Mesaj pentru Daniel Gheorghe şi Mihail Neamţu

    După Crin Antonescu (care nu ştim de ce s-a ascuns într-o peşteră filosofică) consider că cel mai demn şi frumos model de om politic, intelectual creştin (teolog) este deputatul de Ilfov, Daniel Gheorghe. Nu o să aduc acum argumente de ce îmi este drag acest liberal (sau conservator) adevărat. Când am descoperit pe Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, aveam impresia că citesc doi tineri (gânditori) din perioada interbelică. Am ajuns să vorbesc cu ei pe facebook, le-am pus zeci de întrebări despre România profundă, dar eu eram atunci în PNL şi nu vedeam decât calea PNL în schimbarea României. Ovidiu Hurduzeu avea ideea cu Liga Distributistă... şi nu ştiu unde a ajuns cu acest lucru, pentru că eu simt uneori nevoia să fac un fel de despărăţire de Goothe (cum a făcut C. Noica), să nu fiu acuzat de plagiat şi să gândesc cu mintea mea. Adică practic m-am distanţat puţin de Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu. Le respect enorm cărţile, eseurile... dar nu pot să fiu de acord cu tot ce spun ei, chiar dacă mi-au plăcut foarte mult. În fine... Între timp l-am descoperit pe regizorul şi mărturisitorul creştin, Iulian Capsali (cu asociaţia Demnitate Naţională) şi l-am tot întrebat care e soluţia să iasă la liman România. Încotro România? Cum scotem ţara asta (tristă dar plină de umor) din impas?

    Activitatea mea ca simpatizant în Liga Distributistă şi în Demnitate Naţională a existat doar pe facebook. Repet, eram în PNL... devenisem şi preşedinte TNL Urecheşti, şi singura cale de izbăvire a României o vedeam doar prin Crin Antonescu. Acum văd o schimbare de atitudine, de altfel de politică prin deputatul Daniel Gheorghe. Poate unora nu vă este cunoscut acest tânăr sau poate nu vă este simpatic. Totuşi, vreau să întreb şi pe Daniel Gheorghe, încotro România? 

    Mai este noul PNL (unii spun PDL) - căci USL nu a fost să fie - , o barcă de salvare a României? Eu am numit partidul PNL condus de Crin Antonescu un partid-conştiinţă. Mai este PNL o conştiinţă a politicii româneşti? Sau a fost vreodată (după 1990) PNL o conştiinţă în politica din România şi de ce nu în politica europeană de sorginte UE ? Mai este PNL un partid istoric? Mai putem să vorbim  de Brătieni şi marile personlităţi liberale? Sau PNL este un neoliberalism (gen neoprotestantism, că nu era de ajuns protestantismul... a fost nevoie să devină neo...) după cum afirmă mulţi intelectuali în ţara asta? Mai avem intelectuali în ţara asta? Mai avem ceva bun în ţara asta?

    În epoca Băsescu (şi Mihail Neamţu a fost un pro Băse) se vorbea de intelectualii lui Băsescu. Acum despre ce intelectuali vorbim? Există elite în România? În fine... cine este Mihail Neamţu. Este fondator al Noii Republici şi acum membru PNL. Este teolog cu studii în Anglia. Este un om de dreapta. În fine... Faţă de Daniel Gheorghe, Mihail Neamţu nu repezintă pentru mine un model. De ce? În primul rând este arogant. Şi eu am studiat Teologia (la Galaţi, nu în Anglia) dar niciodată în viaţa mea nu pot face life pe facebook şi să ţin un discurs anti-islam sau să mă laud la lume că eu am citit Sf. Grigore de Nazianz. 

    Mihail Neamţu, fără nicio supărare, acest gen agresiv de discurs (cu mesaje anti-islam, de parcă islamul e doar partea lor de terorişti şi extremişti sau de parcă creştinismul şi ortodox şi catolic a fost o Albă ca Zăpada) nu ţine. Pe mine nu mă poate convinge omul politic Mihail Neamţu. România are nevoie de soluţii concrete, nu de mândria că eu am citit Sfinţii Părinţi. Din câte persoane sunt pe facebook câţi au auzit de Sf. Grigore de Nazianz?  România nu are nevoie de teologia triumfalistă a lui Mihail Neamţu, România are nevoie de o atitudine politică în genul lui Daniel Gheorghe.

     Am impresia că unora (gen Mihail Neamţu) le place să se audă vorbind. Cu ce a schimbat România în bine politica lui Mihail Neamţu? Câte locuri de muncă avem datorită lui Mihail Neamţu? Câţi km de autostradă există datorită lui Mihail Neamţu? Ce a adus în plus Noua Republică în România? 

        Nimic de zis, omul e un intelectual. Un teolog cu studii în străinătate. Scrie bine. Apare la tv şi vorbeşte frumos. Dar nu este un model. Pentru mine Mihail Neamţu nu este un model. De ce nu face Mihail Neamţu o minune să termine Catedrala Mântuirii Neamului? În fine... Intrarea în PNL pentru mine nu are nicio relevanţă. Pur şi simplu nu sunt de acord cu genul de discurs şi cu felul de a face politică a lui Mihail Neamţu. Este departe de Daniel Gheorghe.

      Poate răspunde Mihail Neamţu dacă e adăvărat (căci acesta este mesajul de partid al PNL-ului) că PSD este ciuma roşie, adică partid neocomunist? În România sunt doar două mari partide PSD şi PNL şi restul. Fiecare are bube destule. Nu suntem ipocriţi, dacă am citit Sf. Grigore de Nazianz. Anumită populaţie din România nu are ce mânca şi noi vorbim de relele islamului şi de Sf. Grigorie de Nazianz. E  normal dl. Mihail Neamţu?  Chiar credeţi că există Dumnezeu în politica din România?

     Sper să nu cădem în stilul lui Gigi Becali (care îşi face treaba de creştin-filantrop aşa cum este el) care a fost tot în PNL. Sper să nu dormim Mihail Neamţu şi dimineaţă să ne trezim Vadim Tudor.

      Mihail Neamţu crede în omul politic Mihail Neamţu?  Da, există un soi de prostie (manelizare sau prostime) în România, dar nu cred că un teolog şi politician deştept ca Mihail Neamţu poate schimba lumea.

     În teologie trebuie să ai discernământ, conştiinţă, raţiune... În politică trebuie să ai principii, demnitate, moralitate şi atitudine. Eu văd acest model de om politic a fi Daniel Gheorghe. Uitam, ca om politic trebuie să fii şi diplomat... să ştii să porţi un dialog cu toate categoriile de oameni şi să îi respecţi, indiferent că sunt musulmani, ţigani... sau ruşi, americani.  Nu vreau să întreb ce caută Mihail Neamţu în politică, sunt doar curios cu ce schimbă Mihail Neamţu situaţia gravă în care a ajuns politica din România? Este el un model de politician? 

        Nu blamez valoarea omului Mihail Neamţu. E clar că are foarte multe calităţi. Doar că pe mine nu mă lămureşte şi nu mă convinge ca om politic. Nu judec omul sau intelectualul Mihail Neamţu, dar cred că omul politic Mihail Neamţu lasă de dorit. Mihail Neamţu este doar un simbol, o mentalitate, o imagine... Mihail Neamţu este un gen de a face politică şi un altfel de a fi teolog. În el se pot vedea mulţi. Cei care se regăsesc şi sunt de acord cu el poate sunt mulţumiţi şi fericiţi, pe mine însă genul de discurs al lui mă sperie.

         Unele lucruri le ştim cu toţii. Unii dintre noi mai pun şi mâna pe carte şi citesc. Unii sunt aşa cum sunt ei şi sunt liberi să fie cum doresc. Vedem şi noi ce se întâmplă în Occident şi cu anumite acte de terorism. Dar eu nu cred în discursul politic şi teologic al cuiva care dă vina doar pe religia islamică (o religie care are şi ea părţile ei bune) pentru relele din lume. Nu cumva tot religia islamică e de vină pentru răul din România?

         Nu cred că la nivel macro (universal) se rezolvă ceva cu genul de politică şi teologie de a scoate ochii statelor civilizate sau statelor arabe. Trebuie văzut ce este bun şi trebuie găsit un punct comun. Nu sunt eu vreun sfânt şi deştept şi toţi sunt păcătoşi şi proşti. Nu cred în aşa ceva. Dacă vrei să ajungi deputat sau senator te poate vota şi un manelist şi un intelectual. Contează să faci ceva, nu doar să vorbeşti. Politica vorbelor nu are niciun rost.

      În fine, Mihail Neamţu are fanii lui. Nu blamez ideea de a face politică în genul Mihail Neamţu, dar pot spune că mie nu îmi place.

       P.S. : Daniel Gheorghe DA, Mihail Neamţu NU.

DUMNEZEU NU ARE PAGINĂ DE FACEBOOK

    Ştiu că mulţi  fraţi creştini (sper că nu se interpretează greşit ironia - fraţi creştini) or să mă judece pentru acest articol. Prefer să fiu criticat decât să văd ipocrizia pseudoortodoxistă şi somnabulismul pseudoreligios pe facebook. Majoritatea lumii doarme într-o credinţă habotnică. Eram şi eu ancorat în acest context, dar nu chiar aşa exagerat şi în mod agresiv. Se pare că unora le place eticheta de ortodox, dar nu înţeleg că Dumnezeu nu este o caricatură desenată pe facebook după mintea şi prostia lor, pardon! , inteligenţa lor... geniul lor neînţeles.

Recunosc faptul că am avut mândria de a mă crede un mărturisitor ortodox şi tot postam mesaje şi imagini pe facebook legate de Dumnezeu, dar mi-am dat seama după ce am studiat Teologia că nu vorbăria şi trăncăneala mea despre Dumnezeu contează, ci viaţa, trăirea şi omenia. În primul rând trebuie să fiu un om de omenie apoi să am iluzia că pot să fiu mărturisitor. De fapt consider că suntem penibili (majoritatea care am studiat Teologia) când ne etalăm muşchii pe facebook cu ortodoxia noastră şi ne credem avocaţii lui Dumnezeu, dar noi nu trăim un minut viaţa în Hristos. Dar ne place la nebunie să vorbim de Hristos la alţii, dar noi suntem departe de Hristos. Măcar să avem bunul-simţ să recunoaştem cine suntem.

    Nu critic oamenii care au plăcerea să posteze non-stop ceva despre Dumnezeu pe facebook, dar sincer nu mă regăsesc în asemenea mentalitate. Chiar dacă o să dezamăgesc armata de ortodocşi de pe facebook, din păcate (sau din fericire) DUMNEZEU NU ARE PAGINĂ DE FACEBOOK. De unde ştiu eu acest lucru? Cine sunt eu să-mi permit să vorbesc astfel despre Dumnezeu? Fraţi creştini, hai să mai lăsăm puţin ipocrizia acasă. Unii dintre noi nu ştim nici tabla înmulţirii (eu recunosc că am stat foarte prost la capitolul matematică) dar suntem aşa deştepţi când vorbim despre Dumnezeu. De parcă Dumnezeu e bunicul nostru. Numai noi ştim cum stă treaba cu Dumnezeu. Restul toţi sunt nişte eretici şi rătăciţi, noi suntem iluminaţi (public). Doar la noi în cap (nu şi în minte) se aprinde becul de 100 de W. Când de fapt e invers, noi suntem puţin înşelaţi de mândrie şi de egoism. Dumnezeu (Hristos) a fost smerit şi exemplul smereniei lui Dumnezeu este extraordinar. Noi avem doar o imagine (falsă) despre Dumnezeu şi tot vorbim altora despre Dumnezeu (mai ales pe facebook) de parcă Dumnezeu există doar în ograda noastră.

   Nu am nimic cu ortodoxia propovăduită (decent, normal, frumos...) pe internet. Sunt site-uri ortodoxe de nota zece, dar sunt şi multe altele care bat câmpii şi se cade dintr-o extremă în alta. De la religie la fanatism religios este doar un pas. De exemplu a posta non-stop (într-un mod sectar aproape) despre Dumnezeu pe facebook a devenit nu doar fanatism, ci un joc agresiv, jalnic, urât. Din păcate noi nu postăm despre Dumnezeu, noi postăm cuvintele noastre... postăm imaginea noastră de credincios şi postăm icoana noastră de ortodox, dar nu înţelegem că această atitudine nu este deloc ortodoxă.

     Dumnezeu nu se bucură de like-uri, share-uiri şi comentarii. Dumnezeu nu este postmodernist. Dumnezeu nu este un om recent. Dumnezeu nu este un super-star. Unora le pare o blasfemie să faci pagină de facebook cu numele Iisus Hristos sau Dumnezeu, dar nu le pare anapoda să tot vorbeşti despre Dumnezeu pe facebook scriind greşit gramatical etc. 

     Au vorbit şi au scris mulţi alţii despre Dumnezeu, dar au vorbit şi au scris bine. Dumnezeu nu vrea să fie cunoscut pe facebook într-un mod ciudat. Dumnezeu vrea să fie cunoscut în inimilie noastre şi vrea ca noi să respectăm (să nu zic iubim) libertatea celuilalt de a fi diferit de noi. Indiferent de ceea ce este... e om. Dumnezeu nu este absurd. Omul este absurd.

    Repet, nu blamez site-urile ortodoxe bune de pe internet. Ortodoxia Tinerilor şi Creştin Ortodox.ro îmi sunt nişte site-uri foarte dragi. Cred că Horia-Roman Patapievici în cartea Omul recent are dreptate, omul de azi are nevoie de discernământ. Noi uităm multe. Uităm de cultură, de filosofie, de literatură, de artă, de muzică, de poezie... dar nu uităm să trăncănim de Dumnezeu pe facebook.

    În Statele Unite, un cetăţean american (sper că era american... putem cerceta pe Dumnezeul-Google) l-a dat în judecată pe Dumnezeu. Cum considerăm această chestiune? O nebunie? Da, toţi credem că individul acesta este un nebun, dar nimeni nu crede că el este nebun cu miliarde de postări despre Dumnezeu pe facebook. Oare ce părere are un ateu despre avalanşa de postări cu şi despre Dumnezeu pe facebook? Are dreptul şi ateul să spună ceva? Este şi ateul om? 

      Oare a existat numai Fericitul Augustin, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu? Fr. Nietzsche, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade... nu au dreptul la opinie? Ce ne facem că a existat şi altă atitudine şi gândire faţă de religie? Intrăm în polemici? Recurgem la inchiziţie, cruciade... pentru expresia Ideea de Dumnezeu şi Ipoteza Dumnezeu? Ardem pe rug pe cei care nu gândesc ortodox? Sau postăm pseudoteologia noastră pe facebook?

      Din păcate mulţi dintre noi suntem analfabeţi (poate şi la propriu, nu doar la figurat) din punct de vedere teologic, dar vorbim despre Dumnezeu ca despre noi înşine. Nu ne interesează faptul că am devenit penibili pe facebook cu ipocrizia noastră ortodoxistă, important este că suntem prezenţi pe facebook. Cred că deja visăm că mântuirea vine după câte postări avem pe facebook cu Dumnezeu. Am făcut din Dumnezeu un fel de Arsenie Boca pe facebook. 

     Spunea Pr. Teofil Părăian, să ne ferim de-a joaca de Dumnezeu. Mulţi ne jucăm de-a Dumnezeu pe facebook. Poate noi nu avem niciun Dumnezeu (ca preotul devenit ateu) dar ne place să pozăm în apostoli. Cred că pe undeva este şi nesimţire. Să tot publici mesaje despre Dumnezeu dar tu să fii un om orfan de Dumnezeu. Şi totuşi, nici adevăraţii mărturisitori nu vorbesc în asemenea hal (ca pe facebook) despre Dumnezeu. Şi eu am folosit cuvântul Dumnezeu în mod exagerat, dar asta e tema articolului. Dacă vorbeam despre Neculai sau moş Gheorghe era altceva. În fine... Ne deranjează credinţa lui Freud despre Dumnezeu, dar nu ne deranjează că noi nu suntem vrednici de Dumnezeu, dar dăm altora lecţii despre Dumnezeu. Noi nici măcar oameni morali nu suntem, dar facem pe luptul moralist pe facebook. Doar că luăm foc dacă ne contrazice cineva sau ne spune că am picat în prăpastie.

     Ideea e că nu ne vedem lungul nasului. Şi cei care sunt foarte cunoscuţi (vedetele ortodoxiei cum spunea cineva, de parcă ortodoxia e un videoclip la MTV) mărturisitori (teologi, scriitori, actori...) fac gafe. Şi ei recunosc că vorbesc prea mult despre Dumnezeu şi trăiesc prea puţin ceea ce vorbesc. Şi preoţii fac greşeli. Şi toţi. De ce? Pentru că toţi suntem oameni. Toţi greşim, dar nu toţi recunoaştem.

    În lumea civilizată există multe religii, etnii, culturi... şi se înţeleg, se respectă... pentru că există dialog şi bun-simţ. În lumea civilizată ideea lui Freud că religia este o iluzie nu este o idee nici bună... nici rea, este o idee. În virtutea mesajelor aşa zis ortodoxe pe facebook, ideea lui Freud este o prostie şi de aici se vede clar lipsa de cultură, lipsa de bun-simţ, lipsa de credinţă adevărată. Pe facebook ortodoxia (uneori) este propovăduită şi cu înjurături. Dacă spui ceva ce nu e în ton (cu ortodoxia din mintea lui care postează, nu cu ortodoxia adevărată) cu spiritul ortodox, e jale. Te trezeşti cu o ploaie torenţială de cuvinte (unele şi urâte) aberante. Disputa dintre ortodocşi, catolici şi protestanţi pe facebook e pistol cu apă, faţă de disputa dintre un agnostic (nihilist sau ateu) şi un ortodox marca facebook. Oamenii de cultură, oamenii de bun-simţ nu se jignesc, nu se ceartă. Se respectă. Chiar dacă ei gândesc diferit şi chiar dacă ajung la polemici, nu fac din asta un circ.

    Oare ne întrebăm pe cine mărturisim pe facebook? Pe Dumnezeu sau ideea noastră despre Dumnezeu?

       Un domn scrie pe facebook: A avea nevoie de d-zeu e a te căca pe tine de frică! (Ovidiu Băjan - Pagina Visul Artemei, sâmbătă, 09.09.2017). Putem crede că eu un citat (nu dintr-un clasic) celebru? Putem crede orice, dar nu putem crede că e firesc să cloceşti asemenea idei cretine. Suntem de acord că omul e liber să facă şi să spună orice, dar nu promovăm ideea de a fi imbecil. Dacă cineva vorbea în aceşti termeni academici despre mama domnului poet, se trezea imediat ameninţat că îl dă în judecată. La unii funcţionează drepturile omului doar în favoarea lor, dar drepturile bunului-simţ nu există.

       În fine, nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu generalizez. Nu toate postările despre Dumnezeu şi nu toate imaginile cu eticheta ortodox pe facebook sunt nepotrivite. Dar sunt persoane care gândesc aşa: Dumnezeu este Iubire, Dumnezeu este o Floare (adică Natura, ceea ce se vede), Dumnezeu este Cerul... Şi vorbesc despre Iubire, Flori, Naură, Munţi, Mare, Cer... (fără să folosească absolut deloc numele Dumnezeu) ca despre Dumnezeu. Aşa pot avea şi ateii acces la cunoaşterea lui Dumnezeu. Cred că religia tuturor oamenilor este iubirea. Oamenii vor să se regăsească în iubire. Bine... nu ne referim la iubirea de pe facebook căci picăm în altă extremă. Nu tot ceea ce este pe facebook este real. Dorul, suferinţa, pacea sufletească... nu se poate posta pe facebook. Facebook-ul are rolul şi rostul lui, dar nu este un etalon în viaţa noastră.

      Trebuie să fim sinceri şi realişti. Nici colindele şi mesajele de Crăicun pe facebook nu mai au farmec. Sensul lui Dumnezeu nu este facebook. Sensul lui Dumnezeu în viaţa noastră este altul. Pentru un ateu Dumnezeu nu are niciun sens. S-a făcut prea multă filosofie (nu teologie) pe tema existenţei lui Dumnezeu. Nu cred că noi lămurim pe cineva (cu atitudinea de azi) că Dumnezeu există. Dumnezeu există şi fără reclama noastră pe facebook. Dar mândria şi egoismul nu ne lasă deloc să renunţăm la ideea că noi trebuie să vorbim numai şi numai despre Dumnezeu pe facebook, doar că Dumnezeu nu are pagină de facebook.

Războiul religios şi războiul ideologic

Războiul religios

   Ne place (mai ales acum de Sărbători) noi cei ce ne batem cu cărămida în piept că suntem creştini-ortodocşi, să ne credem buricul pământului. Ideea că noi suntem deţinătorii adevărului absolut, revelat şi ontologic, ne dă impresia că suntem mai deştepţi, mai buni, mai deosebiţi.

    Ispita omului religios (indiferent de confesiune) este faptul că se consideră un suflet mântuit, iar toţi ceilalţi oameni fără Dumnezeu sunt sortiţi iadului sau sunt păgâni şi păcătoşi. Teologia nu ne invaţă niciodată aşa ceva.  Mesajul lui Hristos nu este acesta, dar nouă ne place să interpretăm. Nu ne place să jucăm hora unirii cu ateii, new-ageiştii, evreii, musulmanii, catolicii, protestanţii etc. Necreştinii sunt slujitorii diavolului, sunt răi, iar noi suntem drepţi şi buni.

    Cu o asemenea gândire nu o să apropiem niciun om postmodern de noi. Această trufie că noi suntem mai buni ca ceilalţi duce doar la polemici, conflict şi război. Un război religios care nu se mai termină niciodată. Din păcate aşa eram şi eu la început. Îi vedeam pe toţi eretici şi întunecaţi la minte. Uite că nu este deloc aşa. Fiecare om trebuie iubit şi respectat aşa cum este el. E liber să fie cum doreşte el. A fi ortodox nu înseamnă a fi avocatul lui Dumnezeu sau judecătorul oamenilor de altă religie. Puţină filozofie în acest sens nu ar strica. Vedem prea bine că în filozofie fiecare gânditor avea o idee diferită şi combătea adevărul celuilalt, dar în fond toţi aveau o brumă de dreptate.

    De la dispute pe baza Ideii de Dumnezeu s-a ajuns la războaie religioase, la ură, blesteme (anatema), schisme şi toate nebuniile evului mediu. E timpul să ne trezim din visul şi din mentalitatea evului mediu. Sunt oameni atei, musulmani, evrei, catolici, protestanţi... care fac bine în lume, şi sunt creştini-ortodocşi (care merg zi de zi la Biserică şi la Pr. Arsenie Boca... şi la sfintele Moaşte şi la mai toate Mănăstirile) şi sunt inculţi, necivilizaţi, avari, bârfitori, desfrânaţi şi răutăcioşi din cale afară. Omul ortodox simplu care-şi vede de treaba lui e un om de omenie şi nu face din teologie, ştiinţă şi filosofie, război.

      Tare mult îmi doresc ca omul ortodox (mai ales cei pe stil vechi) să înţeleagă faptul că ortodoxia înseamnă demnitate, libertate, iubire şi adevăr... nu orgolii, mândrie, habotnicie, dogme răstălmăcite prost, fanatism religios, polemici, prostie etc. Nu ne unim cu cei pe stil vechi sau cu catolicii din cauza mândriei nu din cauza dogmelor. Nu vrem să avem şi raţiune, vrem doar să credem că noi suntem cei mai buni. Doar că se vede clar, fiecare ortodox convins are propria lui ortodoxie şi Dumnezeul lui personal. 

      Deranjează poezia lui Eminescu care spune: eu nu cred nici în... ... ... eu rămân ce-am fost, romantic. Există dispute pe tema sentimentului religios al lui Mihai Eminescu, dar ce era dacă Mihai Eminescu era ateu? Nu mai era Mihai Eminescu? Dar ce ne facem că există şi Lucian Blaga, Emil Cioran şi Mircea Eliade?  Adică există şi altă atitudine şi gândire faţă de Dumnezeu şi faţă de religie. Asta nu înseamnă că aceşti oameni nu sunt oameni sau că au o filosofie şi psihologie atee. Ce spunem totuşi de un ateu convertit la ortodoxie (sau altă confesiune creştină) , dar ce spunem de un preot ortodox devenit ateu?

       Scriu acest articol inspirat nu doar din disputele celebre (istorice) dintre religii sau dintre ştiinţă, filosofie, psihologie, sociologie şi religie, ci scriu şi din cauza obsesiei de a fi ortodox triumfalist pe facebook.  Nu sunt de acord cu modul de discurs al lui Mihail Neamţu, care nu înţelege că a fi teolog-politician înseamnă a fi diplomat. Bine, unele lucruri ţin de educaţie, de bun-simţ şi de cărţile citite, nu de teologie şi politică. Nu doar omul politic trebuie să fie diplomat. În fine... Nu cred în mândria şi aroganţa ortodoxiei. Nu cred că e normal şi corect să hulim pe facebook pe toţi cei care nu au nicio tangenţă cu religia. Mai concret nu cred în războiul religios (nici pe facebook, nici în realitate) care duce la nimic. Din păcate fanatismul şi extremismul religios (mai ales cel din evul mediu, dar şi astăzi) a dus la crime, orgii şi blasfemii. Nu doar omul ateu a făcut mult rău societăţii şi lumii în care trăim, ci şi omul religios extremist.

          Ne place să dăm doar vina pe modernism, raţionalism şi ateism. Ne place să vedem doar păcatele religiei islamice extremiste, dar nu ne place să privim istoria exact aşa cum a fost. În final mă gândesc (de exemplu) la o discuţie (comentarii) pe facebook:

Teodora Evlavioasa: Nihil sine deo! Naşterea Domnului să vă aducă pace şi bucurie! Iar proştii şi idioţii (mai ales cei din lista mea) care nu cred în Dumnezeu, care confundă Crăciunul cu porcul, să fie sănătoşi... ei nu sunt conştienţi de veşnicia iadului... nesimţiţii dracului... În fine, vă doresc numai bine fraţi creştini! Amin.

Niku Raţionalist Ateu: Dragă Teodora, S. Freud spunea că religia este o iluzie! Eu cred că tu ai fantezii cu Dumnezeu... nu eşti nici credincioasă, nici religioasă... un om credincios sau un om religios nu se comportă aşa. Există mai multe puncte de vedere. Ateii trăiesc altfel Sărbătorile de iarnă. Tinerii merg în cluburi, tu nu ai fost tânără?

Teodora Evlavioasa: Eşti un bou, ba nu un şobolan cum spunea Petre Ţuţea despre atei! Da normal că am fost tânără, de ce?

Niku Raţionalist Ateu: Păi şi tu ai fost o sfântă când erai tânără?

Teodora Evlavioasa: Nu măi, logic că am făcut şi eu greşeli... dar eu aveam frică de Dumnezeu, nu ca piţipoancele astea de azi... unele vedete...

Niku Raţionalist Ateu: Măi femeie, tu nu vezi ce poză de profil ai, tu nu vezi cum gândeşti şi cum judeci?

Teodora Evlavioasa: Ce legătură are poza mea de profil cu religia mea?

Niku Raţionalist Ateu: Pune mâna pe carte, citeşte şi tu un Kant... citeşte şi tu măcar Omul recent de Horia-Roman Patapievici.

Teodora Evlavioasa: Pentru ce să citesc? Eu citesc Biblia şi Sf. Părinţi... E păcat să citeşti cărţi păgâne!

Niku Raţionlist Ateu: Cărţi păgâne în sec. XXI, anul 2017? Dar să ai facebook nu e păcat?

Teodora Evlavioasa: Eu mărturisesc pe Dumnezeu pe facebook... nu sunt un imbecil ateu ca tine... Gata , block! Lasă-mă în pace!

    Cu anumite excepţii, ceva de genul se petrece pe facebook când un om (de altă religie sau nereligios) vine cu o altă părere la o postare ortodoxă. Când vreodată o să terminăm cu aceste prostii ortodoxiste? Când vreodată înţelegem că limbajul ortodox nu e limbajul facebook? Când ne dăm seama că un om ortodox normal la minte, nu spoieşte pagina de facebook cu mesaje urâte adresate celor care au altă religie (sau altă confesiune) sau celor care nu cred? Până când această babilonie pseudoreligioasă?

Războiul ideologic

    Acum trecem la o altă luptă fără sens: războiul ideologic. Şi aici se poate ajunge tot pe motive religioase, dar aici încăpăţânarea şi orgoliul au alt  farmec. Există socialism, liberalism, conservatorism, ţărănism etc. De la monarhism, comunism, nazism, bolşevism... s-a ajuns la un soi de postmodernism cu politici şi ideologii sucite. Toţi cei care slujesc aceste ideologii (unii care habar nu au doctrina ideologiei pe care o împărtăşesc) se jignesc şi se ceartă într-una. Toţi cred că politica lor este mai bună, dar niciunul nu crede că dacă nu e aşa cum gândeşte el.

     Avem destule exemple în istorie de lupte şi războaie din cauza ideologiilor. Dar de ce astăzi tot există lupta între socialism şi liberalism? Oare nu am învăţat nimic de la istorie? Eu consider că oamenii de azi care preţuiesc anumite ideologii, de fapt preţuiesc ideologia stomacului şi ideologia banului. E prea greu să stai să studiezi doctrina unui partid şi să ai demnitate şi principii. Ştiinţa nu e pentru orice om. Deci e limpede, avem indivizi care au intrat în partidul X nu de dragul ideologiei, ci din greşeală.

     Nicio ideologie nu e bună dacă nu are în vedere principii morale şi corete. Pentru că tot omul de rând suferă din cauza acestor ideologii. Şi imediat se ajunge la polemici, anarhie (reversul democraţiei) şi război ideologic. Toţi se ceartă pe ceva şi nu rezultă nimic bun.

     Bună nu este ideologia în sine, ci rezultatele ei. O ideologie bună are un partid bun, cu principii sănătoase şi legi normale. Populaţia nu are nevoie de dispute politice. Societatea şi statul nu ajunge altfel prin războiul ideologic. O societate modernă şi un stat drept are la bază o bună guvernare. O politică şi o democraţie americană. Au şi ei problemele lor, nu afirmăm că statul american e alfa şi omega, dar nu sunt în mlaştina în care se scaldă România.

     Soluţii? Partidele politice să fie doar două sau trei (restul să fie ONG-uri sau asociaţii care să facă numai bine României) şi să renunţe la circul politic contemporan. Partidele să nu ţină cont de ideologie ca de ceva sacru. Să facă compromisuri numai pentru binele României. Să se bată nu pentru putere, ci în proiecte extraordinare. Să se respecte ca oameni, nu doar ca politicieni. Să nască oameni politici ca Daniel Gheorghe din PNL. Să nu ţină cont doar de partid. Dacă un coleg din alt partid vine cu o idee sau o lege bună să fie sprijinit. Opoziţia să fie opoziţie, nu un Gică-contra. Democraţia să fie democraţie, nu un izvor de corupţie, demagogie şi crize economice.

    În principal pentru a avea acest vis de democraţie, politică şi stat, avem nevoie de oameni cu caracter. Oamenii (personajele din politica de azi) dacă nu se schimbă cu nimic, vor face o politică bolnavă şi războiul ideologic va continua mai rău ca războiul religios.

De vorbă cu mine

    Poate e târziu sau poate e prea devreme, dar simt acut nevoia să stau puţin de vorbă cu mine. Nu sunt genul să mă uit în oglindă şi să fac psihologie pe seama chipului şi sufletului meu. Sunt mulţumit de ceea ce sunt, de tot ceea ce am... dar sunt neliniştit, sunt tulburat. Îmi place foarte mult să gândesc, dar ocolesc ideea de a face filozofie. Sunt fericit, dar zilnic am pusee de anxietate. Cum poate într-un om să trăiască şi fericirea, şi iubirea, şi pacea, şi neliniştea, şi tulburarea, şi anxietatea... ? Ce paradox mai este şi ăsta?

    Intuiesc aici un paradox absurd. Mă întreb: încotro România? Mă interesează în mod practic soarta României, dar nu mă preocupă aşa tare soarta sufletului meu. Mai bine întreb: încotro eu? Am rătăcit? Sunt pe un drum greşit? Nu. Doar că intru mereu în polemici cu mine şi cred că omul e o contradicţie de idei. Oare gândesc prea mult?

     Şterg cu mâna lacrimi de fericire şi lacrimi de durere. Nu rămâne nicio urmă de mână, dar rămâne urma plânsului sufletesc şi urma gândurilor. Stau şi întreb: ce e cu tine om naiv? Ai rămas ancorat în trecut? Ai uitat să trăieşti simplu şi frumos?

     Copilul din mine priveşte cerul ca o minge de foc şi uită de regulile jocului vieţii. Am în minte titlul unui pamflet: cum să convingi o femeie să facă sex, dar nu scriu nimic. Nu înţeleg manelizarea şi pornografia sexualităţii în România. Nu mă regăsesc în mentalitatea populaţiei române, dar ador gândirea poporului român. Văd cu ce fel de probleme se confruntă România, dar nu am grijă de problemele sufletului meu. România plânge. Sufletul meu plânge, dar nu cred a avea un eu naţional, încât să convertesc tot răul în bine. Ecoul naţional îl au multe personalităţi cu putere de convingere, doar că nimic nu pare a schimba România într-un stat european demn şi civilizat.

     A fost o lecţie de istorie şi un moment solemn cu evenimentele dedicate Regelui Mihai, dar am revenit la gălăgia politică din România şi la mizeria ştirilor horror din mass-media. Ce legătură au toate astea cu mine? Ce treabă am eu cu lumea din jurul meu? Nu pot să fiu indiferent? Nu am auzit de cuvântul ignoranţă? La ce îmi folosesc toate aceste gânduri? La ce îmi trebuie mie atâta stres?

     Azi am citit Alexandru Dragomir şi înţeleg faptul că nu există om cu deschidere către filozofie să nu fie tulburat de gânduri, probleme existenţiale şi întrebări. Eu având şi patima de a face politică (chiar dacă am renunţat la activitatea de liberal) nu pot să stau liniştit când văd caricaturi de politicieni (deputaţi şi senatori, cu mici excepţii) care votează numai legi proaste, iar opoziţia nu vine cu nimic bun sau nou. Soluţii? Prefer să fac politica şi filozofia sufletului meu şi dacă revin cu picioarele pe pământ să încerc iar să mă impun concret în viaţa cetăţii.

Excitaţia comentariilor pe facebook

     La început de era facebook, am crezut că pot schimba blog-ul cu facebook-ul. Mi-am imaginat eu că lumea pe facebook mă vede... şi citeşte mai mult. În scurt timp am realizat că lumea pe facebook e pasionată de poze, nu de texte. Nu excludem ideea că lumea citeşte pe facebook, dar o imagine face cât o mie de cuvinte, nu-i aşa?

    În fine. Am trecut de etapa facebook-scris-citit. Am văzut că lumea îşi face grup (ca un partid politic) şi aşa am ajuns pe zeci de grupuri de poezie, de literatură, de muzică, de cultură. După toate descoperirile pe facebook, la început am trecut de ideea de like şi share, dar m-am oprit puţin la comm. Şi am comentat şi iar am comentat, de visam noaptea în somn comentarii. Am intrat în polemici. Încercam să lămuresc lumea pe facebook, până am ajuns la facultate şi un profesor a zis: cel ce se contrazice înseamnă că are timp de pierdut. Ups! Interesantă părere. Şi mi-am dat seama că eu greşesc. Că nu am nicio şansă să lămuresc pe cineva. Că nu sunt eu Dumnezeu. Până la urmă şi Dumnezeu e blamat. Deci m-am lămurit singur că nu fac bine să tot comentez pe facebook la diferite postări şi să mă contrazic cu X şi Y.

    

      Ce mă excita să tot intru în polemici pe facebook? Ideea că eu pot să lămuresc pe cineva. Abia acum am învăţat lecţia că niciun om nu poate să lămurescă alt om, pentru că omul gândeşte cum vrea el şi mai ales omul care nu vrea să se schimbe, degeaba te chinui cu el, el te crede nebun, prost... Omul e unic, fiecare om are mentalitatea lui. Mai ales omul trecut de 50 de ani. Psihologic e dovedit că un om trecut de 50 de ani e foarte greu sau imposibil să fie lămurit. Dacă el aşa crede că stă treaba, aşa e şi punct. Nu avem dreptul să judecăm pe nimeni de faptul că are o altă părere. Suntem diferiţi şi e normal să gândim diferit.

     Văd pe facebook postări peste postări şi comentarii peste comentarii. Am căzut în această capcană şi ne place să ne contrazicem, să ne jignim, să ne certăm, să ne credem noi deştepţi şi deţinătorul absolut al adevărului. Nimeni nu inventează în sec. XXI roata. Nimeni nu descoperă America azi. Nimeni nu e mai presus de celălalt. Doar mândria şi lipsa de respect ne face să fim aşa războinici în comentarii. Unele comentarii şi polemici pe facebook sunt absurde. Sunt banale. Mulţi încearcă să aducă argumente. Argumente pentru ce? Eu sunt dinamovist (bine, nu mai sunt microbist şi nu mai sunt fan - adică fanatic - cum eram la liceu) , cu ce poate să mă lămurească cineva că nu e bine ca eu să ţin cu Dinamo? E naivitate să crezi că prin comentarii pe facebook poţi schimba ideea cuiva. 

    Unii se contrazic prin sute de comentarii pe ideea de ortodox. Ba că eu sunt ortodox... ba că eu sunt ateu, ba că sunt altă confesiune. Mulţi fac abuz de a fi ortodox pe facebook, cu mii de citate din Biblie şi sute de imagini cu icoane, preoţi şi mănăstiri. Şi eu aveam acest instinct estetic şi acest iz de a mă afirma mare mărturisitor ortodox pe facebook. Cel mai bine e să fii discret. Să ai discernământ. Să nu exagerezi. Să nu pici în extreme. A fi habotnic sau fanatic religios, nu înseamnă a fi ortodox. A pune poze de profil cu ticolorul nu înseamnă a fi patriot. A fi ciudat nu înseamnă a fi altfel sau a fi bun. Exemplu bun.

    Putem să analizăm câteva comentarii pe facebook (să spunem despre Regele Mihai sau despre crima de la metrou) dar nu intrăm în patologia acestor chestiuni. Din păcate oamenii cred în ceea ce comentează şi pofta de a comenta a devenit marea revoluţie pe facebook. Fiecare ţine la comentariul lui ca la ceva sacru. Există şi o excitaţie a acestor comentarii. Sau poate omul crede că are o misiune, misiunea de a comenta pe facebook. Cine ştie, ne-am născut ca să dăm comentarii pe facebook, nu? 

    Ideea e că omul nu permite să fie deranjat. Omul este un individ sensibil şi vulnerabil. Omul este ca un vulcan. Dacă este supărat ejaculează, pardon... erupe. Explodează. Explodează de nervi şi aberaţii. Majoritatea comentariilor pe facebook sunt nişte aberaţii, dar nu contează, important e contextul.  Suntem prea orgolioşi să recunoaştem că batem câmpii. Eu am revăzut azi un articol din 2012 publicat la Ziarul de Vrancea despre drepturile omului, şi abia acum recunosc cât de urât şi ce prost scriam. Mi-am dat seama că atunci eram pe altă lume. Dar comentatorii pe facebook ştiu săracii că sunt pe altă planetă? Ştiu ei că Socrate a zis: eu ştiu că nu ştiu nimic? Poate ştiu, dar nu vor să lepede plăcerea de a comenta şi a intra în polemici pe facebook fără niciun rezultat. Exact ca la tv. Când vin şi de la PSD, şi de la PNL, şi de la ALDE, şi de la USR, şi de la UDMR... şi iese un balamuc. Toţi cred că au dreptate şi de fapt nu are nimeni. Toţi cred că schimbă România în bine, dar România tot rău o duce de 28 de ani.

    Repet omul, şi mai ales omul facebook, este liber şi diferit. Fiecare poate avea o idee de adevăr, dar pe facebook nu se face filosofie (adică iubire de înţelepciune), pentru că facebook este o fabrică de narcisism.

ALEX ŞTEFĂNESCU - BĂRBAT ADORMIT ÎN FOTOLIU

    Gândul de a scrie despre Alex Ştefănescu nu-mi dă pace. De aseară mă lupt cu ideea aceasta. Constantin Noica spunea că a scrie înseamnă a avea o idee... o idee care te obsedează toată ziua şi trebuie să-i dai  frâu liber. Păi ce fac, pornesc de la o idee... şi iar fac filosofie? Nu, pur şi simplu încerc să scriu un articol despre Alex Ştefănescu, fiind indignat de anumite lucruri petrecute pe facebook. Dar ce, tu eşti prieten cu Alex Ştefănescu pe facebook? Da... sunt, te oftici?

     Nu vreau să scriu o poveste despre Alex Ştefănescu, pentru că nu e un personaj de basm. Stop cadru! Cine e Alex Ştefănescu? Alex Ştefănescu e critic şi istoric literar, scriitor... a apărut la tv, deci e personalitate. O personalitate în România e un om care apare la tv, nu? Parcă asta-i logica?

     Pardon, nu suntem aici pe Wikipedia. Nu suntem Google. Nu scriu informaţii şi date despre Alex Ştefănescu. Nu scriu despre omul, scriitorul şi criticul literar... Scriu despre sentimentele mele faţă de Alex Ştefănescu.

    Alex Ştefănescu - Bărbat adormit în fotoliu, nu este o ironie este o carte. O carte dăruită chiar de autor. I-am luat apărarea cu un mesaj undeva pe facebook sau pe un blog/site. Alex Ştefănescu (din sau de la Suceava) mi-a dăruit  fără număr, trei cărţi. De ce? Probabil a fost mulţumit de mesajul meu. De ce de la Suceava? Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Dumnezeu creatorul omului sau Dumnezeu creaţia omului. Depinde de contextul filosofic. Iar am ajuns la filosofie? Ori scriu un articol frumos despre Alex Ştefănescu, aşa cum se scrie după şablonul postmodernist, ori pierd esenţa şi fac o filosofie de doi bani? Nu scriu nici articol... nici filosofie. Scriu câteva gânduri despre Alex Ştefănescu.

     Alex Ştefănescu este un om genial. Este cel mai bun... cel mai frumos... Este un băiat de caracter. E bine aşa? Prietenii lui Alex Ştefănescu sigur bănuiesc ei acum (ca oameni deştepţi şi scriitori adevăraţi) că sunt vreun biet tânăr nebun... sau homosexual. Nu caut să conving pe nimeni cine sunt şi de ce îl iubesc (ca tată, eu fiind orfan de tată... dar nu şi orfan de cer şi de Dumnezeu) pe Alex Ştefănescu. Nu scriu nimic despre omul Alex Ştefănescu pentru că nu-l cunosc personal. Nici nu ne tragem de şireturi. Nu sunt nici fanul lui. Nu voi face în Vrancea un fan-club Alex Ştefănescu. Pur şi simplu Alex Ştefănescu îmi e drag şi cred în talentul şi valoarea acestui om simpatic din literatura de azi. Daniel Cristea-Enache îmi pare a fi interesant, iar Dan C. Mihăilescu mă fascinează.

   În fine, am folosit cuvântul orfan. A fi orfan în lumea contemporană se interpretează a avea un handicap. Din păcate (după modelul Bendeac) am ajuns să facem băşcălie de orice şi să înjurăm de toţi sfinţii şi toţi morţii. Dar suntem 89% popor ortodox, nu?

   Trecem la subiect? Care e problema cu Alex Ştefănescu? Să fiu înţeles (chiar dacă textul o să fie interpretat în fel şi chip) am citit patru cărţi marca Alex Ştefănescu: Cum te poţi rata ca scriitor, Mesaj către tineri, redescoperiţi literatura, Bărbat adormit în fotoliu, Nichita Stănescu, îngerul cu o carte în mâini. Am văzut acele emisiuni la TVR Cultural cu Alex Ştefănescu. Practic l-am văzut la tv şi pe internet. Nu îl descriu pe Alex Ştefănescu că este un tip dolofan, cu farmec şi cu umor. Nu vorbesc despre activitatea politică a lui Alex Ştefănescu, dar mi-a plăcut să aud că a spus unor tineri care nu fac politică, faptul că nu te poţi lăuda cu ceea ce nu faci. Iar eu am făcut şi politică şi sunt fericit de ce am realizat în acest sens. Chiar dacă sunt un biet tânăr care scrie despre un impostor.

    Nu poţi pleca la război cu o sabie de lemn, scria Alex Ştefănescu într-un context. Sunt mâhnit de atitudinea unor adversari sau duşmani ai lui Alex Ştefănescu. Oamenii aceştia au impresia că ei sunt semi-zei şi se luptă cu un balaur. Critica lor e de un penibil fantastic. Din păcate când un om este absurd este absurd şi atât. Să spunem că cei care îl jignesc pe Alex Ştefănescu au dreptate. Dreptatea lor este ca a unui Remus Cernea, care a fost respins de marile edituri... şi el tot a publicat o carte: Becalizarea României, şi uşor uşor a ajuns om politic şi luptător anti-BOR.

   Nu o să aduc argumente de ce cred că greşesc cei care îl denigrează pe Alex Ştefănescu. Fericitul Augustin spunea: pentru cei care nu cred nu am argumente, pentru cei care cred am o mie de argumente. Duşmanii lui Alex Ştefănescu nu sunt departe de Remus Cernea, admirat de cei cu mentalitatea personajului. Întreb, de ce nu este şi Remus Cernea un Dan Puric? De ce nu scrie o carte să fie vândută în peste 100 000 de exemplare? De ce numai Dan Puric (care nu e scriitor, ci actor), hulit şi el..., vinde cel mai mult şi cel mai bine în România? De ce are acest om succes cu o carte? E simplu. Pentru că nu e o carte proastă. E o carte bună şi e cumpărată de oameni de calitate... oameni cu bun-simţ. Nu intrăm în polemici pe marginea subiectului şi numelui Dan Puric. Nu e un secret, omul vinde cel mai bine ca scriitor... şi nu publică la Humanitas sau Polirom. Nici Mircea Cărtărescu, nici Andrei Pleşu, nici Lucian Boia... nu vinde ca Dan Puric. Omul scrie simplu... simplu şi frumos. Asta înseamnă literatură.

   Alex Ştefănescu scrie tot simplu... simplu şi foarte frumos. Nu face exces de neologisme şi nu se dă deştept. Este un om modest. A scris Istoria literaturii contemporane şi a primit un premiu. A fost şi este premiat. Nu scrie aberaţii şi ficţiune ca Lucian Boia. Este un critic literar cinstit şi corect. De ce este urât? E limpede. Este urât de aşa-zişi scriitori (care au doar fantezia că sunt scriitori şi put a orgoliu de la o poştă... pentru că în România fumatul la poştă este o modă) care nu au talent. Iar aceşti autori de cărţi proaste (care nu văd realitatea şi literatura universală) jignesc pe nedrept un om sensibil, un critic literar serios (dar plin de umor)... şi urlă în cor că scriitori mari (gen Ana Blandiana) sunt nişte şarlatani şi politica Humanitas publică numai ce are chef. După mintea lor, literatura adevărată este o sectă şi scriitorii buni sunt nişte eretici.

    Sunt indignat nu de răutatea cu care este tratat Alex Ştefănescu că nu scrie frumos despre cărţile urâte. Sunt indignat de ipocrizia acestor oameni care nu înţeleg că aşa ceva nu este literatură şi criticii literari sau scriitorii canonici nu se pupă în fund unii pe alţi şi selectează după bunul lor plac. Literatura nu este o plăcere, o afacere sau un nou tip de orgasm. Literatura nu face sex. Nu face pornografie. Literatura înseamnă dragoste şi erotism virgin. Literatura înseamnă amor cu cuvinte alese, nu amor proporiu (vanitate). Literatura înseamnă fantezie divină, nu prostituţie. Aşa cum avem muzică bună şi zgomot. Aşa cum avem filme bune şi filme proaste. Numai că nu trebuie să facem confuzie între criticul literar Alex Ştefănescu şi omul Alex Ştefănescu. Chiar dacă o să vă dezamăgesc, Alex Ştefănescu este om..., dar eu cred că este un om bun, un om demn. Şi nu spun aceste cuvinte să scrie bine despre cărţile mele. Cartea mea de debut recunosc că este o încercare naivă... plină de greşeli, dar o carte admirată de Pr. Valerie (ucenicul Pr. Macarie) de la Muntioru. Articolele mele din Ziarul de Vrancea, unele sunt bunicele, altele sunt aşa şi aşa. Eu îmi recunosc neputinţa şi sunt convis că mai am multe de învăţat, dar nu am iluzia că sunt scriitor şi nu jignesc pe cei care mă critică.

   Ieri pe facebook. Văd cum Alex Ştefănescu a publicat un text despre Adrian Păunescu. Şi prietenii lui Alex Ştefănescu atacă cu comentarii gen: Adrian Păunescu un nenorocit, îşi bătea nevasta... În ideea sterilă: Nichita Stănescu, un beţiv notoriu, un curvar... Prietene (ca să vorbim ca în parabolele lui Iisus) scrii tu ca Nichita Stănescu? Ai scris tu ca Alex Ştefănescu ca să-l judeci aşa bezmetic? Oare faptul că a primit atâtea premii nu spune nimic? Sau doare eticheta de scriitor de mâna a doua?

   Consider că oamenii care îl jignesc pe Alex Ştefănescu nu sunt doar supăraţi pe faptul că nu îi bagă în seamă ca posibili scriitori, ei sunt bolnavi. Bolnavi de ipocrizie şi orgoliu. Personal nu vreau să pic în nicio extremă. Că literatura de azi e o afacere şi scriitori mici de fapt sunt mari etc. Dar nu cred în viaţa mea că o carte de Dan Lungu (roman ce poate să fie lejer un film) se compară cu prostiile scrise de un nickname.

    Mă doare când văd că Alex Ştefănescu îşi pierde timp să răspundă bazaconiilor celor care îl contestă... doar din cauza emisiunii de la TVR Cultural , Tichie de mărgăritat şi cartea Cum te poţi rata ca scriitor. Eu îl admir pentru timp şi răbdare de a scrie despre cărţile proaste. Îl admir pentru inteligenţa de a scrie (şi cu umor) despre asemena caricaturi. Îl admir pentru că este Alex Ştefănescu... şi nu Lucian Boia (care este un produs strict comercial Humanitas).

    Să nu uităm că prietenii lui Alex Ştefănescu îi doresc moartea, l-au ameninţat cu moartea, dar cred că moartea a ameninţat talentul lor de scriitori. Eu sunt dj. Îmi fac treaba destul de bine şi lumea dansează pe muzica pusă de mine. Pot recunoaşte foarte uşor un dj prost. Nu văd de ce să te superi pe un specialist care are conştiinţa literaturii şi trage un semnal de alarmă că baţi câmpii. Alex Ştefănescu nu este un specialist. Repet este om şi poate să greşească. Nu este o autoritate. Nu este o entitate. Este un critic literar bun şi dacă tu vrei să-l jigneşti înseamnă că te blamezi pe tine ca om şi pseudo-scriitor. Oamenii nu vor să înţeleagă faptul că a scrie bine trebuie să ai şi talent, şi cultură... dar şi bun-simţ şi modestie. Nu orice porcărie debitată de mintea unui geniu neînţeles are mesaj literar. Ne place să ne minţim singuri. Publicăm pe bani şi nu ne bagă nimeni în seamă. Dar totuşi nu putem face literatura de râs... şi nu putem face noi o altfel de literatură. Poate sună ciudat, dar literatura este o artă. Ca în pictură. Nu orice peisaj mânjit este un tablou.

   În fine, regret că Alex Ştefănescu este jignit de unii oameni din România. Da, e absolut normal, poate să nu-ţi placă Alex Ştefănescu, dar e bine să aduci argumente în acest sens. A jigni nu înseamnă a argumenta. Una peste alta Alex Ştefănescu rămâne Alex Ştefănescu, iar restul rămân restul.

Cum să fii fericit în România?

     Citind acest articol nu găsiţi soluţii de fericire în această ţară tristă, dar plină de umor, vorba lui George Bacovia. Nu vreau să cad în patima cărţilor de dezvoltare personală sau de psihologie modernă, unde se tot repetă refrenul: fii pozitiv! , gândeşte pozitiv!, sau unde găsim reţete de fericire şi cum să iubim... Nu ne amăgim şi nu ne îmbătăm cu apă rece. În România să fii cu adevărat fericit este un noroc sau o binecuvântare.

     Sunt foarte încântat de ideea editurii Humanitas de a scrie o carte (antologie) cu afirmaţia: Cum să fii fericit în România. Autori sunt 17 scriitori care sigur au citit Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt (glumesc). În primul rând nu am citit cartea şi nu fac aici o recenzie. Am citit doar câteva pagini de pe site-ul Humanitas. Nume precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Radu Paraschivescu, Horia-Roman Patapievici ş.a., spun totul despre ideea de fericire din România. Nu ştiu ce păcate au aceşti oameni din punct de vedere politic sau moral, mie personal ca intelectuali şi ca scriitori îmi plac şi sunt sigur că a ieşit o carte frumoasă. Sper totuşi ca fericirea în România să nu fie un paradox sau o enigmă.

     În fine. Autorii mari pot avea o viziune filosofică şi culturală la un nivel înalt. Eu încerc să-mi pun această întrebare: cum să fii fericit în România?

    Pot să fiu fericit în România citind o carte bună, precum este cartea din acest context. Pot să fiu fericit... scuze, nu pot, sunt fericit în România când ascult muzica Dariei Ştefan. Sunt fericit în România să văd un meci de tenis cu Simona Halep. Sunt şi mândru şi fericit că sunt român. Sunt fericit în România să călătoresc... şi să merg în pelerinaje pe la mănăstiri. Sunt fericit în România că există un Părintele Arsenie Boca, dar nu am fost niciodată la Prislop. Nu sufăm de senzaţional. Dacă este să ajung poate ajung, dar nu doresc să fac asta în mod habotnic sau fanatic. Prefer să fiu raţional, nu să fac din bietul Părinte un sfânt sau un idol. Nu vreau să fac din personalităţile României un brand.

    Sunt fericit că m-am născut în România şi nu în altă parte. Sunt fericit cu copilăria din România. Sunt fericit să fiu contemporan cu Dan Puric. Cu rele cu bune, este un actor (şi nu un scriitor) care vinde cel mai bine o carte în România. Sunt fericit că avem comori precum Eminescu, Brâncuşi, Cioran, Eliade, Paulescu... Sunt fericit de istoria lui Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazu, Neagoe Basarab...

   Sunt fericit... sau sunt egoist şi absurd? Oare este ceva absurd să fii fericit în România? Sunt fericit şi extrem de fericit că m-am îndrăgostit în România de fete cu bun-simţ. Sunt fericit că am studiat Teologia la Galaţi... în România, şi nu în altă ţară. Sunt fericit că sunt DJ în Vrancea (Focşani) şi lumea dansează şi se distrează frumos pe muzica pusă de mine. SUNT FERICIT CĂ AM UN FRATE... în România. Sunt fericit că nu am plecat din ţară. Sunt fericit pentru toate experienţele avute în România. Sunt fericit să merg la Părintele Valerie şi Părintele Macarie, la schitul Muntioru-Vintileasca-Vrancea, în România, nu în Elveţia.

    În fine, poate nu mă credeţi că sunt fericit. Cum să fii fericit în România? Să nu fim ipocriţi, avem atâtea motive de fericire în România. Avem şi multe motive să fim nefericiţi în România, dar e bine să fie o balanţă, să găsim o cale de mijloc. Să nu cădem în depresie. Să privim cerul, munţii, marea... şi să căutăm valorile care ne fac fericiţi în România.

Treptele gândirii

    Omul de mic copil îşi poate imagina viaţa, lumea... într-un anumit mod şi pe parcurs să vadă realitatea cu alţi ochi. Uneori trist. Alteori fericit. Omul gândeşte în funcţie de trăiri, de vârstă, de sentimente, de experienţă, de întâlniri cu oameni de valoare, de cărţile citite, de filmele văzute, de muzica ascultată etc. Viaţa şi gândirea umană este ca o scară. Omul se măsoară în trepte.

       Mi-am început activitatea în scris pe la 19 ani (mai intens). Prima poezie la (12-13 ani) Felicitare pentru mama, a fost o încercare naivă, un cadou de metafore cu ocazia zilei de 1 Martie. Am început să scriu şi să citesc foarte mult pe la 19 ani, în anul 2007.

        Atunci mesajul meu din tot ce scriam era strâns legat de Ideea de Dumnezeu, de credinţă, de ortodoxie, de iubire, de teologie şi filosofie în general. Mesaj exprimat prin poezii. Limbajul poetic transmite alte emoţii, dar literatura în general este un limbaj care trebuie să transmită un mesaj plin de emoţii. Cuvântul în literatură este ca o magie, iar literatura în general este o călătorie. Mulţi au impresia că literatura ţine doar de imaginaţie, inspiraţie şi talent. Există gânduri scrise într-o anumită stare. Literatura este o stare de spirit.

   Acum mă frapează faptul că m-am maturizat puţin în gândire şi în scris. Nu credeam la 19 ani să renunţ la mesajul meu poetic ortodox. Mă refer că atunci puneam accent doar pe acest mesaj ortodox, şi nu eram un fanatic religios. Nu neg acel mesaj şi calitatea lui, nu neg acele idei, doar că azi gândesc că ce e prea mult strică, doar un anumit tip de mesaj sufocă. Pot să scriu un articol despre Iubire... cu gândul la Dumnezeu care este Iubire. Dacă zăpăcim lumea şi în scris, şi pe facebook cu prea mult Dumnezeu, te poate cataloga nebun, habotnic, fanatic... Dacă îţi alegi tema: teologia, mesajul religios, şi publicul doar cel credincios, atunci este altceva. Dar eu având o viziune laică, fiind ancorat în liberalism, mi-am dorit şi îmi doresc ca mesajul meu să ajungă la toată lumea care vrea să citească.

     Cu timpul am încercat şi alt stil. Dar încerc cât pot să fiu realist. De exemplu să postăm pe facebook non-stop citate din Biblie, icoane, poezii religioase, opinii legate de Biserică, numai şi numai mesaje ortodoxe... , iar după un timp să punem un peisaj, un munte, altceva. Consider că lumea de azi nu e fascinată de avalanşa noastră de imagini şi idei ortodoxe (mă refer strict la aspectul acesta pe facebook sau pe un blog laic), ci de bun-simţ şi de bun-gust. Nu trebuie să avem o mie de poze cu mănăstiri, trebuie să fim oameni de omenie, oameni civilizaţi şi de bun-simţ. În ideea în care vrei să fii scriitor laic (de diverse subiecte, chiar şi politice) , nu văd de ce să îţi faci un profil de facebook exclusiv ortodox, în genul habotnic.

     Atunci la început de drum în lumea scrisului, criticam sau scriam mult despre necredinţa altora, de parcă un om necredincios este un om condamnat la moarte. Nu vedeam şi nu înţelegeam rostul culturii laice şi rostul filosofiei. Gândeam prea mult pe o singură temă. Visam să ajung mărturisitor ortodox. Un fel de avocat al lui Dumnezeu. Problema este alta, e simplu să scrii doar pe o anumită temă, dar nu e bine să fii arogant. Ajungi să nu mai respecţi alţi oameni care gândesc şi trăiesc diferit. În momentul de faţă aş prefera să scriu un text (despre dorinţă de exemplu) să mângâie un ateu. Vreau să scriu şi pentru un ateu şi să îl respect din tot sufletul ca om şi să nu caut să intru în polemici legate de Dumnezeu. Omul este liber să fie şi ateu. Nu e musai să fii credincios ca să fii om.

    Am studiat Teologia, dar asta nu îneamnă că nu sunt liber să fiu pasionat de filosofie, de literatură universală, de muzică... Nu vreau să intru în scandalurile din mass-media pe tema BOR. Fără foc nu iese fum. Dar sunt şi exemple bune. Doar că se face prea mult tam-tam şi se face chiar băşcălie. E clar, sunt unele derapaje, sunt oameni (preoţi) care lasă de dorit, dar nu putem desfiinţa cu totul biserica, pentru că are totuşi rolul ei în istorie şi în societate. Din păcate ne place să nu vedem lucrurile cu adevărat importante. Ca exerciţiu de imaginaţie, hai să dăm o lege ca Biserica să-şi înceteze activitatea (pe un an de zile) , toata averea să fie investită în spitale moderne, oare se va schimba faţa României? Răul cel mai rău este BOR?

     Din nefericire sunt două tabere: fanii BOR şi cei anti-BOR. Fanii lui Mihai Bendeac şi prietenii lui Dan Puric. De ce şi pentru ce aceste două tabere? De dragul ProTv-ului? Da, să spunem că mass-media are perfectă dreptate, biserica fură de rupe. Înşeală lumea. Prosteşte poporul sărac. Spală minţile oamenilor. Îi facem pe plac filosofului spaniol Fernando Savater. Suntem de acord cu el sută la sută. De ce avem impresia că fără iluzia şi obsesia religie, lumea o să arate altfel? Există state unde ateismul are un grad foarte ridicat, vedem o lume mai bună? Nu mai există crime, corupţie, războaie?

     Ne amăgim. Suntem liberi să fim şi ortodoşi şi atei, dar mai liberi suntem să ne respectăm şi să fim oameni normali, civilizaţi. Dan Puric are succesul lui şi publicul lui... şi greşelile lui. Mihai Bendeac prinde bine la segmentul lui de public. E loc pentru toată lumea. Fiecare cu talentul şi stilul lui. De ce vrem mereu să gândim că X e caricatură, e nebun... , iar eu sunt şmecher, sunt deştept...?

     Privesc acum la ce scriam la 19, 20,21... de ani şi cu cât patos şi nerv credeam eu că mesajul meu o să schimbe lumea (mesajul ortodox, care tăia şi spânzura pe cei necredincioşi), când de fapt eu gândeam după tipicul cărţilor ce le citeam. Şi nu înţelegeam şi nu înţeleg nici acum de ce trebuie să ne jignim dacă vrem să fim altfel.

    Mă gândeam atunci că o să ajung un nou Dan Puric, Danion Vasile, Savatie Baştovoi, Laurenţiu Dumitru, Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu etc. Doar că eu veneam şi ca membru PNL. Preşedinte de tineret la TNL. Credeam că eu (fiind şi dj) pot avea altă priză la public şi schimb România. Nu mă gândeam că există şi Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici... Nu mă gândeam la mesajul unui Emil Ciroan, Constantin Noica, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu...

    Nu mă gândeam că există Fr. Nietszche, Dostoievski, Balzac, Tolstoi... Între timp am ajuns să îi citesc şi mă tot gândeam să scriu un roman laic să rup gura târgului. Doar că aveam în minte doar repere ortodoxe... Modele ortodoxe. Gândire ortodoxă, de m-am trezit că mi-a zis o prietenă: Dani, vezi că nu eşti legat la şireturi în stil ortodox... Credeam că există doar iubire ortodoxă. Există iubire. Prea mult abuzam de cuvântul ortodox. Dar mulţtumesc lui Dumnezeu că la facultate m-am trezit, şi mi-am dat sema că a studia teologia nu înseamnă a bate lumea la cap cu religia, nu înseamnă a scrie doar texte ortodoxe... înseamnă a avea o viziune largă, deschisă... , pentru că ortodoxia înseamnă libertate. Teologia nu exclude sau blamează psihologia, ştiinţa sau filosofia. Încet dar sigur am învăţat că nu are rost să intru în polemici pe temele religioase, pentru că Lucian Blaga a avut viziunea lui legată de religie, nu-l putem acuza... Este un punct de vedere. Şi este foarte bine să fie aşa pentru că în lume şi în gândirea umană totul este diferit.

    Am început să public într-o revistă laică prin 2011, un debut modest. Apoi în 2012 din grabă şi din mândrie am publicat o carte de poezii, care lasă mult de dorit. De câţiva ani am şi colaborarea cu Ziarul de Vrancea unde am reuşit să public peste 30 de articole ce mă fac bucuros. Anul acesta am publicat o nouă antologie de poezii, o carte frumoasă... şi iar sunt bucuros pentru că este altceva.

   Nu ştiu dacă scriu sau nu diferit, dar sunt mai atent la mesaj. Nu a critica şi a jigni înseamnă a scrie. Nu a copia pe alţii înseamnă literatură. Mulţumesc lui Dumnezeu că am citit mult, foarte mult şi divers şi pot să-mi dau seama acum de felul cum gândesc. Nu pot să gândesc doar într-un sens şi să rezum totul la o idee. Nu pot să plictisesc lumea cu mesajul meu ortodox de la 19 ani. Din păcate eu judecam în stânga şi în dreapta şi credeam că sunt scriitor. Acum pot să stau de vorbă cu un om şi să-mi spună că el este ateu şi eu să îi zic: bravo, bine că eşti sincer... Nu să încep cu polemici, cu fraze gen: citeşte pe Petre Ţuţea sau Pr. Serafim Rose şi te lămureşti. Poate acel om aşa vrea el să fie. E strict problema lui. Problema e mai gravă cu oamenii aşa-zişi credincioşi care se comportă ca nişte maimuţe şi fac satană pe orice Andrei Pleşu. A face pe cineva de tot râsul că nu e ortodox ca tine e penibil. Nu te poţi bate cu cărămida în piept că eşti mare sfânt, mare ortodox... când tu eşti zgârcit şi ursuz. Nu te poţi crede un bun creştin şi tu să fii rece. Mai există şi raţiune. Unii oameni se ghidează doar după raţiune, e problema lor. În fine...

   Eu cred că fiecare text scris reflectă o stare de spirit. Ceea ce am trăit noi atunci când am scris. Cum gândim noi în acel moment. Poţi să fii nervos, supărat... şi logic că acel text are altă culoare. Important e să gândim cum ne place nouă, doar să înţelegem că există trepte ale gândirii şi să recunoaştem când şi unde am greşit. Alfel gândeşti la 19 ani şi altfel gândeşti la 30 de ani. Bine e să gândim cu mintea noastră. Să gândim şi să scriem pentru omul universal, nu pentru un cerc de oameni. Nu facem partid politic. Facem sau nu literatură...

Lupta PNL vs. PSD - o ipocrizie cu un handicap sever

   Când vine vorba de politica din România am certitudinea (poate altii au doar impresia) că este o glumă prostă sau o joacă de grădiniţă, a unor puşti cu grave probleme de handicap sufletesc.

    În Parlamentul României nu este nevoie de moţiune de cenzură, de o bombă (cum ar vrea un extremist - terorist) sau de o schimbare de atitudine, ci este clar nevoie de un psihiatru.

     Aproape toţi aceşti oameni deştepţi suferă de sindromul eu şi de ipocrizie crasă. Iar nebunia lor (pardon!) normalitatea lor face bine poporului român. Mai pe şleau, ei se ceartă ca nişte adolescenţi rătăciţi şi se masturbează (cu idei politice aberante şi absurde) public (şi mai ales la tv) de ani de zile, iar noi suferim ca stat, având rezultate zero din toate punctele de vedere. Ei se excită şi se incită cu tot felul de păreri bizare, cu ideologia (doctrina) de partid, cu pomeni electorale, cu promisiuni deşarte, cu legi tâmpite... cu toate mizeriile care duc spre o demenţă politică.

    Credeam în puterea unui referendum naţional... , credeam în politica bunului-simţ, credeam în liberalism (conştiinţa şi demnitatea poporului român) ... dar acum cred cu toată fiinţa că e nevoie de un psihiatru în politica românească şi în Parlamentul României. De ce? Pentru că e prea multă ipocrizie, frustrare, orgolii, anxietate, depresie, schizofrenie ideologică, demenţă...

    Argumente? Mesajul PNL este ştiut de toată populaţia: JOS PSD! Altceva mai nou avem în program? Mesajul USL este tot JOS PSD! ? Mesajul meu este: PNL plus PSD egal IPOCRIZIE. Cum poţi să te faci frate cu dracu... iar acum (azi) să vii cu acelaşi slogan: JOS CIUMA ROŞIE! JOS PSD! Păi ori suntem noi proşti şi nu înţelegem jocul politic (scuze, conjunctura), ori voi sunteţi handicapaţi, care e adevărul? Până mai ieri era de vină PDL şi BĂSESCU, BOC, UDREA... Acum suntem prieteni cu PDL (adică am făcut un nou PNL din două semi-partide) şi strigă prin vocea unei caricaturi (Ludovic Orban) : JOS PSD! JOS CIUMA ROŞIE! Cine naiba vă mai crede dragi tovarăşi... ?

    Voi singuri mai credeţi ce spuneţi? Sunt curios ce psihologie vă ajută la atâta manipulare şi mitocănie. Ce psiholog vă predă aceste lecţii de ipocrizie? Problema e că eu vin din interior, din sistem şi vă cunosc pseudopolitica şi caracterul... Ştiu prea bine cum ajung oamenii (săracii de ei) de partid (masă de manevră) la mitting. Niciun om normal nu poate crede că vin oamenii din propria lor convingere. Sunt proşti din organizaţiile locale. Un preşedinte de partid (de judeţ), un deputat sau senator, adună oamenii din organizaţiile mici. Dacă le dă o apă şi un sandwich, şi ei în naivitatea lor merg acolo şi urlă ca fraierii: JOS PSD!, iar senatorul sau deputatul lui peşte (care ţine un discurs amorf, un fel de manele politice) stă ca şmecherul în parlament şi ia nişte bani frumoşi... şi nu face absolut nimic.

    Logic, nu generalizăm. Există şi oameni politici (chiar parlamentari) de nota zece, de o calitate extraordinară, dar ei sunt minoritari, sunt ca nişte enclave, insule...

     Eu tot nu pot să înţeleg cum gândesc aceşti mari politcieni corupţi, dinozaurii... Cei care au dosare penale sau au probleme serioase cu justiţia. Cum pot ei să arate cu degetul spre alţii şi să se creadă nevinovaţi? Dar acel milion de euro unde a zburat? Nici PNL, nici PSD , nici ALDE ... să nu vorbească de alţii. Şi PNL a avut şi are corupţi, penali... Şi PSD ... şi PDL. Dacă în toate aceste partide avem cazuri de indivizi care au făcut sau fac puşcărie, cum se poate ca azi să vină caricatura de politician (Ludovic Orban) şi să răgnească la microfon: JOS CIUMA ROŞIE! JOS PSD!

     În contextul USL nu mai exista CIUMA ROŞIE? De ani de zile PNL acuză PSD că este partid comunist... şi vine doar cu refrenul JOS PSD! Bine, am prins ideea... vă place acest mesaj, poate prinde la prostime, dar ce punem în loc, un PNL care a fost frate cu PSD şi acum e prieten cu PDL?

       Până când această ipocrizie? Vedem prea bine ce băşcălie face mass-media (şi pe facebook, pe internet) de tinerii care vor să fie azi în politică. Sunt analfabeţi din punct de vedere politic. Da, pentru că mass-media vrea să vadă doar aceste valori. Tinerii de calitate din spatele acestui joc politic sunt mereu în umbră. Ei sunt nebuni şi dinozaurii sunt normali.

        Vedem la dezbaterile politice, polemici peste polemici. Auzim şi azi: JOS PSD! Dar de ce nu JOS USL? Altceva se poate? Salarii de 500 de euro? Pensii mai mari? Locuri de muncă? Şosele UE, autostrăzi? Turism? Agricultură? Industrie? Economie? Cultură? Sport? Educaţie? Sănătate? Legi sănătoase?

        De 28 de ani se pare că nu se poate şi aceste lucruri sunt pentru noi (votangii) iluzii. Atunci înseamnă că votăm nişte (care votează asemenea caricaturi şi specimene) ipocriţi, orgolioşi, egoişti, corupţi... cu un grad de handicap sufletesc sever. Sau poate e o iluzie, dacă sunt handicapaţi pe bune? Ipocrizia e un handicap? Politica e un handicap?

Poezii - încercări...

Cuvântul iubire

Sunt un om al cuvântului iubire

şi cred în veşnicia ei...

Dar nu mă las umbrit de patimi

şi nu iubesc întâmplător.

Iubesc cu lacrimi şi durere,

iubesc cu dragoste şi dor.

Ce-ţi pasă ţie soare

Ce-ţi pasă ţie soare

că luna a apus...

şi nu mai luminează noaptea

şi cerul mult a plâns.

Tu soare, orgolios şi egoist...

ce-şi pasă ţie

că luna nu mai este lună,

că stele nu mai sunt stele,

că omul nu mai este om,

că dragostea nu mai este dragoste...

Ce-ţi pasă ţie soare

că lumina din noapte

a rătăcit într-o zi

de duminică?

Când te îndrăgosteşti de stele

Când te îndrăgosteşti de stele

să ştii că ele cad.

Când te îndrăgosteşti de soare

să ştii că el apune.

Când te îndrăgosteşti de munte

să ştii că trebuie să urci

să priveşti din vârf cerul iubirii.

Iubeşte femeia...

Iubeşte femeia... şi laso-n lumea ei

plină de enigme şi orgolii...

caută să nu o înţelegi

că nu ai cum...

femeia nu trebuie înţeleasă,

femeia trebuie iubită...

dar ideal este

să o iubeşti cu adevărat.

Orice femeie...

Orice femeie păşeşte în viaţa ta,

mamă, soră, iubită...

dacă ai început să îi spui

TE IUBESC!

măcar să te ţii de cuvânt.

Lacrima unei femei frumoase

Lacrima unei femei frumoase

a căzut pe pământul sufletului meu,

brăzdat cu amintiri regale

şi cultivat cu Flori De Nu Mă Uita.

De pe obraz pe sânii ei...

ca nişte nori... plouaţi cu rouă

şi miser, Lacrima curge încet

spre infinitul clipelor de dor.

Visul meu e să devin iubire

Când am fost copil nu am avut timp

să visez că o să fiu om mare...

şi că o să mă îndrăgostesc ca în poveşti,

dar acum visul este o iluzie...

şi ştiu că nu pot face acest vis

să fie realitate... atâta timp cât

iubesc himere... şi cred în oameni

cu aripi de îngeri morţi.

M-am născut în faţă cu o icoană

a unui sfânt care a salvat un tată

să-şi trimită fetele spre desfrânare

şi am învăţat din povestea lui

că Arie nu e ereticul de acum

o mie şi ceva de ani...

Arie, Iuda, Petru, Saul - Pavel,

suntem noi toţi când uităm de Iubire

şi nu acceptăm ideea că:

a iubi înseamnă a învia.

A iubi înseamnă a ierta,

a iubi ca în vis înseamnă

a suferi cu inima deschisă

sau a suferi cu cărţile pe faţă,

dar viaţa nu e suferinţă,

nu e plăcere...

viaţa e un vis ancorat în Iubire,

un vis în care ne îngropăm toţi.

De ce ne pierdem timp?

De ce ne pierdem timp cu oameni care nu ştiu sau nu pot să iubească?

Pentru că egoismul şi orgoliul lor au nevoie de hrană.

De ce ne pierdem timp cu oameni care nu ne răspund la salut sau la bună ziua?

Pentru că vrem să credem în minuni...

De ce ne pierdem timp cu oameni care nu au timp pentru noi?

Pentru că bunul-simţ, sensibilitatea şi iubirea... sunt comori de suflet

care la noi nu au limite.

Femeie - vis de taină

Femeie, vis de taină tu eşti

şi te-am iubit ca-n poveşti...

dar tu te fereşti...

să mă priveşti...

pentru că nu ştii

cine eşti.

Femeie, nu vreau să-mi vorbeşti,

dar tu nu mă iubeşti...

şi nici nu ştii să iubeşti...

poate doar mă răneşti...

dar tu ştii ce-ţi doreşti,

mă bântui că eşti

sau ai fost în vise pământeşti

şi ai vrut să mă cucereşti

cu săruturi cereşti...

dar iartă-mă femeie!

tu... tu chiar nu ştii

să iubeşti, sau te prefaci

că mă doreşti.

Eu m-am născut visând

Eu m-am născut visând

şi m-am trezit om.

Era într-o dimineaţă

cum nu a fost vreodată.

Era ca într-un basm

ce nu a fost scris niciodată.

Era de fapt conştiinţa mea...

era o zi obişnuită,

doar că eu m-am trezit

şi mi-am dat seama că sunt om.

Oamenii vin şi pleacă

Oamenii vin şi pleacă

dar o umbră de dor tot rămâne,

o brumă de sentimente

ce nu dispar niciodată...

pentru că oamenii sunt

ca păsările călătoare,

vin când le este cald

şi pleacă atunci când le este frig.

Femeia - ancoră de vis

Femeia e o artă a iubirii

şi uneori te poate face

să suferi...

pentru că femeia

e ca un paradox,

e ca o ancoră de vis

în sufletul bărbatului.

Fantezie de toamnă

Copil acoperit cu frunze,

zburdă cu inima prin crengi...

şi din izvorul de lumină

a răsărit un lac de melci

şi-o gură ce striga într-una:

hei lume, spune unde pleci?

Floarea omului

O floare sădită din cer

cu miros de jertfă

a cules sufletul meu

într-o noapte de Vineri

şi în vis a înţeles totul

floarea era floarea omului

ce înseamnă iubirea.

Pentru ea

M-am îndrăgostit

de o rază de soare

ce nu a putrezit

la avalanşa de nori

a cerului ancorat

în emoţii de toamnă.

Îmi place...

Îmi place surâsul tău divin

îmbrăcat într-o ie de toamnă.

Îmi place parfumul tău adolescentin

îngheţat în trăiri ce culeg amintiri

din basme şi poveşti...