragoste (cum era titlul unui articol din ziar) ? În fine, nu ne afundăm în mlaștina subiectului și nu tratăm sexualitatea ca în revistele de Cancan.

     Sexualitatea este o normalitate în contextul iubirii și mai ales în familie. Și nu e o pasiune doar pentru nașterea de prunci. E o pasiune firească. Doar că avem două tabere. Două viziuni. Viziunea ortodoxă și viziunea lui Freud. Cine are dreptate despre sexualitate? Este sexualitatea un păcat? Sau e păcat să faci sex... și e o virtute să faci dragoste?

      Sexualitatea nu este o filosofie, este o realitate. Am citit câteva cărți ortodoxe despre sexualitate: Danion Vasile - Tinerii și sexualitatea, Savatie Baștovoi - Între Freud și Hristos, Răzvan Codrescu - Teologia sexelor și taina nunții și altele. Dar am citit și S. Freud - Trei eseuri despre sexualitate. Nu văd de ce această polemică pentru o viziune a unui medic neuropsihiatru, fondator al școlii psihologice de psihanaliză, despre sexualitate. Tot credem că el a influențat lumea într-un mod aberant, dar nu vrem să cunoaștem istoria revoluției sexuale din anii '60. Credem că libertinajul sexual se datorează lui Freud și că el era un ateu și un obsedat sexual. Atât și nimic mai mult. Această abordare nu o salut deloc. 

        E bine să ne trezim și să nu judecăm o carte (omul) doar după copertă. Sexualitatea nu este o religie, o etnie sau o cultură. În termeni duhovnicești se vorbește despre desfrâu, în medicină și în termeni moderni se vorbește despre ceva normal și sănătos (pentru creier în special). Să presupunem că nu se descoperea termenul de sex, sexualitate... și se numea doar dragoste, amor, eros... Tot așa existau două tabere, unii să blameze dragostea sau să o îngrădească în canoane și dogme, alții să o vadă ca pe ceva firesc medical, spiritual, fizic...? Asta e problema astăzi. A dispărut conotația spirituală a dragostei și comercializarea sexualității a devenit o opțiune. Mass-media și internetul ne învață cum să facem sex... nu cum să facem dragoste. Sexul a devenit o marfă. O afacere. O reclamă. Publicitatea dacă nu face aluzii la apetitul sexual nu are succes. E clar sexul vinde, iar dragostea e o taină. Doi oameni (bărbat și femeie) fac dragoste dacă au sentimente și se implică emoțional, afectiv și sufletește. Dacă vor doar să guste anumite senzații și plăceri se spune că fac doar sex. În fine, în alt context sexul  a devenit o obsesie. Toată lumea vorbește în bășcălie (sau în filme de duzină) despre sex. Toată lumea face sex virtual, cu mintea sau în vis... dar nu toată lumea face sex (dragoste) cu sufletul. Ciudat e că toată lumea e specialistă la sex, fotbal și politică... dar greu găsești o relație de dragoste (iubire) cu adevărat. 

          Mă opresc puțin din lumea ideilor și încerc să povestesc ceva incitant. Eram acum câțiva ani și o amică mai îndrăzneață (să zicem postmodernistă, nu habotnici ortodocși ca noi) mă întreabă pe mine (viitor student la Teologie) și pe un prieten seminarist (elev la un liceu Teologic) și alți băieți care erau de față: măi, cât țineți voi când faceți sex? Ca o glumă, poate fata avea fantezii cu absolvenți de Teologie sau poate era doar o ispită. În fine, unul a răspuns 30 de minute, altul o oră și tot așa. Fiecare mințea cât putea ca să o dea bine. Fata a cam pus în indimidare orgoliul de bărbat. Și din rușine fiecare răspundea în ideea că este un actor de filme porno. Eu am fost mai zăpăcit și am stricat jocul fetei și mitul bărbaților virili. Ca să nu par penibil (eu care nu aveam nicio experiență în domeniu) am zis clar, e o chestie psihologică... am văzut eu un documentar la tv, la început un novice poate ține 5 minute și asta e... se face de râs, după poate reușește mai mult. Eu am făcut pe specialistul, pe raționalul, pe omul de știință. Și în final am stricat povestea.

     Aceste discuții (cu un alt limbaj) sunt purtate zilnic între adolescenți. Doar că sexualitatea (promovată de mass-media și de internet)  a devenit ceva obscen, vulgar, murdar... Viziunea ortodoxă vs. Bebe sexologul de la Pro tv sau Acasă tv. Aici e buba. Freud nu vorbește aberații ca un nenea Bebe sexologul și nu propune rețete mișto de făcut sex. Freud vorbește psihologic despre pedofilie, homosexualitate, lesbianism... Interpretarea altora că Freud face rău e total greșită. Din păcate aceste două viziuni se combat pentru că se pune problema de credință, de morală, de conștiință... Dar un ateu nu poate să fie moral? Un ateu nu poate avea principii morale? Un ateu e păgân dacă face dragoste? 

        Se pune prea mult accent pe polemici și nu pe viață, pe trăire. Nu dăm lecții nimănui cum să facă dragoste. Nu vorbim despre eroii sau zeii sexului. Respectăm libertatea omului de a face ce vrea și încercăm să privim sexualitatea ca pe ceva firesc. Dacă luptăm să impunem o anumită viziune totul o să devină un război. Primul lucru pe care putem să îl facem este să gândim cu mintea noastră. Să lăsăm la o parte ideile fixiste ale unora și ideile virgine ale altora. Nu omori pe nimeni dacă ai o părere. Nu faci niciun rău dacă iubești frumos și ești fericit. Sf. Augustin spunea: iubește și fă ce vrei. Dar vorbea despre iubirea creștină, nu despre iubirea eros. Iubirea creștină? Dar ce iubirea altor religii sau iubirea ateilor nu este iubire? Îmi place să cred că religia tuturor oamenilor este iubirea.

      În fine, nu promovăm aici mesaje de genul: faceți sex protejat, băieților faceți cu prezervativ, fetelor folosiți anticoncepționale... Nu facem educație sexuală. Încercăm doar să spunem că viziunea ortodoxă are rostul ei, iar viziunea lui Freud are valoarea ei. Instinctul luciferic sau mândria care ne face să ne credem cei mai deștepți din univers nu ne lasă să renunțăm la polemici sau a judeca din topor punctul de vedere al altuia, care a adus și el ceva bun în lume.

       Se pare că Lucian Blaga avea dreptate, mulți ne facem o idee despre ceva (el vorbea despre Dumnezeu) și ne închipuim că așa este cum ne imaginăm noi. Nu e greșit să avem o idee sau să ne imaginăm ceva, problema e că vrem să impunem această idee neînțelegând că celălalt are altă imaginație și altă viziune.

       Pe un grup pe facebook numit Filosofie reală primesc niște comentarii (la un articol despre Lucian Blaga) că toți filosofii, scriitorii, artiștii au fost obsedați sexual și în timp ce erau excitați au pictat fantezii, poezii, idei, tablouri... Nu vreau să cădem în neantul acestor aberații. Dar se pare că avem dereptul și libertatea să susținem niște aberații și să credem în ele sau să avem idei sănătoase și lumea să ne facă nebuni. Altul întreabă: avem mii de religii în lume, care este cea mai bună? Și primește sute de comentarii de doare capul dacă le citești.

          Mă gândesc cum ar reacționa lumea pe facebook la ideea: care este viziunea corectă despre sexualitate? De ce viziunea ortodoxă combate viziunea lui Freud? O viziune ortodoxă cel mai bine ar face să caute ideile bune ale lui Freud (poate a și greșit) și să vorbească despre valoarea unui om ateu, nu doar despre faptul că e necredincios și e condamnat la iad.

           În fine, ce am vrut să zic cu întrebarea: cât durează o partidă de sex în sec. XXI? În evul mediu o partidă de sex dura mai mult? Nu asta era ideea. Ideea este că e normal să punem accent pe dragoste și să nu facem din sex o filosofie. Prea mult vorbim despre sex și prea puțin despre dragoste. Sexualizarea iubrii nu înseamnă dragoste. Cărțile erotice poate vorbesc despre sex, despre perversiuni... dar nu vorbesc despre dragoste.

          Mircea Eliade a fost acuzat de pornografie, dar nu găsești în opera lui să descrie o partidă se sex (toate formele de sex) cu lux de amănunte. Se pare că unii deștepți și virgini religioși acuză pe toată lumea de nihilism, de pornografie... dar nu-și văd neputințele lor. Ca să nu zicem patimile lor. Ne-am obișnuit să criticăm (uneori un criticism absurd) și să judecăm (în texte pe facebook fără spațiu) pe oricine doar de amorul artei. În ideea că numai noi suntem curați (dar să nu vorbim de scandalurile sexuale din lumea religiei, că e impietate) și restul toți sunt niște porci și măgari. Mircea Eliade e porno, Freud e obsedat sexual, Nichita Stănescu e bețiv... Doar atât se vede în mintea unora, mari deștepți în teologie și religie. Subiectul sexualitate cu un habotnic e ceva penibil. Nu mai există arta conversației și ideea de dialog. Există doar afirmația pumnului în gură. Și argumente? Argumentele le găsim la muzeu.

         Și totuși cât durează o partidă de sex în sec. XXI? Cam cât ține un videoclip pe MTV. Cam cât timp mănânci o shaorma. Pentru că în mare parte iubirea a devenit iubire de tip fast-food. Și până la urmă ce spunea Freud, e bine să ți-o tragi din dragoste? Sau e păcat? Care e adevărul? Ce spune despre masturbare, sex oral sau sex anal?

         Cam în acest sens părea interesant articolul acesta. Nu despre viziunea ortodoxă sau viziunea lui Freud. Nu de ce mă întreb eu despre lupta dintre religie și cultură laică. Nu despre dragoste. Dragostea este un subiect fumat. Religia se spune că este pentru oameni lași, fricoși și proști. Noi suntem în secolul XXI, nu? Acum conduce facebook (noua religie este facebook), tehnologia, internetul, marketing-ul... Lumea se rezumă la bani și sex. Hai să terminăm cu aceste povești: religie, dragoste, viziune...!

           Eu mi-am pus problema celor două viziuni despre sexualitate. Sunt un naiv. Cred în dragoste. Sunt și eu om. Am rătacit. Am păcate, dacă anumite experiențe le putem numi păcate. Am ascultat Bug Mafia, La familia, Paraziții... Am căutat să mă regăsesc în ceva.

           Când vine vorba despre sexualitate totuși mă gândesc la călugări (pentru care am o admirație aparte) care trăiesc în abstinență. Deci nu vorbim despre o viziune, ci despre un alt mod de trăire. Nu suntem Mihai Bendeac să facem caterincă despre orice și oricum. Trebuie gândit foarte serios acest lucru. Deci aici nu putem cânta melodia: secolul XXI e bazat pe sex... Și nici nu suntem în filmul Totul despre sex. Ne frapează ideea de înfrânare sau nu putem crede că plăcerea este un păcat. Dar oare dragostea se face numai din plăcere? Asta am vrut să subliniez, există oameni care trăiesc fără sex (dragoste erotică) și sunt tot oameni, și există oameni care nu fac dragoste doar pentru plăcere, ci pentru armonia dintre suflet și trup.

Declaraţie de iubire sau vorbe goale

   Sunt scrise despre iubire poveşti, romane, cărţi erotice, cărţi de psihologie şi multe altele. Ai impresia că iubirea există doar în contextul cărţilor şi că este ceva ideal. Dar din experienţa noastră putem să vorbim şi despre realitatea iubirii.

      Primul te iubesc nu este mereu o declaraţie oarbă. Cuvintele iubirii nu ţin doar de o îndrăgosteală adolescentină. Iubirea nu se manifestă mereu cu fluturi în stomac. Iubirea nu se opreşte doar la poezii, sentimente, gelozie şi plăcere. Iubirea este o realitate.

Poate sunt prea idealist când vine vorba de iubire, dar încerc să mă raportez la realitatea iubirii şi să înţeleg un fenomen ciudat. Chestia aceasta se întâmplă şi în prietenie. De ce se pierd unele cuvinte? Sau de ce se pierde sensul cuvintelor? De ce se ajunge de la cuvinte de iubire la reproşuri, orgolii, jigniri şi despărţire? Ce valoare mai au acele cuvinte?

    Totuşi nu sunt cuvinte banale, sunt cuvinte-sentimente. Într-o anumită relaţie mi-am permis să întreb: atunci ce a fost cu toată dragostea ta, cu toate acele cuvinte frumoase, cu toate mesajele şi declaraţiile de iubire? Răspuns: am glumit şi eu, m-am jucat, am vorbit la mişto...

      Ce sens mai au aceste cuvinte? Sunt declaraţii de iubire sau sunt doar nişte vorbe goale? Se pare că uneori cineva pune prea mult suflet şi realitatea iubirii devine jocul iubirii. Iar când iubirea devine un joc entuziasmul relaţiei dispare. Cuvintele sunt transformate în vorbe goale şi iubirea nu se raportează la fapte.

       De exemplu, eşti înşelat şi ai capacitatea să ierţi şi eşti aburit şi amăgit de cuvinte dulci... şi după iar eşti înşelat. Mai are valoare te iubesc în acest context? Mai poţi face ceva cu iubitule, iubire, puiule, dragule, scumpule ... sau iubita mea, frumoasa mea, draga mea... ? Bine aceste apelative ţin de alint. Dacă analizăm subiectul ne gândim la cuvinte mari: eşti universul meu, în tine am găsit totul, tu eşti tot ce am aşteptat, nu mă despart de tine niciodată... Şi la o mică ceartă sau neînţelegere se destramă tot imperiul acestor cuvinte. Mă întreb: aceste cuvinte sunt cuvinte spuse din iubire, din inimă sau sunt doar vorbe goale? De ce nu există veşnicia acestor cuvinte? De ce nu există veşnicia iubirii în unele relaţii de azi?

        Se spune că aceste cuvinte au rostul lor atunci. Apoi omul se schimbă şi e normal să se schimbe şi sentimentele, dar nu cred că e normal să te joci cu sufletul cuiva în iubire. Iubirea nu e doar o plăcere sau o satisfacţie erotică. Iubirea e totul. Uneori e totul sau nimic. Nu poţi face din iubire un joc egoist. Jocul iubirii se practică doar la oamenii care nu vor să iubească cu adevărat. Poate ne mirăm cum rezistă o căsătorie la părinţii şi bunicii noşti, iar astăzi de la orice fleac se ajunge la divorţ.

        În fine, nu vreau să lungesc problema. Cert e că iubirea adevărată este o artă, iar iubirea superficială este o simplă joacă şi de la cuvinte de iubire se ajunge foarte uşor la vorbe goale.

NEAGU DJUVARA ŞI ISTORIA BUNULUI-SIMŢ

       L-am descoperit pe Neagu Djuvara la emisiunea Înapoi la argument a lui Horia-Roman Patapievici, de la TVR CULTURAL. A fost dragoste la prima vedere. M-a fascinat acest boier al lumii istorice din România. Dl. meu diriginte de la liceu îl numea un bătrânel simpatic. Sincer nu am înţeles eu aşa mult ce vorbea acest bătrânel simpatic, dar apoi am cercetat şi am aflat cine este Neagu Djuvara. Nu sunt pasionat de istorie la modul să citesc numai şi numai istorie, dar mi-am cumpărat o carte din opera lui, să mă familiarizez puţin cu istoricul şi scriitorul Neagu Djuvara. Apoi am citit o altă carte de la dl. meu diriginte. O carte de interviuri despre viaţa lui. Iar între timp m-am trudit să ascult (pe internet) cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.

            În alt context l-am văzut pe Neagu Djuvara în susţinerea lui Crin Antonescu în alegerile din 2009. Eu fiind atunci membru PNL şi preşedinte TNL Urecheşti (Vrancea) m-am bucurat să-l văd implicat politic. E important să vezi un om drag (în special o personalitate) alături de contextul liberal. Context în care am crezut foarte mult atunci.

     Astăzi văd o postare pe facebook a jurnalistei Csiki Camelia: Dumnezeu să-l odihnească... pe Neagu Djuvara! Am vorbit puţin pe chat să mă lămuresc, iar Camelia a dat dovadă de prietenie (virtuală) şi mi-a spus că se pregăteşte să scrie un articol despre Neagu Djuvara. Nu vreau să vorbesc despre moartea maestrului Neagu Djuvara, pentru că un asemenea om se naşte în orizontul veşniciei. Încerc doar să pomenesc faptul că l-am admirat enorm şi cred că a fost un model din toate punctele de vedere. Când eram pătimaş cu sentimentul religios nu mi-a plăcut o afirmaţie a lui: sunt credincios, cred în Dumnezeu, dar să nu-mi vorbiţi mie ca istoric şi om de ştiinţă despre Fecioria Maicii Domnului. Pur şi simplu m-a frapat că nu respectă această Taină, dar acum înţeleg că eu priveam totul doar din punct de vedere ortodox. Priveam omul doar în contextul religios. 

   Totuşi indiferent de unele păreri personale şi afirmaţii, Neagu Djuvara a fost binecuvântat de Dumnezeu şi chiar dacă a avut unele idei controversate, nu avem ce să-i reproşăm pentru că nu e greşit să ai opinii originale. Poate sunt doar ipoteze. Important este faptul că acest om mi-a intrat la suflet şi-l păstrez în conştiinţa mea ca pe un autor al istoriei bunului-simţ.

       

Despre religie şi spirit în viziunea lui Lucian Blaga

    Când vine vorba despre cultură laică sau filosofie ne place să credem că e ceva necurat la mijloc. Se interpretează (într-un duh prea ortodox) cultura şi viziunea lui Lucian Blaga, fiind una umanistă. Despre filosofia lui Lucian Blaga cu ideea de Marele Anonim se spune că e ceva rău, după modelul dacă nu e gândire ortodoxă înseamnă că nu e nimic bun. Lucian Blaga a fost un rătăcit. Cartea Religie şi spirit a demonstrat clar că autorul capodoperelor Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii şi Trilogia valorilor, bate câmpii.

       Cine spune aceste lucruri? Un ortodox habotnic. Din păcate o mare parte din lumea ortodoxă judecă total greşit filosofia şi atitudinea faţă de religie a unor rătăciţi ca Lucian Blaga, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade şi alţii care şi-au permis să gândească altfel despre religie. Avem şi etichete gen: duşmanii ortodoxiei, sticători de minte, demonizaţi, agnostici, umanişti, atei...

Vreau să sugerez faptul că afirmaţia: Lucian Blaga bate câmpii în cartea Religie şi spirit, aparţine unui fost profesor de la mine de la facultate, şi mă frapează acest lucru. Nu înţeleg această atitudine ortodoxistă faţă de cultura laică şi filosofie. Un ortodox adevărat (sau un absolvent de Teologie care are o deschidere universală şi o cultură bine pusă la punct) nu are voie să gândească urât despre Lucian Blaga, Cioran, Noica, Eliade... Un ortodox adevărat nu este un ipocrit. Un model ortodox este autorul  Jurnalului fericirii, Pr. Nicolae Steinhardt, iar din spaţiul contemporan, Diac. Sorin Mihalache.

     În fine, se pare că Lucian Blaga este pus la zid pentru că nu a fost un Petre Ţuţea, Nae Ionescu sau Mircea Vulcănecu. Să lăsăm totuşi ipocrizia ortodoxistă (de care am fost lovit şi eu la început de convertire) care blamează filosofia lui Lucian Blaga. Valoarea unui scriitor (autor de talia lui Lucian Blaga) nu constă în a fi sau a nu fi religios. Şi un ateu poate să fie un scriitor foarte bun. Că nu vrem noi să acceptăm un alt punct de vedere, asta e altă poveste. De fapt aici e problema. Suntem influenţaţi de anumite lucruri şi idei, şi nu vrem să credem că poate noi nu avem dreptate. Nu vrem să înţelegem cultura universală, libertatea umană şi diferenţa de opinii şi faptul că nimeni nu are cum să lămurească un om dacă el nu vrea, nu crede, nu cunoaşte, nu înţelege...

      Încerc să scriu câteva idei despre cartea Religie şi spirit şi de ce cred că Lucian Blaga este original şi nu face niciun rău dacă este citit de un ortodox. Poate doar un habotnic neagă valoarea şi cultura unui Lucian Blaga. Chiar autorul a spus că nu crede în ideea că există o opoziţie între cultură şi religie. Lucian Blaga în cartea Religie şi spirit nu neagă religia, spune chiar că religia este o expresie a fiinţei umane. Autorul are un punct de vedere frumos. Cartea este scrisă într-un mod elegant, diplomat... ba ai senzaţia că Lucian Blaga îşi cere scuze pentru unele idei. Deja este absurd să ajungi să-ţi fie ruşine şi teamă să gândeşti liber faţă de religie, din cauză să nu deranjezi Biserica sau ortodoxia. În fine, Lucian Blaga nu este Freud. Şi nici Freud nu este ceva greşit. Dar Lucian Blaga nu a zis că religia este o iluzie. 

          Poate dezamăgesc orgoliul unor personalităţi ortodoxe care critică într-un mod absurd filosofia lui Blaga. De ce dezamăgesc criticismul ortodoxist? Pentru că Lucian Blaga nu face doar filosofie. Poate exagerez, dar Lucian Blaga în cartea Religie şi spirit este mai bun ca Mircea Eliade. Repet, Blaga nu face doar filosofie. Nu vorbim aici de Lucian Blaga poet... Încercăm să nu interpretăm greşit viziunea despre religie a lui Blaga. 

       În cartea Religie şi spirit, găsim elemente de psihologie, istorie a religiilor, cultură... nu doar filosofie. Stilul în care este scrisă cartea este foarte uşor de digerat de orice cititor. Nu încep acum să scriu ca o lucrare de licenţă. Primele capitole ale cărţii prezintă anumite religii: budhism, hinduism, islam... , sau cum s-a format ideea de religie în India, China, Grecia antică. Nu văd nimic greşit că autorul vorbeşte despre psihologia şi filosofia oamenilor de alte religii. O religie  crede că viaţa e durere şi haos şi trebuie izbăvită prin Nirvana sau prin reîncarnare. Altă religie crede că viaţa este o iluzie. Dar toate aceste religii au în ele şi ceva moral, principii sănătoase... Chiar dacă este o altă religie, are rost acolo în lumea asiatică, arabă, indiană... Lucian Blaga nu tratează ironic o altă religie, dar poate vede în mod diferit cum s-a născut ideea de religie în lume. Poate crede că totul ţine de psihologia şi filosofia oamenilor din acel context. Dar nu este o dogmă. Lucian Blaga nu face teologie. Este doar un punct de vedere.

          După ce trece în vedere marile religii ale lumii, filosofia lui Platon, Lao Tz, Soren Kierkegaard, Goethe..., vorbeşte despre credinţă, spirit şi sacru. Poate pe un ortodox care judecă aspru această carte (nu vorbim aici despre replica dată de Pr. Dumitru Stăniloae sau despre polemica dintre acest mare telolog şi marele filosof Lucian Blaga, pentru că are un rost important în cultura românească) se simte lezat când autorul scrie despre misticism, creştinism şi ortodoxie. Dar nici în acest sens Lucian Blaga nu bate câmpii. Pur şi simplu scrie ca un filosof. Nu avem dovezi că Lucian Blaga gândeşte greşit despre religie, iar noi deştepţii de ortodocşi deţinem adevărul absolut. Ştim numai noi cum stă treaba cu religia. Ştim noi că toţi sunt eretici şi numai noi suntem Albă ca Zăpada. Ştim doar noi că pariul lui Pascal este o prostie. Nu vrem deloc să înţelegem că fiecare filosof îl căuta pe Dumnezeu, dar îl căuta într-un mod diferit. Filosofia nu a făcut niciun rău culturii umane. Cunoaşterea nu face rău. Gânditorii de prim-plan ai lumii aveau şi idei foarte bune. Nu toţi au fost într-un război cu religia. Nu toţi au fost ancoraţi în nihilism. Dar nu toţi trebuie să fim religioşi. Asta nu vrem să înţelegem.

     Lucian Blaga face o radiografie religiei şi are un punct de vedere corect. Cartea Religie şi spirit nu este o blasfemie. Un act de cultură, o carte de filosofie sau în general literatura nu este nimic demonic. Aşa cum un autor ar scrie despre erosul uman, Lucian Blaga a ales să scrie despre religie şi spirit, dar nu a scris nimic superficial. Are şi argumente. Repet, argumente de tip psihologic, istoric, filosofic şi cultural. Poate pentru Blaga religia a fost o filosofie sau o cultură. Dar nu avem noi dreptul să obligăm un autor să fie ortodox. Dacă nu eşti ortodox eşti un prost, ar spune habotnicul. Dar habotnicul nu înţelege că Ideea de Dumnezeu sau Ipoteza Dumnezeu are un alt sens în filosofie. Un călugăr, smerit şi credincios din toate punctele de vedere, nu este un nebun pentru Lucian Blaga. Dar pentru unii aşa-zişi ortodocşi, Lucian Blaga este un rătăcit.

       Lucian Blaga pentru mine este un punct de reper. Un punct de reper filosofic, cultural şi poetic. Sau este un alt punct de vedere despre religie. Aşa cum şi Freud are atâtea lucruri bune, dar mulţi văd doar ideile lui despre sexualitate şi religie. Şi chiar şi acele idei. Poate au un sâmbure de adevăr. Nu sunt născute din neant. Fiecare filosof de bazează pe ceva. Aşa cum religia creştină se bazează pe revelaţie, Biblie, Sf. Tradiţie, Sf. Părinţi  şi Minunea Sf. Lumini de la Ierusalim.

     Lucian Blaga poate a privit religia ca simbol. Vorbeşte de stilistica religiilor. Dar nu vorbeşte doar în termeni filozofici. Nu văd de ce trebuie să judecăm că e umanist, raţionalist... dacă nu e ortodox. Lucian Blaga are alt stil. Nu are un stil ortodox, dar are un stil frumos şi-şi pune amprenta în mod unic în cultura, literatura şi filosofia românească.

    

Despre ideea de abandon în lumea poeziei

    În 2007 mi-am dorit să devin poet. La început poet religios, apoi am visat să fiu poet laic... Dar oare cum arată un poet fără poezie? M-am abandonat cu totul în poezie, dar abia acum realizez că poezia mea nu are ecou poetic. Nu atinge arta poetică nu din lipsă de talent şi inspiraţie, ci din lipsă de stil, estetică, simbol, emoţie şi imagine. Adevărata poezie este ca un tablou de imagini. La mine e bine până la un punct, apoi nu se leagă, ceva nu merge.

     O brumă de talent tot există în fiinţa mea poetică, dar nu este de ajuns. Poezia e altceva. Eu scriu doar versuri simple, idei... Nu pot să fiu egoist şi ipocrit. Am scris doar încercări poetice, nu poezie. De ce am publicat o carte de versuri dacă nu scriu poezie şi nu sunt poet? Din grabă. Din excitaţia unui orgoliu absurd. Poezia adevărată nu e doar talent şi inspiraţie. Poezia adevărată vine ca o fantezie şi are un impuls erotic subtil.

     Poate eu m-am abandonat în lumea poeziei din alt motiv, nu ca să devin poet. Oricum nu poţi să devii poet, te naşti poet. Şi totuşi, ce fac înşel lumea? Postez versuri pe facebook. Postez uneori şi aici pe blog. Anul trecut am fost coautor într-o antologie de poezie. Public versuri... , dar nu scriu poezie? Public versuri, dar nu sunt poet? Înseamnă că sunt nebun?

       Da, nu sunt poet, cum am publicat şi articole în Ziarul de Vrancea, dar nu sunt jurnalist, nici editorialist, nici publicist, nici eseist... nici nimic. Sunt doar un tânăr (cândva foarte răzvrătit şi pătimaş din punct de vedere religios) pasionat de citit şi de scris. Dar nu are sens să mă dau peste cap. Să fac tumbe. Sunt un modest cititor care scrie, dar nu sunt scriitor. A avea mândria că sunt scriitor, înseamnă a mă abandona în mlaştina neantului.

       Ideea de abandon este doar un simbol. Poate nu m-am abandonat în poezie cu adevărat. Poate trebuia să mă abandonez în cu totul alt sens. Poate am greşit sensul. Sau poate sunt tânăr şi e normal să am iluzii. Aşa cum a fost iluzia că am să fiu poet.

       Acum că am ajuns cu picioarele pe pământ şi am coborât din cerul poeziei (asta nu înseamnă că nu o să mai scriu versuri...) trebuie să recunosc că sunt un sentimental incurabil. Într-o interpretare poetică am putea spune că sunt romantic, dar nu mă regăsesc în acest context, legat de lumea poeziei. 

        Poetul este un înger. Încet, încet încep să fiu om. Să convertesc iluzia în realitate. Adică în iluzie pot crede că sunt înger, dar în realitate sunt om. În iluzie pot crede că sunt poet, dar în realitate sunt doar un scriitor de versuri. Încerc să nu mă mint singur. Poezia este un lucru mare. Nu orcine scrie versuri (într-un stil naiv şi absurd) este automat şi poet. 

        Se pare că lumea de azi nu mai are timp de poezie, de citit... de literatură. Lumea are cu totul alte probleme, nu are timp de fanteziile noastre. Marile edituri nu mai publică poezie pentru că nu e o afacere bună. Poezia nu se mai vinde ca în perioada lui Nichita Stănescu. Într-un fel criticii (poate puţin exagerat) afirmă că ultimul mare poet al României a fost Nichita Stănescu, iar restul fac parte din alt capitol. Adică tot ce e acum vine după modelul Nichita Stănescu (sau unii mai clasci, după modelul Eminescu) şi sunt zugrăviţi în istoria literaturii în contextul ş.a., şi alţii care au scris săracii.

       Chiar dacă autorii canonici în poezia românească nu sunt 100 sau 1000, eu cred că încă se mai scrie poezie în adevăratul sens al cuvântului, dar nu mai cred în utopia că eu sunt poet.

Ba eu am câştigat! Lumea jocului - bucuria copilului

   E sâmbătă. Zi de eveniment. Sunt dj la restaurantul Romantic din Focşani. Ce eveniment? Absolvent de teologie dj? Scriitor dj? Se pare că da. Pasiunea mea pentru muzică s-a concretizat în acest sens. Evenimentul de sâmbătă era un botez cu 35 de invitaţi, botez început la ora 14:00 până la ora 22:00. De aici fug cu un taxiu la alt eveniment, tot botez, undeva la Budeşti (Vrancea) unde mă aştepta fratele meu şi continui să pun muzică până la ora 4:00 dimineaţa. 

       Ce e aşa special până aici? Un tânăr (dj) pune muzică, mare fâs. La restaurant Romantic, până să vină toată lumea, muzică de ambient, la un volum foarte mic. Tatăl copilului vine la mine şi mă roagă fără manele... Se pare că multe evenimente se fac şi fără manele. Lumea a început să aibă deschidere spre grecească, arăbească, machedonească - Un trandafir creşte la firida mea. Ionuţ Galani etc. 

        Ca dj e normal să pui ce vor petrecăreţii şi nu e ok să fii ipocrit. Sunt şi manele foarte bune gen Vali Vijelie - Mai stai sau Strigă cu mine te iubesc. Ideea e că multă lume preferă manelele vechi, decente. Nu facem aici un discurs pro şi contra manele. Eu am ascultat mult genul acesta, apoi am ajuns să fiu contra, dar acum realizez că nu e normal să fiu contra la ceva ce mi-a plăcut cândva.

    Bucuria unui eveniment reuşit e atunci când toată lumea dansează şi e mulţumită şi te felicită. Ai o satisfacţie extraordinară când vezi oameni fericiţi dansând pe muzica pusă de tine, aleasă cu atenţie. Dar cel mai frumos la un eveniment e plăcerea copiilor de a fi în centrul atenţiei. Bine unii sunt obraznici şi vor să strice din scule, lovesc luminile, etc. Dar nu te poţi supăra pe un copil. Zâmbetul unui copil e terapie. Lumea copiilor e o lume care te readuce în universul jocului.

    Doi copii se jucau cu baloane. O fetiţă şi un băieţel de 5-6 anişori. Ideea băieţelului era că cine atinge tavanul cu balonul câştigă. Fetiţa lovea balonul în zadar că nu atingea nimic. Se ridica foarte puţin balonul ei. Băieţelul în schimb lovea cu putere şi atingea mereu tavanul şi striga mându: am câştigat, am câştigat! Fetiţa, puţin şmecheră (aidoma fetelor de azi) striga mai tare: ba eu am câştigat, ba eu am câştigat! Apoi se loveau cu baloanele şi se alergau. Jocul devenea puţin violent, dar era un joc spontan... fără reguli.

     În mintea mea suna ideea: ba eu am câştigat, ba eu am câştigat... Ecoul ideii răsuna puternic. Nu puteam eu să stric jocul copiilor să îi spun fetiţei că a trişat, pentru că eram penibil. Nu e frumos să dezamăgeşti un copil când vine vorba de joc. Copilul trebuie să câştige mereu şi aşa se naşte în el dorinţa de a fi campion. Oricum lumea copiilor e nevinovată. Naivitatea şi inocenţa lor te poate fascina. Gândirea lor uneori îţi dă ţie de gândit. Întrebările copiilor pot să fie trăznite, dar unele pot să fie superbe... încuietoare. În mare, e adorabilă lumea copiilor.

     Dar eu am început în mintea mea să trişez în alt mod. Am început să gândesc că aşa suntem şi noi oamenii mari: am câştigat, am câştigat! , ba nu, eu am câştigat, ba eu am câştigat! Mă gândeam cum sună acest lucru în lumea politică. Celebra farsă a lui Mircea Geoană: am câştigat, am câştigat... Mihaela, dragostea mea! Băsescu: ba eu am câştigat... Aceste două personaje politice pot afişa toată istoria, istoria politicii în general. Partidul X: am câştigat, am câştigat! Partidul Y: ba noi am câştigat, noi am câştigat!

     În lumea de azi sau în politica de azi jocul: am câştigat, am câştigat!, înseamnă: noi am câştigat, dar poporul a pierdut. Şi acest joc în România de 28 de ani a devenit absurd. Din păcate nu există conştiinţa jocului şi acest joc face rău societăţii, statului... Un joc al copiilor nu face niciun rău. Un joc al oamenilor mari care se ceartă tot timpul pe ideea de câştig, nu e un joc corect. Lumea nu are nevoie de jocuri politice, de jocuri absurde. Lumea are nevoie de echilibru şi normalitate. Din păcate am trişat şi am ajuns în lumea oameniilor mari. Lumea copiilor parcă era altfel? Îmi pare rău, dar BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA OAMENILOR MARI!

Pentru ce scriem dacă nu ne citeşte nimeni?

   Se pune eticheta de scriitor anonim (pe care o am şi eu desigur... şi o recunosc deschis, sunt un no name) celor care scriu cu patos pe facebook şi nu numai. Ideea de scriitor în România e un caz celebru precum Mircea Cărtărescu (care chiar dacă scrie o carte proastă precum este De ce iubim femeile sau dacă scrie versuri banale, tot M.C. este, pentru că a devenit un brand) sau Dan Puric, care vinde peste 50 000 sau 100 000 de exemplare. Nu blamez valoarea autorilor de talia lui M.C. şi nu contest faptul că există scriitori de elită şi aşa-zişi scriitori de mâna a doua, gen Pavel Coruţ, care nu înţelege că există diferenţă între calitate şi cantitate. 

    Poate nu îmi place M.C. într-un anumit context, dar am găsit o carte (fără să fie recomandată de cineva) , carte de proză scurtă, şi îmi place mult. Poate e un paradox. Să nu se creadă că nu-l consider scriitor pe M.C., dar nu aş face din el un scriitor vedetă sau un scriitor brand. În fine. Avem dreptul să nu ne placă un anume scriitor, care multora le pare a fi genial. Se spune că totuşi gusturile nu se discută. Ca la genurile de muzică. Generaţia de azi ascultă un anume gen, iar generaţiile din urmă ascultă cu totul alt gen de muzică. Asta nu înseamnă că astăzi nu mai există muzică bună şi că doar ce este vechi (hit) este bun. Dar avem şi în muzică vedete sau anonimi care nu au nicio treabă cu muzica, dar nu e problema noastră dacă unora le place să se facă de râs.

    În literatură, să zicem în Literatura de azi (a lui Daniel Cristea-Enache) există şi nume precum Lorena Lupu (actriţă), Adrian Suciu, Ion Mureşan etc., care fac din literatură ceva cu aromă de alcool, fum de tutun, drog, film porno sau un joc (manifest, protest... curent) absurd de blasfemii şi înjurături. Gen dacă ţi-o bagi tare şi adânc poţi avea impresia că faci literatură, numai să ţi-o bagi în ceva sau în cineva. E clar că literatura de azi nu mai este o femeie virgină, dar nu este nici o femeie de pe centură. Literatura Lorenei Lupu (care e liberă să scrie ce vrea şi cum vrea) poate are farmecul Alinei Plugaru, dar nu orice i se scoală lui Adrian Suciu este literatură. Nu ştiu cum salută Alex Ştefănescu acest soi de literatură... vulgară, dar la modă. Sper totuşi că amendează prostia şi obrăznicia, cum a făcut în scandalul cu Medeea Iancu. Libertinajul şi lipsa de talent (sau nu ştiu care e psihologia acestor autori) poate te fac să fii altfel. Nu judecăm aceşti oameni. Sunt liberi să scrie ce vor, dar şi noi suntem liberi şi avem dreptul să criticăm această mentalitate sau aceste scrieri p(r)ost moderniste.

    În fine. Da ştim şi noi că există mulţi autori de duzină care se cred scriitori (în special pe facebook) şi scriu sute de versuri simpliste (de tip manele) sau scriu gen ce au mâncat luni la ora 12:15, şi intră în polemici infinite... Se ceartă chiar şi cu ei înşişi. E clar că nu sunt scriitori... poate sunt simple caricaturi sau poate le place să fie aşa. Ei îi înjură pe Manolescu, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Lucian Boia etc. Ei în mândria lor bezmetică publică 100 de cărţi (la o editură din Cucueţii din Deal) şi cred că au publicat 1000 şi au vândut 10 000. Dar nu putem generaliza. Există printre aceşti autori anonimi (mulţi care postează pe facebook) scriitori de excepţie, dar nu au curaj să iasă la lumină şi rămân modeşti acolo în lumea lor, precum Florina Dinu (Slatina).

    Din păcate există şi în literatură două tabere. Scriitorii (anonimi) care se cred scriitori şi scriitorii (adevăraţi, gen Ana Blandiana) care sunt scriitori. Scriitorii adevăraţi nu sunt doar scriitori, sunt şi conştiinţe vii ale României. Sunt oameni de cultură. Sunt modeşti. Sunt intelectuali. Au rafinament. Au valoarea unui om frumos. Au şansa de a fi modele. 

     Trecem peste acest păcat de a fi scriitor mic sau peste ispita de a fi scriitor mare. Ne gândim pentru ce sau cine scriem, dacă nu ne citeşte nimeni? Este o părere la unison că în România nu prea se mai citesc cărţi sau că tinerii nu citesc aproape deloc. Ca în politică. Deja majoritatea afirmăm că toţi sunt o apă şi un pământ. Nu vorbim nimic de protest (pentru că protestul a devenit ceva intangibil, ceva sfânt...) şi nici de jandarmul violent, fiindcă deja e ştire naţională. Oricum pentru mass-media o ştire sună aşa: SENZAŢIONAL! ELENA UDREA E ÎNSĂRCINATĂ. Orice lucru normal (sau banal) a devenit o ştire. Sună mişto sau super cool, nu?

      E clar subiectul până aici? Azi nu mai citeşte nimeni... deci suntem nebuni dacă scriem... sau sunt nebuni cei care citesc astăzi? Cândva am văzut un tânăr la tv. L-am căutat pe internent şi am început să-l citesc pe blog. L-am şi sunat. Scria eseuri şi articole foarte lungi. Era totuşi realist că poate nu citeşte nimeni articole de tip roman, dar spunea dacă am un cititor tot e bine. Eu personal mă uit uneori la vizualizări pe blog şi văd 20 de vizualizări, 50, 100, 350, 750, 1500, 30 000. Depinde de articol. Postez o poezie sau un gând pe facebook şi primesc 1 like sau câteva like-uri. Măcar a citit cineva acel lucru. Nu trebuie să credem că fără noi nu mai există lumea sau că ce scriem noi o să schimbe lumea, dar nici nu trebuie să renunţăm la scris. Toţi ne găsim (dacă avem o brumă de talent sau ceva de spus) măcar un cititor. Una e să postezi pe facebook: aseară m-am câcat la nea Vasile în grădină şi era să mă vadă vaca de Stela... Alta e să postezi o poezie frumoasă, un gând frumos, un mesaj frumos. Poate o prostie primeşte sute de like-uri. Dar nu vânăm like-uri. Nu ne hrănim cu like-uri. Trebuie să înţelegem politica şi ideologia facebook. Nu e o reţea cu specializare pe literatură, artă şi cultură. Sunt grupuri de literatură, dar asta e altceva. Unele grupui de genul acesta zici că sunt partide politice.

      Ne frapează tot felul de nimicuri pe facebook. Dar asta e lumea în care trăim. O lume care se raportează la nimic şi la tehnologie. Un copil al unui prieten îmi spune: ce ne facem fără tehnologie? Să spunem că ai tata (bine tatăl meu e în cer, dar asta e altă poveste) plecat în America, cum vorbeşti cu el? Prin telefon sau pe internet, nu? Vezi la ce e bună tehnologia?

       Nu termin acest articol cu afirmaţii gen: da aşa este... noi scriem degeaba şi nu ne citeşte nimeni. Nu are rost să scriem. Totul e pierdut. Lumea e un rău absolut. Totul se rezumă la bani şi sex, etc.

      Nu gândim chiar aşa. Există şi flori de mucegai , şi flori artificiale... dar există şi flori naturale. Există şi mult aer poluat, dar există şi aer curat de munte. Trebuie să avem discernământ şi să punem în balanţă şi să nu ne lăsăm manipulaţi. Eu sunt tânăr... Fac multe gafe. Sunt în formare, dar un om adult (gen la 50 de ani) e penibil să se creadă mare scriitor, iar el să scrie numai bazaconii şi aberaţii.

       Vreau să reamintesc (pomenite şi în alt context) aici nume de autoare (poete) care scriu foarte frumos: Mihaela Oancea (Bucureşti), Raluca-Ioana Trandafir (Bucureşti) şi Marinela Preda (Focşani). Sunt multe nume. Poate nu sunt nume populare, dar publică ceva de calitate. Eu mă regăsesc cu drag  în aceste persoane. Şi Adelina Crstiana Bălan (Focşani) scrie extraordinar. A publicat la editura Libris din Braşov. Dar toate aceste persoane (care nu ies ca păduchele în frunte) sunt caracterizate de bun-simţ, frumuseţe şi modestie.

         Pentru ce sau pentru cine scriem? Pentru oamenii care chiar au timp să ne citească. De ce scriem? Pentru că şi noi credem în literatură.

              Nu înţeleg de ce eu ca om mă cred uneori perfect şi judec pe cel care nu citeşte sau spun că e ridicol, penibil sau ignorant. Nu avem cultura şi respectul altor ţări care îl acceptă pe celălalt aşa cum este el şi nu îl judecă, nu îl jigneşte. Nu tot omul e un boschetar, dar şi boschetarul e om. Noi mai avem orgoliul suprem că suntem creştini-ortodocşi şi ne judecăm şi ne jignim în fel şi chip.

          

                Cei care nu citesc sunt buni la altceva. Fiecare om e bun la ceva. Nu suntem noi deştepţi că citim şi scriem... dar vrem să avem o deschidere, o viziune, un punct de vedere... Poate noi avem ca reper cărţile şi literatura. Alţii au ca reper iubirea sau pe Dumnezeu. Alţii au altceva ca punct de reper şi tot aşa. Ne place foarte mult să ne vedem doar pe noi a fi cei mai frumoşi şi cei mai deştepţi. Nu ne place să fim criticaţi. Nu ne place ideea că mulţi nu citesc astăzi, dar uităm că şi noi am fost aşa.

           Nu există o lume ideală, dar există o lume civilizată. Diferenţa face lumea să fie mai frumoasă. Dar mai trebuie să şi acceptăm această diferenţă între oameni. 

            Sunt eu mai bun că scriu şi citesc? Sunt eu mai fericit ca un agricultor sau un mecanic? Avem nevoie şi de muncitori, şi de profesori, şi de scriitori. Dar în primul rând avem nevoie de bun-simţ şi demnitate. Educaţie. Cultură... Au devenit cuvinte mari.

            Numai să nu avem iluzia că facem un popor de intelectuali dacă mergem la liceu şi luăm bac-ul. Să nu credem că a avea facultate e o virtute sau a avea doctorat e ceva de aur. Important e să nu credem că noi suntem mai buni ca alţii sau că toţi sunt proşti şi noi suntem deştepţi. Frumos şi ideal e să fim oameni şi dacă ne place să scriem... să scriem cu bucuria că cineva o să citească. PS. Nu există pom fără roade dacă pomul e sănătos şi udat la timp.

            

Dialog absurd între un absolvent de teologie pasionat de filosofie şi un mărturisitor & scriitor ortodox

   Acest dialog absurd (imaginar) se naşte dintr-un dialog real pe facebook. Polemica a pornit de la un articol cu titlul: Prostiile ultraortodocşilor. Vrei să feliciţi un om pentru ceva şi te loveşti de o ipocrizie soră cu o atitudine agresivă şi penibilă. Ceva ne face să fim diferiţi, oare libertatea?

     Nu ştiu de ce un aşa-zis mărturisitor şi scriitor ortodox a reuşit pur şi simplu să mă sperie. Nu ştiu de ce uneori ne place să gândim îngust crezând că noi am inventat roata şi că doar noi ştim când plouă, ninge sau când e soare. De ce numai noi? Pentru că noi suntem deştepţi şi restul sunt proşti. În fine, hai să vedem ce ne spune dialogul.

- Salut! Te felicit pentru articolul Prostiile ultraortodocşilor şi ce ai scris în revista Atitudini. Din păcate avem şi o altă problemă sau dilemă ortodoxă, nu înţeleg de ce nu respectăm punctul de vedere al unora precum Lucian Blaga, Cioran, Eliade, Noica, Freud, Nietzsche... referitor la religie. Mie personal îmi plac aceşti autori şi nu mă deranjează şi nici nu mă influenţează cu nimic opinia lor diferită faţă de religie. De ce nu putem înţelege că ei au făcut cultură, literatură şi filosofie?

- Mulţumesc pentru apreciere! Stai aşa că te-ai dus departe... Nici eu nu sunt de acord cu cei enumeraţi de tine. Sunt nişte stricători de minte...

- Nu sunt de acord cu tine, aceasta nu este niciodată o viziune şi atitudine ortodoxă. Nu cred că are sens să amintim că şi Sf. Părinţi au citit filosofie laică (pe atunci păgână, cu toate că termenul păgân e un termen urât) şi au cules din marea cultură a perioadei istorice în care au trăit, ce a fost de folos. Nu-mi place această ipocrizie ortodoxă (eu o numesc ortodoxistă) care neagă valoarea culturii laice. De exemplu la noi la facultate un Pr. prof. ne recomanda să citim Platon - Banchetul...

- Omule... tu eşti înşelat de diavol! Nu ajută la nimic filosofia... şi nici cultura sau literatura laică. Nu găseşti nimic bun acolo. Cu ce te ajută Platon? Profesorul tău este un snob. Este un prost. Cum să recomanzi la teologie să citească studenţii filosofie atee? Un profesor nebun... Se vede clar că eşti influenţat de ce ai citit, de autorii ăia gen Cioran, care nu au nicio taină cu literatura sau cultura. Ei nu au făcut cultură. Au făcut numai rău...

- Dar am citit şi Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Ernest Bernea...

- Păi să te ţii de ei, sunt foarte buni... Doar ce e ortodox e bun...

- Dar o profesoară de la facultate se bucura (chiar recomanda) să citim Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu... chiar şi Lucian Boia, şi Fernando Savater, un scriitor şi filosof ateu...

- Mă tu nu pricepi? Profesoara ta e o snoabă. Toţi ăştia sunt nişte snobi. Nişte îndrăciţi. Ce profesoară e aia? Filosof ateu? Pentru ce să citeşti tâmpeniile astea?

- Pentu a avea şi o altă viziune. Scuze, pentru a vedea şi o altă viziune. Mie îmi place cum scrie Patapievici, Pleşu, Liiceanu... chiar şi Lucian Boia. Poate nu sunt de acorc cu el în cartea De ce este România altfel? , dar cert e că scrie frumos. 

- Mă omule, tu eşti bătut în cap? Tu nu pricepi...? Ăştia toţi sunt nişte cretini, handicapaţi. Nu fac nimic bun. Cărţi scrise pentru snobi. 

- Dar sunt intelectuali...

- Nu sunt intelectuali, sunt nişte javre. Mai ales Patapievici. Creştinismul lor e o minciună. Tu eşti normal la cap?

- Totuşi... Dan Puric...

- Ăla e un mason, un nenorocit...

- Dar PF Patriarh Daniel este şi om de cultură...

- Alt mason, un diavol...

- Nu cred aşa ceva...

- Mă tu chiar ai probleme cu capul?

- Frate, dar eu nu te-am jignit...

- Hai că nu are rost discuţia, lasă-mă cu toţi imbecilii tăi!

- Poate din acest motiv vine aşa puţină lume la biserică. Voi... voi cu ipocrizia voastră, că X e nebun, că prof. meu e snob, că Y e handicapat... că ăla e mason. Împărţiţi ortodoxia în două tabere. Pro Catedrală, contra Catedrală. Pro Pr. Arsenie Boca, contra Pr. Arsenie Boca. Mai aveai puţin şi începeai chiar să-i înjuri pe toţi. La tine nu există arta dialogului sau ideea de polemică. Loveşti şi fugi. Am stat şi m-am gândit, sunt ţări precum Japonia, SUA, China, Germania, Franţa, Anglia, Italia etc. , care nu sunt ţări ortodoxe şi totuşi sunt cele mai dezvoltate ţări din lume. Au cultură, economie, civilizaţie şi multe altele. Despre asta ce ai fi zis? Au valorea lor, având o altă religie sau confesiune... sau unele fiind majoritar atee. Nu blamez valoarea şi rostul ortodoxiei, ortodoxia are rostul ei şi e o comoară, dar nu avem noi niciun drept să ne comportăm aşa cum ai făcut tu. Înseamnă că tu nu respecţi pe nimeni şi nimic. Tu jigneşti pe toată lumea. Nici nu cred că ai citit autorii amintiţi de mine. Nu înţelegi că există şi un alt punct de vedere diferit. Repet, aceste ţări... nu au ortodoxia, înseamnă că sunt sataniste? Putem lua ce este bun de la ei... şi ei aşa fără ortodoxie... ne respectă pe noi cu gândirea şi credinţa ortodoxă. Ei au răbdare să asculte şi din respect şi bun-simţ poate nu ne contrazic. Unde ajungem cu această avalanşă de jigniri? Scuze, dar e penibil! 

Gânduri despre fericire

   Gândul că poţi să fii celebru te face fericit? A fi celebru e sinonim cu a fi fericit? Plec la drum cu această întrebare şi cu gândul că omul simplu este un om fericit. Simplitatea îmbracă haina fericirii. Dar totuşi ce facem cu canoanele lumii moderne? A fi bogat nu înseamnă a fi fericit? A face sex nu înseamnă a fi fericit? A lua droguri nu înseamnă a fi fericit? A sta pe facebook nu înseamnă a fi fericit? A fi political correctnes nu înseamnă a fi happy?

     Până la urmă, ce mai înseamnă a fi fericit astăzi? Vedem în cărţile de dezvoltare personală şi de psihologie modernă, diferite reţete de genul cum să fii fericit... , care toate se rezumă la ideea: nu uita să te iubeşti pe tine! sau iubeşte-te! , aceptă-te aşa cum eşti! şi vei fi fericit... Ne place sau nu, aceste cărţi se vând ca pâinea caldă. Nu blamăm această industrie, această psiho-literatură. Există şi cărţi bune de acest gen. Dar există şi multă literatură de duzină. Ca beletristica. Un fel de telenovele. Multe şi fără sens. În fine... Există oare o reţetă standard care te face fericit?

    În literatura noastră, avem un model, un punct de reper genial: Jurnalul fericirii. Ce facem aici... cădem în patima că o carte te poate face fericit? Un călugăr este fericit? Un monah ca Nicolae Steinhardt a fost fericit? Nu intrăm în teologia şi mistica fericirii acestui om deosebit, pentru că fericirea este o taină, o problemă intimă.

      Afirm cu toată fiinţa că un om spiritual firesc este fericit. Am credinţa că un călugăr este un om fericit. Privesc cu bucurie la aceşti îngeri în trup şi văd mănăstirile ca fiind temple ale fericirii. Sunt fascinat de lumea oamenilor care aleg această cale şi nu vreau să cad în ispita să îi divinizez, dar nu văd nimic greşit să iubeşti asemenea fiinţe umane.

       Acum ceva ani aveam un gând. Să cunosc omul prin cartea lui Petre Ţuţea - Omul, tratat de antropologie creştină. Cu toate că omul nu-l poţi cunoaşte nici prin experienţe, viaţa de zi cu zi şi alte întâmplări. Era o iluzie că eu pot cunoaşte omul prin cărţi. Prin literatură, filozofie, religie, psihologie, sociologie, istorie, poezie... Nici prin muzică şi artă. Omul rămâne un necunoscut, o taină. Prin literatură, muzică şi artă... prin cultură poţi cunoaşte o nuanţă a omului frumos, un petec de suflet, o aromă de sublim, o brumă de fericire. Dar totuşi, omul (chiar artist) este un paradox. Un animal raţional... un individ neînţeles. Pentru că există şi oameni (din medicină, din artă, din cultură...) care săvârşesc crime sau care se sinucid. Chiar dacă sinuciderea (vedetelor) se vrea a fi un act eroic, avem dreptul să nu fim de acod cu acest gest. Fiecare om e liber să fie specie umană, comedie umană sau capodoperă umană. Dar bine ar fi ca omul (model) să fie şi om moral.

        Ce legătură are cunoaşterea omului cu fericirea?  Uite că are. Omul e un un actor de tragedie, dramă sau comedie, dar tot omul poate să fie un regizor bun şi să fie mâmdru de filmul fericirii personale. Omul - ancora iubirii. Deci un prim lucru în a fi fericit este iubirea. Cu adevărat iubirea este un izvor al fericirii. Dar ce ne facem că există decepţii şi despărţire? Trecem de la capitolul iubire la capitolul experienţe. A fi fericit înseamnă a cunoaşte? A fi fericit înseamnă a avea mai multe experienţe de viaţă? Nu chiar. A fi fericit înseamnă a avea pace sufletească. A avea linişte. A fi împăcat cu tine însuţi.

          A fi fericit înseamnă a fi sănătos (în sec. XXI)... A fi fericit înseamnă a avea prieteni, familie... A fi fericit înseamnă a fi copil. Şi în sfârşit, ai fi fericit înseamnă a te face fericit. Fericirea omului eşti tu.

Gânduri de despărţire

    Sunt om, o taină - evantai de amintiri. Un cimitir de gânduri. Un suflet ancorat în tăcere. O constiinţă ce stigă în abisul durerii. Ce durere mai mare să te naşti om şi să mori spânzurat de veşnicie?

     Privesc ochii... Ochii - oglinda sufletului. Oglinda spartă în cioburi de vise. Sunt cuprins de durere sau orbit de plăcere? Păşesc desculţ către Lumină. Lumina - peştera iubirii.

     Şi frunza se desparte de toamnă. Şi toamna se desparte de vară. Sunt omul a patru anotimpuri: anotimpul durere, anotimpul tăcere, anotimpul iubire şi anotimpul despărţire. 

    Sunt hotărât să mă despart. Azi mă despart de tine, de eu, de noi... Azi mă despart de trecut. Poate nu sunt cel mai egoist om, dar ţin la tine: idee. Iartă-mă! De azi mă despart de ideea omului căzut. Mint... Nu mă despart de trecut. Trecutul e ceva ontologic în fiinţa mea. Trecutul e un film la care pot da play şi stop când vreau. Totuşi de ce mă despart? Mă despart de gândul de a avea idei. Dar ce, ideea este un gând? Contradicţii, contradicţii, contradicţii...

     La început totul a fost simplu. Părea a fi o poveste. M-am născut într-o zi frumoasă de toamnă. Afară era mult, mult soare. Razele calde-mi zâmbeau. Eram fericit. Cum? Aşa repede am ajuns să cunosc frumuseţea şi fericirea? Sunt lucruri pe care mulţi oameni nu le cunosc toată viaţa. Ciudat. Sunt om. Trebuie să mă despart de trecut. E adevărat, chiar trebuie să mă despart de trecut?

      Ce rău mi-a făcut trecutul? Ce poate să fie mai rău ca viitorul? Trecutul? L-am amanetat când eram copil. Cred că aveam 12 ani şi m-am întânit cu Soarta, am vrut să îi zic tanti Soarta, dar îmi era ruşine.

Soarta: Ce vinzi acolo copile?

Eu: Vând trecutul...

Soarta: Cu cât?

Eu: Nu ştiu.

Soarta: Dar ce trecut ai tu copile...?

Eu: Un trecut cârpit cu stele.

Soarta: Serios?

Eu: Da...

Soarta: Sigur nu mă minţi?

Eu: Nu ştiu să mint.

       Şi Soarta bufneşte în râs. Cum râde şi azi. Aşa a râs de orice om. Dar uneori nu e râsul ei, e râsul Destinului. Dar ce... Soarta şi Destinul nu e totuna? Nu. Soarta e când eşti copil. Destinul e când eşti om mare. Ce gândire am şi eu? Nu-i aşa că sunt puţin ciudat?

        Sigur trebuie să mă despart de gândire. Dar mai pot să fiu om dacă nu gândesc? Gândirea este definiţia omului? M-am zăpăcit. Părea totul aşa simplu. Eram copil. Alergam. Zâmbeam. Mă jucam cu prietenii. Mă jucam cu diferite obiecte şi-mi imaginam că sunt oameni. Da, mă jucam zilnic. Cine a îndrăznit să mă despartă de lumea jocului şi lumea copilăriei? Acum trebuie să gândesc la lucruri de oameni mari. Trebuie să muncesc. Trebuie să mă chinui să fiu om mare.

        Zilele au trecut. Am crescut. Copilul ce-am fost e doar o amintire. Iar amintiri? Iar mă leg de trecut? Parcă era totul simplu? De ce e aşa complicat să fii om mare?

           Totul nu e aşa simplu, totul e un mister. Naşterea e un mister. Viaţa e un mister. Moartea e un mister. Trăiesc în umbra misterului. Sunt un om născut în ieslea misterului şi în taina iubirii.

            A gândi înseamnă a avea idei. Zic şi eu. Şi totuşi pot să greşesc. Ecoul gândurilor. Fascinaţia ideilor. E adevărat, mă fascinează ideea că într-o noapte am dormit copil şi într-o zi m-am trezit om mare.

            Cred că mi-am imaginat totul. Viaţa e un tablou de imagini. Nimic despre imaginea primului meu cuvânt: ma-ma? Nimic despre plânsul de copil?

            Sunt copil. E noapte. Stau în pat şi fac cunoştinţă cu lumea visului. Simt cum inima bate. Inima - organul iubirii. Ce noapte generoasă. În noaptea aceasta descopăr două lucruri minunate: visul şi inima. Îmi era dor de... Ce am zis? Dor? Deja am ajuns să cunosc dorul? Câte trebuie să mai descopăr? Câte o să mai ştiu şi de câte o să fie nevoie să mă despart?

                Afară e cald. Eu mă joc în nisip şi construiesc castele. Castele de nisip. Pesemne că în orice copil zace un împărat. Încerc să privesc cerul. Şi fug imediat în casă:

- Mami, mami, vino repede afară să vezi ceva!

- Nu pot puile, nu am timp... am treabă!

- Te rog mami, te rog...

- Ce vrei copile să văd?

- Cerul...

- Cerul? Ai descoperit cerul puiule, ce vezi tu acolo?

- Ceva care nu mă lasă să văd...

- Ce să vezi puiule, mai zăpăcit de cap!?

- Hai afară, te rog mami!

               Mama ajunsă afară, grăbită se uită pe cer. Credea că puiul ei a văzut un avion. Se uita mirată şi nu vedea nimic.

- Ce să văd puiule?

- Nu vezi?

- Nu văd nimic!

- Lumina aia ... care nu mă lasă să văd cerul...

- Lumina aia care străluceşte aşa tare?

- Da mami, ce este?

- Acela e soarele scumpul meu...

- Şi ce face soarele sus acolo?

- Străluceşte şi face lumină pe pământ.

- Mami, mami... cine a făcut soarele?

- Doamne, Doamne...

- Şi pe Doamne, Doamne... cine l-a făcut?

- Nu ştiu, hai că mami are treabă... joacă-te singur şi vorbim după ce spăl...!

       Mama cu grijele ei nu avea timp şi nu prea înţelegea lumea copilului. Copilul era curios şi bucuror de noile lui descoperiri.

Gânduri, ianuarie 2018

Idei inspirate din filosofia lui Alexandru Dragomir

1. Bacovia dacă nu era simbolist, nu mai era Bacovia. Eminescu dacă nu era romantic, nu mai era Eminescu. Cioran dacă nu era nihilist, nu mai era Cioran. Eliade dacă nu era erotic, nu mai era Eliade. Octavian Paler dacă nu era pesimist, nu mai era Octavian Paler. Petre Ţuţea dacă nu era creştin, nu mai era Petre Ţuţea. Mircea Vulcănescu dacă nu era martir, nu mai era Mircea Vulcănescu. Ş.a.m.d.

2. Omul se raportează la eu ca la ceva absolut şi face din universul lui un univers absolut. Adică, eu (omul) şi nimic altceva. Doar eu-omul, restul e tăcere şi nimic. Nimic important. Nimic mai important ca eu.

3. Teologia este ştiinţa despre Dumnezeu. Teologia unor personalităţi ortodoxe (şi nu numai, poate şi catolice, protestante...) este teologia despre sine, nu despre Dumnezeu. Interesant este doar ce gândesc eu, doar punctul meu de vedere (chiar dacă este un punct de vedere controversat sau eronat) despre Dumnezeu, nu teologia în adevăratul ei înţeles aidoma duhului Sf. Părinţi. Teologia personalităţii sau cultul personalităţii. Ne place să filozofăm despre Dumnezeu cu gândul (ancorat în trufie) că noi facem teologie, dar teologia adevărată este teologia faptelor, nu teologia vorbelor.

4. Nimic despre fericire, titlul unei cărţi din perioada comunistă.

5. Iubirea... Ce este iubirea? O poezie? O metaforă? Nu doar, iubirea este un paradox. Iubirea-paradox: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi...

Mesajul cărţilor pentru omul recent

    La început de drum în pelerinajul din lumea cărţilor, un prieten (necititor) îmi spune pe şleau: Dani, toate cărţile citite de tine sunt ficţiune... La momentul acela ceva mă îndemna să intru în polemici, neglijând faptul că şi eu am fost departe de cărţi, mulţi ani. Mă credeam mai cool decât prietenii mei care nu citesc, cu toate că în ochii lor eram un ciudat.

        Abia acum realizez de ce convertirea mea în lumea cărţilor a fost un război deschis cu prietenii mei. Pentru că eu (în loc să gândesc cu mintea mea) aduceam ideile autorilor din cărţi şi le ţineam lor predici de parcă eu eram cineva... şi ei erau nimeni. Regret acest lucru că nu mi-am respectat prietenii şi n-am înţeles că mesajul cărţilor nu era pentru ei, ci pentru mine. Prietenii mei erau liberi să-şi trăiască viaţa (fără cărţi), iar eu eram liber să fiu ancorat în nebunia (pasiunea) lecturilor.

       Cărţile reprezentau (şi reprezintă) un punt de reper pentru mine, dar asta nu-mi dă dreptul să blamez valoarea prietenilor mei sau semenilor care nu citesc. Cărţile nu sunt totul. Lectura nu e ceva absolut şi esenţial în viaţa omului. În fine... Recunosc faptul că m-am grăbit şi am greşit faţă de prietenii mei. Dacă eram un cititor înţelept (sau poate majoritatea cititorilor au avut această ispită) încercam să-mi înţeleg prietenii cu adevărat, nu să caut ca eu să fiu înţeles de ei.

    Mă gândesc acum ce transmite mesajul cărţilor omului recent. Omul recent este o sintagmă folosită de Horia-Roman Patapievici în cartea publicată la editura Humanitas. Autorul este un personaj (intelectual) simpatic unora şi antipatic multora. Nu intru în detalii legate de chestiuni politice, funcţii  publice şi alte păcate. Orice om (fie el şi intelectual) aflat într-o funcţie cheie are şi păcate. Aşa cum cărţile nu sunt în mod absolut esenţiale, aşa şi omul nu e în mod absolut bun. Fiecare om are şi bune şi rele.

     Autorul acestei cărţi poate a greşit într-un anume context, dar în ideea de a scrie această carte a fost genial. Despre Omul recent (ediţia a 5-a) , carte împrumutată unui prieten (deci am şi prieteni care citesc sau citeau...) aud cuvintele: Dani, asta e cea mai tare carte citită de mine... ai în ea tot ce vrei... e o carte genială.

      Nu o să fac o recenzie cărţii, vreau doar să mărturisesc că este o carte grea. Multe note de subsol. Multă istorie şi filozofie. Este o carte de idei. O carte care-ţi dă bătăi de cap dacă nu eşti familiarizat cu limbajul intelectual (ca să nu zic academic). Este o carte care se rezumă la cuvântul: discernământ. Asta e soluţia autorului pentru omul recent.

       Cartea porneşte de la ideea sau întrebarea: Ce se pierde atunci când ceva se câştigă? Apoi intrăm în tainele filozofiei şi încercăm să descifrăm un text care pune punctul pe i într-un limbaj sofisticat. Cartea pune accent nu doar pe problemele omului recent, ci pe teme precum: filozofia, religia, politica, istoria, sociologia, psihologia, cultura... Te frapează faptul că un fizician poate scrie atât de bine această carte şi nu blamează ideea de Dumnezeu sau ipoteza Dumnezeu. Nu cântă prohodul morţii lui Dumnezeu, prin ideea de nihilism a lui Nietzsche (care a avut dreptate despre un anumit aspect al creştinismului) sub titlu de: Dumnezeu a murit. Postmodernismul nu înseamnă doar Dumnezeu a murit, ci umanitatea (omenia) a murit, spune autorul.

       Nici eu nu credeam că H.R.P., are o viziune creştină... şi conservatoare. Nu vreau să pun etichete, dar faptul că pune accent pe ideea de creştinism, pe ideea de liberalism-conservator şi pe ideea de tradiţie, nu mă face să cred că este personajul aspru criticat de Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu. La început făceam această greşeală. Dacă un autor iubit de mine spunea că X nu e bun, spuneam şi eu asemenea, fără să ştiu cine este X sau ce a scris X. Pentru lumea intelectuală (chiar dacă nu e accesibilă publicului larg) cartea Omul recent este o comoară.

     În fine, criticii lui H.R.P. , ar putea spune că se dă prea deştept dând citate în engleză, franceză, latină (fără traducere), că promovează un creştinism postmodern sau un creştinism prea filozofic etc. Ideea e simplă, când nu-ţi place cineva, nu-ţi place şi punct. Datorită unor profesori (şi preoţi şi laici) de la facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie (din Galaţi), specializarea Teologie didactică, am învăţat să citesc şi altfel de cărţi, să văd şi o altă viziune a lucrurilor. Aşa că nu e păcat şi nici greşit (după cum eram învăţat din anumite cărţi ,,ortodoxe") să citeşti Fernando Savater (prof. univ. spaniol, filosof ateu, pacifist...), Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Lucian Boia, Radu Paraschivescu...

      Cum nu e greşit să citeşti Horia-Roman Patapievici. Greşit e să citeşti şi să judeci pe cei care nu citesc. Greşit e să citeşi orice şi să te crezi cineva. Greşit e să interpretezi mesajul cărţilor. Greşit e să rămâi doar în lumea cărţilor şi să nu vezi altceva în afară de cărţi.

Definiţia omului este iubirea

Privesc în urmă şi nu văd doar un copil, văd un suflet ancorat în taina iubirii. Ideea de a fi sentimental nu înseamnă a fi romantic. Pot să vorbesc de mine ca om raportat la contextul iubirii, dar ca scriitor nu pot spune că am excaladat muntele dragostei. Un scriitor prea sentimental care are în vedere doar tema dragostei, poate părea la un moment dat plictisitor. M-am tot gândit ce pot aduce nou în literatură şi după ceva lectură, sunt convins că simplitatea şi sinceritatea unui autor face cât o mie de metafore. Orice om, orice scriitor are o poveste. A scrie despre tine nu este uşor, dar este cel mai simplu. Uneori mă întreb şi eu de ce scriu sau cine este Dănuţ Belu? Scriu în mare parte ca o terapie, dar cred în ecoul mesajului meu literar şi din acest motiv public. Sunt un copil născut în Ţara Vrancei, pe trei septembrie 1988. Locuiesc la 17 km de Focşani, în comuna Urecheşti, iesle a Mănăstirii Vărzăreşti. Simt cu adevărat în acest loc că veşnicia s-a născut la sat. Pădurea rămâne tabloul meu preferat. Copacii aliniaţi ca-n armată, mă duc cu gândul la nişte soldaţi ai cerului. Zona Palanca este ceva de vis. Aici stă bunica mea, izvorul meu de credinţă şi fiinţa care mi-a îndreptat paşii către Dumnezeu. Volumul de debut Încercări poetice (editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012) este dedicat ei. Prima mea poezie este despre mama. Eram în clasa a 6-a, şi la o serbare de 8 Martie, am scris şi am recitat poezia Felicitare pentru mama. Dorul şi iubirea au fost sinonime cu fiinţa mea de mic copil. Se spune că poezia se naşte din suferinţă... La mine s-a născut din fiinţa şi conştiinţa dorului şi din iubire. Iubirea de frumos, de natură... Iubirea în adevăratul sens al cuvântului. După trecerea la cele veşnice a tatălui meu, poezia mea a devenit o stare. Un mod de a exista. M-am exprimat poetic cu durere, dragoste şi dor. Am reuşit să citesc şi din literatura universală şi din literatura clasică românească, dar mai ales din literatura contemporană, şi mi-am format o viziune. Mi-am dat seama că nu există nimic nou sub soare şi că adevărata literatură transmite ceva, emoţii în general. Geniul literaturii cred să fie Dostoievski, dar este doar o idee, nu o concluzie. Încerc totuşi să nu mă raportez la un autor anume, dar am mulţi autori preferaţi. Nu văd traseul meu în literatură marcat de cineva sau de ceva. Scriu aşa cum simt. Scriu ce îmi şopteşte inspiraţia. Despre talentul şi vocaţia de scriitor nu vreau să fac afirmaţii. Nu cred în destinul unui scriitor doar prin talent, ci cred că a scrie (şi în special a scrie frumos) este un dar. La început am fost infuenţat de autorii ce îi citeam cu patimă. Am făcut şi greşeli. Nu am scris în ideea de a face literatură, am mers mai mult pe ideea de manifest. Genul acesta am crezut că mă reprezintă, dar am descoperit că stilul meu este altul... şi încercările de a scrie şi poezie, şi eseu, şi articole, şi proză, m-au făcut să înţeleg că scrisul este ca o matematică, cu cât faci mai multe excerciţii cu cât poţi scrie mai bine. Poţi scrie mai bine ca tine. Singurul scriitor cu care trebuie să te compari eşti tu. M-am bucurat să văd articole publictate în Ziarul de Vrancea şi în alte reviste şi ziare pe internet, dar nu am avut şi nu am iluzia că sunt jurnalist. Tot ce am făcut am făcut din pasiune. Indiferent dacă a fost ceva legat de muzică, sport sau politică. Dacă cineva îmi spunea că eu am să devin pasionat de pescuit sigur blamam acest lucru. Aşa şi cu drumul de la citit la scris. La început am citit foarte mult, apoi am început să scriu, mi-am făcut şi un blog şi mi-am dat seama că e ceva firesc. Nu am scris şi nu scriu ca să impresionez pe cineva. Constantin Noica spune că a scrie înseamnă a avea o idee, o idee care te obsedează toată ziua şi până nu o pui pe foaie nu ai pace. Debutul meu a fost în revista Salonul literar (Focşani), sprijinit în acest demers de preotul şi profesorul de religie, Apostol Ionuţ, mentorul meu în lumea cărţilor şi în lumea scrisului. Încet dar sigur am fost inspirat de autorii ce îi citeam. Nu fac aici o listă de autori, dar pot să mărturisesc că am bucuria de a fi citit destul de multă literatură, în mare parte filosofie şi teologie. Impresionant a fost pentru mine al doilea blog (blog-ul meu oficial din prezent, blog ce poartă numele meu) şi în mod deosebit articolul despre Părintele Macarie (de la Schitul Muntioru – Vintileasca, Vrancea) care a ajuns la aproape 30 000 de vizualizări. Dragă sufletului meu este şi antologia Călătorii lirice (editura Altfel, Câmpina, 2017) în colaborare cu două coautoare superbe. În final nu încerc pe nimeni să conving că eu sunt scriitor, ci doresc ca să fiu eu convins că ceea ce scriu sunt gânduri curate, sentimente profunde şi cuvinte alese.

Recurs la drepturile omului şi articolul din ziar

    Primul meu articol din Ziarul de Vrancea (publicat în 2012) este despre drepturile omului. Un articol de care mă despart cu toată fiinţa. 

     Articolul se poate citi aici: https://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/73960-.html

     Îmi cer scuze public faţă de Ziarul de Vrancea, faţă de cititori... de felul (prost şi urât) cum am scris acel pseudoarticol sau anti-articol, cu expresii care nu au ce căuta în presă. Influenţat de anumite cărţi şi persoane (publice) gândeam neortodox având iluzia că eu transmit un mesaj profund ortodox şi că fac o revoluţie a bunului-simţ prin tot ce scriu, dar nu eram atent la cum scriu. Ideea poate era bună, doar că era exprimată greşit.

     Pe scurt, ideea articolului despre drepturile omului este că un om credincios, un creştin adevărat (dacă respectă credinţa întru totul) nu are nevoie de drepturile omului, dar eu am confundat Teocraţia (cetatea lui Dumnezeu) cu democraţia. Statul laic nu poate exista fără legi, fără codul penal sau codul civil... şi în spiritul UE, omul modern, nu poate exista fără drepturile omului, fără CEDO.

     Am făcut o gafă foarte mare să blamez drepturile omului. Aviz celor care cred că orice tip de scriere poate să fie un articol sau un (nou) gen de literatură.

      Nu salut ideea de literatură de cuţit marca Liviu Andrei şi nici ideea de Jurnalul unui Adam, dar nici cum scriam eu în 2012 nu era ok. Logic, dacă e să respectăm drepturile omului, fiecare e liber să scrie şi să gândescă ce vrea (există public şi pentru literatura cu limbaj licenţios, obscen... există public şi pentru pornografie) , dar eu personal nu mă regăsesc în acest context.

      Citesc Omul recent de H.R. Patapievici şi văd că şi el nu e de acord cu ideea de corectitudine politică, dar aduce argumente sănătoase, scrie frumos şi bine despre acest lucru, nu aruncă unele cuvinte murdare şi câteva idei agresive (cu mesaj ortodox credeam eu atunci, dar nu era niciun mesaj ortodox, a fi ortodox nu înseamnă a fi răzvrătit, polemic şi indignat pe orice şi pe toate...) cum am făcut eu, spre ruşinea mea. Dacă H. R. Patapievici avea ocazia la 24 de ani să scrie un articol în Ziarul de Vrancea despre drepturile omului, sigur nu scria ca mine. Diferenţa e că el este scriitor cu adevărat şi respectă canoanele literaturii, iar eu abia acum înţeleg că încercările mele din 2007 până în 2012 au fost doar încercări... şi nu literatură.

      Bine un om de cultură (sau un intelectual de prima mână) care scrie un eseu (sau un articol) bazat pe argumente istorice, logice, filosofice, psihologice, sociologice, politice... nu se compară cu tipul de scris al unui tânăr care scrie de parcă face rap sau hip-hop.

      Am şi eu cunoştinţe care scriu articole (pe blog sau la ziar) dar scriu frumos. De exemplu Monica.scrie din Bucureşti. Adelina Cristiana Bălan (poetă) din Focşani. Scrie articole pe blog (a scris şi la Ziarul de Vrancea) impecabil. Descopăr ieri (sugestie) de la Adelina Bălan: Inoza.ro şi Petronela Rotar. Un gen de a scrie articole (şi literatură) aşa cum îmi place mie. Unele persoane nu au doar darul de a scrie, au darul de a scrie frumos.

            Articolul meu din Ziarul de Vrancea publicat la rubrica Jurnalism cetăţenesc sub egida: Asta e părerea mea!, se încadrează în tabelul AŞA NU! Articolul pueril, rămâne doar la stadiul de părere, dar o părere proastă. Încerc să convertesc părerile în atitudini şi să fiu mai matur în ceea ce scriu şi public. Ştiu că nu mă scuză faptul că sunt tânăr. Pur şi simplu am exagerat, dar am realizat. Am conştientizat că nu orice mesaj este ortodox şi nu orice idee este un articol.

      

Povestea unui om nebun

    Motto: Nu sunt nebun, dar îmi place la nebunie ideea...

     Ceaţa gândurilor, nu seamănă cu ceaţa din oraş. De trei zile în Sibiu nu era doar o brumă de ceaţă, ci o ceaţă densă amestecată cu privirile ciudate ale oamenilor. Acest feneoment neobişnuit îl enerva la culme pe David. Credea că e un blestem. Toată lumea vocifera că nu e normal acest lucru. Un oraş de munte nu are voie să aibă trei zile de ceaţă, aveau în minte locuitorii. E clar că s-a schimbat clima, dar aici e un fenomen neobişnuit. Chiar e ceva neobişnuit. Nu e neobişnuit faptul că e ceaţă şi că ţine de trei zile, neobişnuit e că la ştiri, cei de la vreme au panicat lumea cu ideea că ceaţa o să dureze o lună sau minim trei luni. David având un prieten specialist în meteorologie, îl sună să se lămurească:

- Alo, salut Ciprian, sunt David!

- Servus, nu-mi spune că m-ai sunat pentru chestia cu ceaţa?

- Ba da... de unde ştii?

- David... toată lumea m-a tâmpit cu prostia asta.

- Dar nu este o prostie Ciprian...

- David, las-o dracu de ceaţă, eu am de scris la teza de doctorat despre încălzirea globală şi tu îmi rupi creierii cu prostii...

- Ciprian, te rog...

- Omule, tu eşti nebun?

- Dar... cum adică?

- David termină! Nu am timp! Pa !

       David a avut senzaţia că a rămas fără aer. A privit biblioteca şi se întreba dacă a vorbit cu prietenul lui Ciprian sau cu umbra lui. Şi-a turnat un pahar cu apă. A băut doar jumătate de pahar şi apoi şi-a adus aminte de jurnal. Caută rapid o foaie albă şi începe să scrie:

          Am studiat filosofia. Părinţii mi-au zis că nu-mi foloseşte la nimic această facultate. Ce caut sau ce am căutat la filosofie? Sunt nemulţumit şi nelămurit. Oare sunt singurul om nemulţumit de filosofie? Lumea de azi e profund ancorată în universul efemer al contextului comercial şi tehnologic. Ideea că informatica (internetul) e cea mai mare descoperire, a ajuns să stăpânească minţile tuturor oamenilor. Parcă e o ceaţă pe mintea lor. Pardon! Ce am spus? Ceaţă? Ideea de ceaţă a devenit o obsesie? Sau are dreptate Ciprian... sunt nebun? Oricum lumea consideră (într-o interpretare superficială, simplistă şi nefirească) că filosofia este o nebunie şi a fi filosof astăzi înseamnă a fi nebun. Doamne, chiar sunt nebun? Îmi e frică de această idee. Cine sunt? Ce sunt? Unde sunt? Doamne... dacă exişti, ajută-mă să înţeleg dacă sunt sau nu nebun! Nu vreau să fiu nebun! Nebunia mea este muzica, femeia, iubirea...

          - Daviiid, deschide, sunt Paul! Paul ciocănea în uşă de vreo zece minute. În sfârşit David, concentrat pe ceea ce scrie în jurnal, deschide lui Paul.

- Ce faci David?

- Mă gândeam...

- La ce?

- La... nu ştiu, la nimic.

- David, te-am prins cu mâţa-n sac, se vede pe faţa ta că eşti nedumerit de ceva, pot să ghicesc la ce te gândeai?

- Te rog!

- Te gândeai la... ceaţă.

- La ce?

- Omule tu eşti nebun?

- Ceaţă... nebun... ce vrei să zici?

- Hai David, lasă filosofia! Toată lumea din oraş e preocupată de ceaţă... la cum te ştiu eu nu ai cum să nu te gândeşti la acest lucru. Eu am glumit cu ideea de nebun, sper că nu te superi...

- Aaa, nu e nicio problemă, şi Ciprian... a ziz că sunt nebun.

- Şi tu ce crezi?

- Cred în Dumnezeu, dar nu sunt sigur dacă există...

- David, lasă filosofia te rog... nu te-am întrebat nimic de Dumnezeu şi ca o paranteză tu nu crezi în Dumnezeu, dar El crede în tine. El nu face atâta filosofie pe existenţa ta. El nu face atâta tam-tam pe ideea de om, numai omul face din Dumnezeu o Ipoteză sau o Idee. În fine... Într-un fel îmi place şi mie filosofia, dar ca iubire de înţelepciune, nu ca stare de spirit sau ca mod de viaţă. E imposibil să trăieşti ca om după sistemul filosofic al lui Kant, Schopenhauer sau Nietzsche. Eşti impresionat de gândirea lor, dar nu te apuci să ai un stil de viaţă a la Kant, pentru că în viaţă nu e totul raţional, metafizic şi filosofic. Poţi urma exemplul de viaţă al unui sfânt sau al unui bunic, părinte... dar nu poţi să trăieşti viaţa după Critica raţiunii lui Kant sau după poezia lui Eminescu. Literatura şi filosofia e bună la nivel ideal, dar viaţa de zi cu zi nu se trăieşte din cărţi. O singură Carte poate să fie ancoră de trăire a vieţii, Biblia. Restul sunt metafore. Bărci de salvare pe marea zbuciumată a vieţii. Puncte de reper. Faruri de lumină în bezna vieţii. În fine... Suntem prieteni, te întreb sincer... David tu te consideri nebun?

- Paul... chiar dacă am studiat filosofia, sunt de acord cu tine. Citeam undeva că dacă îţi pui întrebarea dacă eşti nebun, înseamnă că nu eşti nebun...

- David, te implor! Lasă filosofia, lasă psihologia... eşti nebun, da sau nu?

- De ce mă întrebi aşa radical?

- Pentru că vreau să te ajut. Am un prieten foarte bun medic...

- Ce medic?

- Psihiatru...

- Ceee?

- Da, medic psihiatru. Tu eşti singur David, nu ai şi tu o iubită şi ai 30 de ani. Stai foarte mult închis în casă şi citeşti cărţi şi scrii într-un jurnal. Sunt bucuros că scrii, dar ai putea face chestia asta pe facebook sau pe un blog. David, tu eşti ca o pasăre într-o colivie. Tu eşti liber în gândire, eşti liber chiar să crezi că nu există Dumnezeu, dar nu eşti liber în suflet şi în conştiinţă. Sufletul tău e ca o temniţă comunistă. Sufletul şi conştiinţa ta este închisă la Sighet, Aiud, Gherla... Ai o experienţă doar în lumea cărţilor. Nu eşi liber în iubire, dor şi pasiune. Nu eşti un om liber din punct de vedere erotic. Nu ai libertate ca fiinţă umană, ca om... tu ai doar libertate în idei. Sunt de acord cu Constantin Noica cu devenirea întru fiinţă şi cu pelerinajul filosofic pentru Idee. Noica diviniza Ideea. Pentru Noica, Dumnezeu era o Idee. Nu e rău să avem o idee..., dar nu e bine să renunţăm la ideea de libertate. Nu ştiu unde scria în Noul Testament că adevărul te va face liber... Nu intru cu tine în polemici pe tema existenţei lui Dumnezeu sau pe tema binelui şi răului. Ştiu că te preocupă ideea cum a apărut răul în lume sau care e definiţia răului. Ştiu că tu... crezi că dacă există Dumnezeu e coautor la rău, chiar dacă e o idee maniheistă. Ştiu că nu crezi în povestea cu Lucifer şi nici în povestea cu Adam şi Eva. Ştiu că tu consideri să fi fost incest, înmulţirea oamenilor din urmaşii lui Adam şi Eva. Nu vreau să te supăr... poate ai şi tu dreptate. Dar... David, te rog din suflet, lasă filosofia! Respiră! Trăieşte! Iubeşte! Ascultă muzică! Pictează! Nu filosofia are răspuns la toate întrebările vieţii. Oricum, nu ştiu ce sfânt spunea că cea mai mare filosofie este gândul la moarte. În fine... Nu sunt absurd să te ameninţ cu iadul şi să te amăgesc cu veşnicia raiului. Vreau doar să te întreb ceva, tu ai auzit de anxietate sau de depresie?

- Normal.

- Şi e adevărat că tu ai suferit după moartea tatălui tău?

- Da.

- Şi tu în filosofie cauţi o explicaţie logică sau ontologică la moartea tatălui tău?

- Da... Recunosc, din acest motiv am studiat filosofia. Pe undeva sau peste tot îl caut pe tata.

- Şi tu după moartea tatălui tău ai fost la vreun psiholog?

- Ce să caut la psiholog, nu spuneai tu că Dumitru Stăniloaie a zis că psihologia este cea mai slabă ştiinţă şi că nu are cum să vorbească despre om pentru că omul e unic şi diferit şi psihologia lui Freud nu se potriveşte la om în general, pentru că nea Gheorghe are o tipologie şi o personalitate anume şi nea Vasile este cu totul altfel? Deci psihologia minte. Tu mi-ai zis când ai intrat la seminar sau când ai terminat facultatea de Teologie că spovedania e cea mai bună, pentru că e o taină şi se raportează la om ca la o persoană nu ca la un individ. Ce faci acum, te contrazici singur?

- David... eşti copil! M-am schimbat şi eu. Ajută şi spovedania. Dar ce rost are spovedania pentru un ateu? Ce sens are un discurs despre armonie pentru un surd? Am observat ce valoare are şi psihologia. Chiar am citit Freud şi Carl Gustav Jung.

- Ai citit tu Freud?

- Da.

- Şi ce părere ai despre eseurile lui legate de sexualitate?

- O părere foarte bună...

- Paul, tu eşti nebun?

- Nu David... tu eşti nebun, şi ai nevoie de un psihiatru. Anxietate sau depresie...

- Sau gata! Pleacă!

- De ce?

- Pentru că m-am săturat de prieteni şi de sfaturile lor. Toţi faceţi pe lupul moralist... Unde dracu ai mai văzut tu religie ca ierarhul, deci nu un simplu preot, să fure şi să scape basma curată? E moral să furi? Nu scria parcă: să nu furi... Poruncă din cartea voastră de bază. Recunosc că sunt şi preoţi buni, dar unii sunt desfrânaţi, avari, trufaşi... Toţi slujesc pe mitul-Hristos, dar niciunul nu face ce a zis Hristos. Aşa umil cum a fost măcar a lăsat un mesaj frumos şi e firesc să fie respectat. Avea dreptate Nietzsche cu supra omul şi cu nihilismsul lui. Voi creştinii... cu toţi preoţii voştri, sunteţi nişte ipocriţi şi nişte idioţi. Bani pentru lumânări. Bani pentru servicii religioase. Bani pentru calendare. Bani pentru botez, nuntă şi înmormântare. Bani pentru Liturghie. Bani pentru orice. E religia baniilor sau religia iubirii? Parcă banul era ochiul dracului. Hristos a venit călare pe un asin, iar popa vine în Merceces şi BMW. Hristos s-a născut într-o iesle... într-o peşteră... şi popa are ditamai vila. Dar el predică la amvon, sau cum naiba se numeşte, despre smerenie, milostenie... El vorbeşte despre înfrânare, post, rugăciune şi abstinenţă, dar el şi-o trage cu toate babele... enoriaşele sau şi-o trage cu un coleg de breazlă. Asta e iubirea creştină? Asta e religia iubirii? Sau ei respectă expresia: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi? Paul...

- Nebunule, opreşte-te!

- Nebuni sunteţi voi cu religia voastră cu tot. Spunea nu ştiu cine, mi-ai zis tu: zis-a cel nebun în inima sa, nu este Dumnezeu! Nebun e cel ce crede în Dumnezeu. Nu vezi toată nebunia la pupat de moaşte şi la sărutat icoanele făcătoare de minuni? Făcătoare de minciuni poate... Unde era Dumnezeu al tău când a murit tata de cancer? Unde este Dumnezeu când moare un prunc nou născut? Unde este Dumnezeu când se fac crime, violuri, avorturi...? Unde dracu este Dumnezeu la oamenii cu probleme de handicap? Tu eşti pe altă planetă? Nu vezi câtă suferinţă e în lume? Nu vezi câte războaie sunt? Unde e Dumnezeu în acest context? Nu vezi câte persoane singure sunt...?

- David... eşti nesănătos...

- Afară, ieşi dracu afară cu religia ta cu tot! Religia nu e doar o iluzie cum spunea Freud, religia e o prostie. Afară porcule! Nenorocit ce eşti! Să mă trimiţi tu pe mine la psihiatrie... Dar ce sunt eu Gigi Becali sau Vadim Tudor? Afarăăă javră! Voi ăştia cu religia sunteţi nişte jivine. Ateul e om, credinciosul e un animal. Afarăăă...

- Doamne...

- Afarăăă...

      Paul cu inima împovărată, ajuns în faţa blocului stă un minut pe o bancă. Îşi ridică ochii spre cer, dar de atâta ceaţă cerul era o enigmă. Tremura. Frământa mâinile ca un bătrân afundat în mlaştina vieţii, spânzurat de neputinţe şi singurătate. Nu înţelegea ce a fost cu această furtună de vorbe. Pentru că uneori omul nu se înţelege pe sine, dapăi să înţeleagă un prieten. Aprinde o ţigară. Trage un fum şi apoi se gândeşte: teologie, religie, Dumnezeu, ţigări... Stinge ţigara. O aruncă la un coş ruginit ca speranţele românilor în bine. Şi întreabă un vecin al lui David:

- Domnule, nu vă supăraţi, pot să vă întreb ceva?

- Sper că nu mă întrebi şi dumneata de ceaţă... m-a zăpăcit toată lumea cu ceaţa...

- Nu domnule, eu te întreb ceva serios şi important... cine sunt eu?

- Nu ştiu nene, ce întrebare e asta?

- Domnule, sunt nebun?

- Lasă-mă omule în pace! N-am timp de prostiile tale... mergi acasă şi dormi!

        Paul se gândea: poate vecinul lui David are dreptate, sunt obosit, trebuie să dorm. Omul cel mai bine vorbeşte singur. A sta de vorbă cu tine însuţi înseamnă a gândi sau a face filosofie în mintea ta. Paul a ales să intre în dialog cu un om, dar omul fiind preocupat de sine, a rămas ca Paul să vorbească singur. Câţi dintre noi nu vorbim singuri? Din păcate chiar dacă vorbim cu cineva, uneori avem impresia că vorbim tot singuri. Acesta e omul, un actor singur într-un teatru de păpuşi.

         Paul avea în minte ideea că tot omul face filosofie. Că viaţa şi omul este filosofie. Dar avea o limită, moartea. Credea că nu se poate face filsofie despre moartea. Moartea este un necunoscut, o taină şi nu poţi face filosofie despre ceva ce nu cunoşti, pentru că nu ai nicio experienţă despre moarte. Nici măcar cei aflaţi în moarte clinică nu pot face filosofie, fiindcă moartea clinică poate fi comparată cu un somn dulce sau cu un vis. Uneori omul, fără să fie în moarte clinică, nu se mai trezeşte din vis, de parcă ar fi în comă profundă. Există ispita ca omul să adoarmă om, şi să se trezească abis, pasăre, şarpe, pădure, câmp, floare...

            Paul şi-a dat seama că David este într-un vis, dar realitatea e că are depresie. A stat puţin şi a analizat situaţia şi a pus mâna pe telefon:

- Alo!

- Da...

- Ciprian?

- Da, cu cine vorbesc?

- Cu Paul.

- Ooo, salut Paul! Ce faci voinice?

- Nu prea bine... Am fost la David...

- Aşa si?

- Şi nu pot să fiu indiferent...

- Şi crezi că eu sunt indiferent sau ignor problema lui?

- Nu zic asta...

- Paul, omul e nebun...

- Ştiu...

- Şi?

- Nu vrei să-l ajutăm?

- Cu ce?

- Nu ştiu...

- Paul, eşti băiat isteţ... omul e filosof sau se crede filosof...

- E naiv...

- Nu e naiv, e mândru, e trufaş, e egoist...

- Poate.

- Sigur... îţi zic eu... cu un om bolnav de mândrie nu ai ce discuta, e foarte greu... dar cu un filosof ancorat în mândire e chiar imposibil...

- Nici măcar un medic psihiatru?

- Vrei să îl ducem la psihiatrie?

- Da...

- Şi crezi că acceptă jocul?

- Ce joc?

- Compromisul acesta?

- Păi eu am încercat să îi sugerez...

- Şi cum a reacţionat?

- Foarte urât, a început să înjure religia... m-a făcut nebun...

- Orbul scoate ochii... Niciun om nebun nu recunoaşte că este nebun. În fine... şi eu sunt certat cu Biserica, dar respect cultul... respect istoria şi cultura religiei. Fără religie istoria umană arăta ca un holocaust universal sau ca un Război Mondial fără sfârşit. Hristos nu a adus doar ideea de mântuire, pace şi iubire... ci ideea de jertfă personală. În fine... Mulţi tratează Răstignirea ca pe un film sau ca pe un desen-animat. Hai să spunem că toată povestea cu Hristos a fost o invenţie a preoţilor să manipuleze poporul, plebea... Dar istoria împăratului Nero? Miile de martiri creştini? În fine... eu chiar am fost cutremurat când am citit cartea Quo Vadis. Revenind la oile noastre, la David, el nu a citit nicăieri că marele filosof Nietzsche spre sfârşitul vieţii a devenit nebun? El nu a auzit de Eminescu că a ajuns nebun? Şi parcă Eminescu a fost pasionat de Schopenhauer. Blaga de Bergson. Noica de Goethe. Şi tot aşa. Toţi s-au inspirat din alţii. Nu afirm acum că toţi filosofii sunt nebuni, dar e clar că David are probleme... şi nu este filosof, este un tânăr de 30 de ani singur.

- Fără femeie...

- Exact.

- Femeia are un rol esenţial în viaţa bărbatului. Nevoia de afecţiunea, sensibilitatea, nobleţea şi farmecul femeii este ca nevoia de aer, apă... Asta e valabil pentru cei care cred în iubire. Restul...

- Restul sunt homosexuali.

- Vorbeşti serios?

- Nu măi Ciprian, glumesc şi eu... un om fără simţul umorului e ca un oraş fără soare.

- Te referi la ceaţa din Sibiu?

- Da...

- E o prostie.

- Cum aşa?

- Ruşii vor să-şi bată joc de americani, cum fac şi cu OZN-urile, cu extratereştrii... şi au dat cu o subsanţă în atmosferă care provoacă o ceaţă de lungă durată.

- Cum... ruşii au inventat OZN-urile să facă mişto de americani?

- Da, eu aşa cred.

- Interesantă viziune... deci de la ruşi vine ceaţa?

- Da.

- Şi eu credeam că de la ruşi a venit doar comunismul sovietic şi că ei ne-au furat Tezaurul în Primul Război Moondial... că ruşii sunt nişte beţivi, violatori, barbari...

- Nu e adevărat. Ăla e imperiul sovietic al lui Stalin. Rusia e ţara lui Dostoievski, Tolstoi, Tesla...

- Ai dreptate... eu am exagerat.

- În fine...

- Ce facem cu pacientul nostru?

- Îl ducem în Rusia?

- Îl deportăm în Siberia?

- Nuuu, vorbesc serios, îl ducem în Rusia la un psihiatru, Dmitri Avdeev.

- Dar e ortodox?

- Nu are importanţă...

- Păi eu am citit toate cărţile lui, are o viziune ortodoxă... şi David are o viziune nihilistă.

- David are gărgăuni la cap, ne vedem mâine la 17 să vorbim detalii. Ai grijă de tine!

     David suferea. Suferea singur în intimitatea unui apartament zugrăvit de comunişti. Comuniştii nu au făcut doar lucruri rele, gândea David.. Din păcate nu doar nostalgicii regimului ceauşist regretă perioada de glorie a României, ci o mare parte dintre românii (adulţi şi bătrâni) de azi. Mulţi spun că ce a construit Ceauşescu alţii nu sunt în stare să dea nici cu var. Avem chiar şi tineri care cred că era mai bine atunci. Erau locuri de muncă. În sfârşit fiecare om interpretează comunismul cum doreşte, după interesul lui material. Nu e un secret, oamenii se raportează la bani. Sărăcia de azi ne face să regretăm dictatura comunistă, dar nu vedem China, Coreea de Nord şi Republica Moldova. Cel mai rău e faptul că partizanii comunismului au făcut dintr-o ideolgie marxist-leninistă o religie. O religie fără Dumnezeu. O religie materialistă şi ateistă care s-a impus prin crime, teroare, oprimare, frică şi lipsirea de libertate. În ciuda tuturor argumentelor anticomuniste, David credea că lumea poate fi salvată şi stăpânită doar prin dictatură. Pentru că omul nu ştie de Dumnezeu, de principii, de moralitate, de demnitate, de monarhie, de democraţie... omul ştie doar de frică. În fine... David nu se pricepea la politică, dar credea în nişte idei bizare.

     David citea Viaţa pe un peron. Avea o atracţie către pesimisul lui Octavian Paler. După ce a citit şi recitit Cioran, acum era preocupat de Octavian Paler. Omul caută să se regăsescă în ceva sau în cineva. Iar un om singur ca David, care bâjbâia prin labirintul filosofiei, a găsit un refugiu în cărţi. Literatura e un loc în care stai de vorbă cu tine însuţi şi te vezi exact aşa cum eşti. David nu se vedea a fi izolat. Trăia doar el şi jurnalul. Nu Jurnalul fericirii. Jurnalul unui om nebun. Om nebun? Era David nebun sau nu era înţeles?

      Cafeaua ardea pe foc. Pentru unii cafeaua e un aliment, iar pentru alţii cafeaua e un drog. Pentru Balzac cafeaua a fost un drog şi se spune că a murit din exces de cafea. Cafeaua e un aliment ca berea, dar ce este peste măsură e drog şi alcool. Omul de azi caută alinarea (liniştea) în droguri şi alcool pentru a nu mai vedea realitatea în care se află. Pentru David, drogul era filosofia.

       Ceaşca de cafea stătea pe o măsuţă cumpărată din piaţă de la bişniţari. Mulţi oameni fac afacere cu bişniţăria, mai nou comerţ. Cumpără cu un leu şi vinde cu trei lei. Asta e lumea de azi. Toţi vindem câte ceva. Important e să vindem obiecte, lucruri, marfă... nu să ne vindem sufletul şi trupul. David încerca să-şi vândă timpul, dar el era singurul vânzător şi singurul cumpărător.

        Lângă ceaşca de cafea se afla un telefon. Prietenul cel mai de nădejde al omului contemporan. A avea telefon mobil astăzi nu mai e un lux sau un moft este o necesitate. În câteva secunde telefonul sună cu tonul de apel: Deşteaptă-te române! David nu vrea să răspundă. Telefonul sună iar. David refuză să răspundă. Apoi primeşte un sms: Sunt Ciprian, răspunde, e important! David citeşte mesajul şi se întreabă: ce e aşa important, ceaţa sau că eu sunt nebun? Poate sunt nebun că am astfel de prieteni. Nu mai contează, nimănui nu-i pasă de mine, toţi au viaţa lor şi problemele lor. Telefonul sună iar. David răspunde fulger şi indignat:

- Da, Ciprian!

- Ce faci?

- Stau singur şi mă întreb...

- Ce te întrebi?

- Dacă sunt nebun...?

- Lasă ironia! Mergi cu mine...

- Unde să merg?

- În Rusia...

- Rusia?

- Da...

- Bine, merg pentru că m-am plictisit de ceaţa din Sibiu. Când plecăm?

- Acum.

- Acum? Eşti nebun?

- Poate sunt nebun, dar sunt cu un scop.

- Ce scop?

- Hai David... sunt jos cu maşina, te aştept!

- Bine, pregătesc repede un mic bagaj şi cobor.

- Ok, te aştept ne....., nene!

        Pe drum au mers câţiva kilometri buni fără să vorbească nimic. Până la urmă, Ciprian sparge tăcerea:

- David, ce te deranjează cel mai tare?

- În general sau la oameni?

- La oameni...

- Ipocrizia.

- Ipocrizia cui?

- Ipocrizia prietenilor şi mai ales ipocrizia oamenilor religioşi.

- Ce ai tu cu oamenii religioşi... cu religia?

- Se cred favorizaţi. Se cred buricul pământului. Se cred Albă ca Zăpada. Adevărul lor este revelat... nu sunt proşti ca noi să creadă în idei. Ei deţin adevărul absolut, un adevăr necunoscut şi nevăzut de nimeni. Dar poate nu am nimic cu religia, ci cu fanatismul religios. Despre ce adevăr vorbesc ei?

- Adevărul-Persoană...

- Aşa, adevărul-Persoană... de parcă toţi au stat la bere cu Hristos.

- Hristos este un Adevăr istoric, nu un patron de fabrică de bere.

- Era o ironie...

- Ştiu...

        Şi iar au tăcut. Tăcerea lor parcă era un armistiţiu de război. Toţi avem prieteni şi am intrat în polemici cu ei, dar nu toţi avem curajul să recunoaştem că prietenia e mai importantă decât polemica şi opinia noastră. A avea o părere nu înseamnă a avea mereu dreptate. David şi Ciprian nu doar gândeau diferit, erau şi diferiţi ca oameni. Dar în ciuda tuturor diferenţelor erau prieteni.

- Ce facem în Rusia?

- Măi David, vizităm un amic.

- Dar eu nu cunosc pe nimeni în Rusia.

- Cunosc eu...

- Bine, bine...

             După 20 şi ceva de oare de condus, David şi Ciprian se văd la destinaţie. În oraşul Sankt Petersburg. Oraş fondat de ţarul Petru cel Mare, în 1703, ca o fereastră către Europa. Este oraşul care a fost mai bine de două secole centrul politic şi cultural al Rusiei. Imaginea frumoasă a oraşului este dată de o arhitectură variată: bulevarde lungi şi drepte, spaţii vaste, grădini şi parcuri, garduri decorative din fier forjat, monumente şi sculpturi decorative. Turiştii se înghesuie să vadă podurile coborâte şi ridicate pentru a permite navelor să traverseze oraşul. Făcând o paralelă între Sibiu şi Sankt Petersburg, Sibiu este unul dintre cele mai frumoase oraşe din România, iar Sankt Petersburg este un oraş splendid. Două oraşe care te fascinează prin frumuseţe, arhitectură, cultură, istorie şi bun-simţ. Dacă toată România ar fi ca Sibiul şi dacă toată Rusia ar fi ca Sankt Petersburg, lumea de azi ar fi arătat altfel. Aceste două capodopere îţi pot da speranţa unei lumi frumoase şi normale.

              Se crede că omul caută ceva în viaţă. Unii caută iubirea, iar cei mai mulţi caută frumuseţea. Nostalgia paradisului. Un loc frumos unde să trăiască în armonie, pace şi linişte. Dar când omul a găsit acest loc frumos, a găsit tot ce mai bun pentru suflet. Cineva spunea că în Timişoara şi Cluj, oamenii trăiesc mai aşezat şi fără griji, pentru că sunt salarii mari şi locuri de muncă, pentru că e o altfel de Românie. Câţi nu ne dorim să nu mai trăim în stresul, agitaţia, haosul... oraşului nostru? Câţi nu vrem să nu mai ducem grija banilor?

           În fine, David nu era preocupat de problema banilor, ci de probleme existenţiale. Ajunşi în faţa unui hotel, Ciprian îi propune lui David să doarmă puţin, apoi să onoreze întâlnirea cu amicul din Rusia. David l-a lăsat pe Ciprian să doarmă, iar el nerăbdător ca un copil, a vizitat singur oraşul. Pe un pod mare şi înalt se gândea la Arta de a te sinucide a lui Cioran. Ce loc minunat pentru a te sinucide, spunea în mintea lui David.

         După ceva timp se întoarce la hotel şi îl vede pe Ciprian vorbind cu poliţia.

- Ce ai păţit Ciprian?

- Aoleu... m-ai speriat! Unde naiba ai fost?

- M-ai dat dispărut? Ai crezut că m-am dus să mă sinucid... Sincer am găsit un loc bun pentru treaba asta, dar sunt curios cine e amicul tău... apoi mă gândesc serios dacă...

- David, tu eşti ne...... ? Tu vorbeştie serios, vrei să te sinucizi?

- Depinde...

- Depinde de ce?

- De amicul tău...

- Ce treabă are el?

- Lasă că bănuiesc eu ceva! E mâna lui Paul aici...

- David eu te-am adus aici să cunoşti un om deosebit şi tu vrei să te omori?

- Pentru voi e un om deosebit, poate pentru mine e o lepră, un om mârşav...

- Hai lasă! În câteva minute soseşte, eşti pregătit?

- Pregătit pentru ce, ori mă căsătoresc?

- Crezi în căsătorie?

- Normal...

- Şi de ce eşti singur?

- Am fost dezamăgit de multe fete.

- Fete sau femei?

- E tot aia...

- Hai că a venit domnul doc..., amicul meu...

         David se uita la acest om ca la un extraterestru. Urca scările cu un mers legănat şi făcea câteva glume cu Ciprian, să pară că sunt amici. Ajuns în cameră, Ciprian nu ştia cum să procedeze să-l lase singur pe David cu Dmitri Avdeev. Alege varianta să fugă. Pur şi simplu iese val vârtej din cameră spunând că el coboară să bea un ceai. David a luat loc pe pat şi aştepta dialogul ca pe o ghilotină. Dmitri Avdeev întinde mâna:

- Sunt D.....

- Nu mă interesează cine eşti, şi eu sunt Obama dar mi-am uitat culoarea la Sibiu... Treci la subiect!

- David, putem face din întâlnirea noastră o poveste...

- Nu cred în poveşti!

- Nici eu nu am crezut până mi-am dat seama că viaţa e o poveste.

- Viaţa e o poveste?

- Viaţa e o filosofie de fapt, dar mi-am învăţat lecţia şi...

- Crezi tu în filosofie?

- Da, are rostul ei în gândirea şi cultura umană.

- Las-o baltă! Ţi-au spus Ciprian şi Paul despre mine. Nu ţi-au spus şi...

- David, te văd un om serios, un tânăr inteligent... Hai să vorbim ca între bărbaţi, ce te frământă pe tine? Totul a început de la...?

- De la ceaţă... Naiba să o ia de ceaţă! Nu mai suport jocul ăsta absurd! Nu mai pot!

       Şi David a izbucnit în plâns. Iar Dmitri Avdeev l-a luat în braţe ca pe propriul copil şi i-a şoptit: eşti un om bun, eşti un om sensibil... Şi David parcă se trezeşte dintr-un vis  şi aproape că strigă:

- Sunt un om bun?

- Da... sunt convins.

- Nu sunt nebun? Hai spune adevărul... tu eşti specialist... sau nu ştiu ce eşti... sper că nu eşti medic psihiatru...

- Sunt scriitor... dar sunt şi medic psihiatru.

- Eşti scriitor? Şi ce scrii... reţete pentru nebuni?

- David, te-am auzit spunând că nu mai suporţi acest joc, spune omule ce te doare... cum a început toată povestea?

- Sincer să fiu totul a început de la ceaţă. Sper că ai auzit de ceaţa neobişnuită din Sibiu. L-am sunat pe prietenul meu Ciprian să-l întreb de ceaţă, el fiind specialist în meteorologie şi pasionat de fenomene ciudate ale naturii. Ce crezi? Ciprian era nervos... şi din câteva vorbe am ajuns să fiu făcut nebun. Şi da... mă frământă ceva. Mă frământă ideea de ce oamenii sunt superficiali şi nu se gândesc la lucruri cu adevărat importante. De ce unii oameni trăiesc ca limbricii, ca viermii sau ca viespile? De ce oamenii nu se respectă şi nu se înţeleg între ei? De ce există atâta ură şi dezbinare în lume? De ce toată lumea se raportează la bani, tehnologie şi internet? De ce se despart doi tineri îndrăgostiţi? De ce există divorţ? De ce ajungem de la iubire... la ură, crime, violuri...? De ce există pedofilie? Scuze că nu am nicio logică! Scuze că nu le aşez cap la cap. Dar tu... ca specialist... tu ştii ce e în sufletul unei femei violate? Tu ştii ce e în sufletul unui copil abuzat sexual? Tu ştii ce e în sufletul unui om orb sau a unui om cu probleme de handicap? L-am admirat pe Dostoievski că el scria din propria lui dramă. A avut epilepsie şi a scris despre suferinţa umană ca unul care trăia suferinţa, boala... Tu ştii ce înseamnă epilepsia? Tu ştii ce gândire are un om bolnav de epilepsie? Tu ştii ce e în sufletul unui om bolnav? Să nu mai vorbim despre cancer, leucemie, SIDA... Dacă există fericire, pentru ce există atâta suferinţă umană? Paul, prietenul meu, mă omoară cu religia. Religia nu are nicio logică în acest context. Of, sunt eu nebun că îmi pun aceste întrebări?

- Nu, nu eşti... eşti realist. Uite ai pomenit de Dostoievski. Eu sunt strănepotul lui.

- Eşti neam cu Dostoievski? Fantastic! Eu consider romanele lui ca fiind evanghelii laice.

- Da, ştiu... David... nu eşti nebun, nu ai nici anxietate şi nici depresie, eşti un om cu idei. Nu există răspuns la întrebarea de ce. De ce naşte un alt de ce... şi aşa la infinit. Eşti preocupat de lucruri foarte delicate şi serioase, cum e suferinţa umană. Crezi că e nedrept ca aceşti oameni să sufere. Crezi că oamenii nevinovaţi suferă fără sens... şi crezi că religia nu are niciun argument în acest context. Ai putea spune că religia nu e mama răniţilor sau că religia nu ajută cu nimic oamenii care suferă, dar au existat cazuri concrete care s-au vindecat de cancer datorită rugăciunii şi Sf. Împărtăşanii, însă au existat şi oameni care şi-au pus capăt zilelor aflând că au cancer. Şi unii l-au avut pe Dumnezeu, dar omul este un complex de contradicţii şi au cedat. Nu judecăm omul pentru faptele sale. Toţi suntem oameni şi facem greşeli. Dar tu vrei să înţelegi omul ateu. Vezi tu, există mulţi specialişti care încearcă să ajute omul care suferă într-un fel anume. Numai că tu nu cauţi o soluţie, nu cauţi doar să blamezi religia, tu cauţi un răspuns la propria ta suferinţă. Nu vrei să accepţi moartea tatălui tău şi faci filosofie din orice lucru.

- Şi e greşit?

- Depinde de context. Filosofia are limitele ei. David, poate crezi că sunt chestiuni banale despre ce-ţi vorbesc eu. Dacă e să continuăm aşa asta înseamnă să facem amândoi filosofie. Vreau să îţi povestesc ceva, despre un preot de mănăstire...

- Călugăr?

- Da.

- Te ascult cu drag... , am un respect faţă de călugări chiar dacă am lupta mea cu religia!

- Uite, vreau să-ţi vorbesc despre părintele Macarie. Un bătrân simplu. Un om fără prea multă carte, dar care vorbeşte frumos cu semenii lui, chiar şi atei... şi intelectuali. Este un trup subţirel aidoma sfinţilor din Pateric. Este o icoană vie. O frescă... Cu ochii albaştri. Cu barbă albă şi cu un zâmbet de copil. Ce crezi că face acest părinte? Cu multă răbdare şi dragoste primeşte oameni cu probleme şi le dă sfaturi.

- Există un asemenea om?

- Da... şi fraţii lui de Altar spun că este un şarlatan, un vrăjitor... dar el nu face altceva decât să ajute oamenii. Anul trecut din păcate a avut un atac vascular la cap...

- Şi a murit?

- Nu, nu a murit. Dar primeşte oamenii mai greu. Un caz care-mi vine acum în minte este o familie care a avut un soţ decedat la muncă în Germania şi se plângea părintelui că nu-l poate aduce acasă că nu au bani... şi părintele a ajutat familia cu bani. Pimeşte şi el bani pentru acatiste şi pomelnice, dar investeşte mare parte în mănăstire. A mai ctitorit un schit, unde vrea să facă azil de bătrâni. A ctitorit şapte biserici, şi preoţii de acolo nu-l primesc la slujbă. Este stareţul mănăstirii, dar el personal face mâncare la bucătărie şi tot el merge la cosit şi adunat fânul. El merge şi aduce piatră din munte pentru a pune prin curtea mănăstirii. Are un ucenic, părintele Valerie, şi acest ucenic a ajutat un tânăr cu anemie să ajungă la un medic să se vindece.

- Extraordinar...

- Oamenii vin cu probleme de sănătate, ba că nu au un loc de muncă, ba că nu se căsătoresc sau cu diverse certuri în familie. Părintele se roagă pentru fiecare şi le dă sfat. Părintele este un duhovnic deosebit, dar face psihologie mai multă ca toţi psihologii la un loc. Ştii câtă răbdare trebuie să ai cu un om care are probleme? Munca cu omul este cea mai grea. Şi oamenii cred că problema lor este cea mai stringentă. Sunt disperaţi... şi caută o binecuvântare. Nu e uşor să faci ce face părintele Macarie. Dar el face totul cu bucurie şi smerenie. Nu are umbră de egoism şi nici mândrie. Părintele Valerie îi calcă pe urme, dar nu-şi recunoaşte valoarea. Stă ore-n şir de vorbă cu oamenii.

- Şi ce le spune?

- Nu este important doar ce le spune, importantă este întâlnirea cu acest om.

- Şi de unde au atâta energie, răbdare şi putere?

- De la Dumnezeu...

- Păi aş crede şi eu în Dumnezeul lor, chiar dacă sunt de acord cu pariul lui Pascal...

- David, vezi tu... orice discutăm tu ai ca notă de subsol o idee din filosofie. Dragul meu, ghidat de filosofie nu trăieşti sentimentele îndrăgostirii... nu cucereşti o femeie cu sisteme filosofice şi citate, dar cucereşti o femeie cu o poezie şi cu o floare. Femeia nu este impresionată doar de inteligenţa unui bărbat, ci şi de caracterul lui, de educaţie, bunele maniere, bunul-simţ... Nu doar cultura te fascinează la un om, ci şi cultura sufletului. Poate tu nici măcar nu crezi în suflet. Dar sigur crezi în iubire. Religia ateilor este iubirea. Numai că nu vorbim despre atei aici, ci vorbim despre un model de om, un model de iubire care are capacitatea să înţeleagă şi un ateu. Un ateu nu este un monstru. Până la urmă nimeni nu poate să dovedească existenţa lui Dumnezeu, dar nici faptul că nu există nu se poate demonstra. Totuşi, negarea acestor oameni nu se poate face. Sunt poate mii de oameni care şi-au găsit linişte şi răspuns la părintele Macarie...

- Genial...

         David strânse mâna lui Dmitri Avdeev şi ieşi brusc pe uşă. Doctorul îl sună imediat pe Ciprian: fugi repede după David, se sinucide! David ajuns destul de repede pe podul de unde simţea un loc minunat de a te arunca în apă, se pune în genunchi şi scrie o rugăciune:

         Doamne...sunt sincer, nu cred în Tine, dar de azi cred în Dumnezeul părintelui Macarie! Gândul meu este să mă sinucid... să mă arunc după acest pod... Nu mă poate salva nimic, poate doar ideea părintelui Macarie. Nu aş face acest gest pentru că sunt singur şi sunt un laş să lupt cu viaţa. Vreau doar să văd ce e dincolo de moarte şi dacă e tot filosofie o să mă sinucid iar. Doamne, ce este dincolo de filosofie? Doamne...

        Ştirile Protv: CAZ ŞOCANT! Un tânăr filosof ateu din Sibiu, David Avram, cu vârsta de 30 de ani, deprimat din cauza ceţii din oraş, a încercat să se sinucidă în Rusia. S-a aruncat de pe un pod şi chiar atunci a trecut un vapor, iar el a căzut pe pânza vaporului şi se află în comă la spital în oraşul Sankt Petersburg. A lăsat scrisă o rugăciune, rugăciunea unui ateu. Medicul psihiatru cu care a stat de vorbă a zis că a fost salvat de părintele Macarie. Prietenii lui, Paul Iacob şi Ciprian Dinescu, au declarat că era pasionat de filosofie, trăia singur şi avea probleme de anxietate. Psihanlistul Remus Şerban consideră ai fi un caz patologic. Remus Şerban: Avem în ţară trei filosofi foarte cunoscuţi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mihai Şora. Asta nu înseamnă că persoanele pasionate de filosofie au tentative de suicid. Nu cred în ipoteza că acest tânăr din cauza filosofiei a încercat să se sinucidă şi nu cred în povestea cu părintele Macarie. Aici nu e vorba de povestea nimănui, e vorba doar de povestea unui om nebun.