marți, 20 martie 2018

Versuri fără poezie sau de ce ne chinuie talentul?

    Există sintagma românul s-a născut poet, aidoma geniului Mihai Eminescu, dar nu pot să cred faptul că românul este ipocrit, mai ales când vine vorba de poezie, de arta poetică. De la ideea că Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Radu Gyr, Ion Barbu, Ion Minulescu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Grigore Vieru și toți poeții canonici din literatura noastră, au scris, au reușit, se pare că mulți avem iluzia că suntem în umbra lor sau (depinde de vanitate) că suntem peste ei.

            Unii vrem chiar să-l întrecem pe Adrian Păunescu în cantitate, dar nu și în calitate. Ne supărăm foc și pară când criticii literari își fac datoria și amendează versificația, banalitatea sau bazaconiile din așa-zisa poezie. O poezie fără niciun sens. Ne deranjează că alții scriu oribil, vulgar și sunt celebrii, sunt ridicați în slăvi.  Nu le mai dăm nume pentru că nici lucrul acesta nu are sens. Ne preocupăm de un fenomen destul de viral pe facebook. Fenomenul a fost și înainte de facebook, dar acum a luat amploare pe acest site unde încercăm mai toți să ne afirmăm cu ceva. În mare parte vedem poze, enorm de multe poze. Postări de tot felul. Nu judecăm. Fiecare e liber să facă ce vrea și să posteze ce vrea pe facebook. Măcar pe facebook încearcă și omul anonim să iasă în evidență cu ceva, indiferent cu ce. Anumite postări, poze, live-uri și mesaje pe facebook țin de cultura, educația, mentalitatea și psihologia fiecăruia. Teodor Baconschi a transmis printr-o carte că  facebook este o fabrică de narcisism, dar nu s-a lepădat de facebook, tot are cont și postează ce îl reprezintă pe el ca om și personalitate.

      În fine, revenim la poezie. Avalanșa de versuri fără poezie pe facebook este tot mai mare. Aceste persoane sigur scriau și înainte de epoca facebook, poate și publicau cărți. E greșit să facem ce ne place? Gusturile nu se discută, nu-i așa? Totuși e bine să ne coborâm cu picioarele pe pământ și să nu mai levităm în lumea facebook sau în lumea viselor, iluziilor că suntem poeți, scriitori... În poezie, în literatură e ca în muzică, ai voce sau nu. Imediat când cineva e afon sau e pe lângă contexul muzical îl respingem, îl blamăm sau îl tratăm în bășcălie. De ce nu facem acest lucru și cu versurile fără conotație poetică? De ce nu tratăm cu umor și ironie acest subiect? De ce oameni serioși, profesori, oameni de peste 50 de ani... salută, felicită, laudă, încurajează acest soi de poezie pe facebook și nu numai? Ne e frică de ceva sau de cineva?

      Personal am fost foarte aspru criticat de un așa-zis amic pe facebook și mi-am retras plângerea. Am șters postarea respectivă și în privat (criticat cu mult umor și ironie) i-am dat dreptate domnului respectiv. Chiar dacă adevărul doare e bine să ținem cu adevărul și cu dreptatea. Nu contează că e vorba despre noi. Trebuie să înțelegem când greșim sau ne facem de râs. În viață nu ține totul de mândrie, ipocrizie sau prostie. Nu ne putem minți singuri la infinit. Și e ciudat să criticăm foarte dur pe cei mari, chiar să jignim scriitori mari de azi, dar să tolerăm bazaconiile noastre și să intrăm în polemici cu toată lumea dacă ne spune că batem câmpii. Suntem foarte agresivi când vine vorba să ne apărăm propriul teritoriu sau ne dăm foarte deștepți când o personalitate face o gafă și ne spunem și noi punctul de vedere. Opinia oricui contează, nu? Suntem în democrație, ce naiba!

       Poate e târziu să spun lucru acesta sau poate deranjez pe cineva, dar prefer să las puțin ipocrizia la o parte. E urât să ai o vârstă de 40 și ceva de ani sau peste 50 și să pictezi versuri kitsch. Dacă la această vârstă poezia ta e scrisă în stilul unui copil de clasa a IV-a e grav.

       Acum o să mă leg puțin de mine și de fantoma mea de carte. Cartea de debut - Încercări poetice. Poate o să dedic un articol special doar pentru acest subiect din 2012. Azi aș vrea să numesc cartea Încercări nereușite sau Încercări nepoetice. Am căutat o poezie religioasă (poezie în stil ortodox cum am crezut eu că scriu atunci, de parcă ortodoxia era un nou gen literar pentru mine, dacă nu scriam ortodox nu era pe frecvența mea, deci clar că aveam o problemă și eram influențat prost, pentru că ce am scris eu atunci nu era nici poezie ortodoxă, nici literatură ortodoxă... nici literatură... erau pur și simplu niște idei poetice... niște gânduri...) în cartea mea pentru un proiect la Buzău (evident, proiect de poezie religiosă, în cadrul Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei)  și imediat mi-am dat seama cât de proastă e cartea mea. Nu am găsit nimic. Versuri puerile. Poezii simpliste fără sens. Parcă eram certat puțin și cu limba română. Recunosc și acum am lacune și mai fac gafe în scris, dar încerc să mă corectez, însă nu vreau să merg pe principiul nimeni nu-i perfect. Un prof. de la facultate mi-a spus clar, Dănuț a vorbi și a scrie corect limba română e ca atunci când faci duș, nu poți umba nespălat că miroși urât, ține de igienă și bun-simț... Se acceptă o mică greșeală din grabă, dar nu poți scrie tot timpul incorect.

          În fine, un prieten mi-a spus că sunt prea dur cu mine. Că toți poate au avut un debut stângaci sau poate au greșit la început. Nu înțeleg de ce a acceptat editura așa ceva. Chiar dacă e cartea mea, eu dacă eram editor nu publicam asemenea carte sau ceream sute de poezii, încercări și alegeam cele mai bune. Nu vreau să fie o scuză faptul că aveam 24 de ani sau că acum la 30 de ani m-am maturizat puțin și văd altfel lucrurile. Cert este că îmi e rușine de cartea mea. Cele două antologii din 2017 și 2018 le văd net superioare. Se pot găsi și poezii în versurile mele. Dar în 2012 m-am aventurat și a ieșit o carte fără nicio valoare literară. Ce fac aici, mă sinucid din punct de vedere literar? Nu. Caut să fiu realist, sincer și să las ipocrizia la ea acasă. Dacă e să numim lucrurile corect trebuie să recunoaștem unde am greșit. Îmi fac mea culpa în mod public pentru cartea mea Încercări poetice, editura Sf. Ierarh Nicolae - Brăila, 2012. Am greșit, dar nu voi cânta acum prohodul. Bun că m-am lămurit și acum privesc altfel tabloul poetic și încerc să fructific talentul și bruma de inspirație.

          E bine totuși să avem un mentor, să întrebăm un autor consacrat, un prof. de lb. română. Nu orice gen de versificație e poezie. Nici poezia scrisă indescifrabil cu o tonă de neologisme (pe care nici autorul nu le înțelege) nu e poezie. Dar se pare că nouă ne plac extremele. Nu voi da aici niciun nume, doar exemple, dar exemple compuse expre de mine. Uraganul de versuri penibile, banale sau toxice pot fi scrise ca act de democrație (unde lumea e liberă să scrie orice) , dar nu pot fi venerate ca act de creație poetică, pentru că ne batem joc de poezia adevărată și de ce cei care sunt în mod real poeți.

           Exemple sau argumente extremiste ale versurilor fără poezie sau genul de antipoezie:


Iubițel

Mi-am dorit și îmi doresc
Așa mult să te iubesc
Tu ești totul pentru mine
Și mă simt așa de bine.

Femeia mea

Femeia mea tu ești
O zână din povești
Ca roua dimineții
Zeița frumuseții.

Galben de geloasă

Am întâlnit o femeie frumoasă
Ca o scânteie de foc de geloasă
Dar când o văd și o privesc
În mii de cioburi mă topesc.

Iubire de 100 de kw

Am cumpărat un bec de 60 de kw
de la supermaket-ul din centru
am vrut să cumpăr pe bonuri
dar nu accepta patronul
un turc, care crede în porcul de Allah
în fine, de parcă dumnezeu există...
și când am ajuns acasă
am înjurubat becul în partea dreaptă
și poc se face lumină în cameră
și iubita mea crăcănată ca o...
mă așteaptă să facem dragoste
de 220 V
pentru că iubirea de 100 de kw
s-a dus dracu.

Love you Roumania

Ți-o trag în toate pozițiile
fă Românie...
curvă bătrână ce ești..
ți-o trag pe la spate
că asta îți place
cel mai mult...
ți-o trag fă Românie
ca să te saturi de UE.

Folos duhovnicesc (poezie religioasă)

Totul este cu folos
Când îl slujești pe Hristos
El este cel mai șmecher
Și cel mai frumos Înger.

Nu uita

Nu uita, nu uita...
Tu ești fericirea mea
Fără tine simt că mor
Ah, ce tare îmi e dor.

Mă pierd

Mă pierd în tine și simt sufletul ud
Nu am crezut că pot să te mai aud
Acum pe o creangă de fericire
Hai să strigăm iubire, iubire...

Departe

Erai departe și totuși nu erai
Acolo te-am vazăut cu zâmbet cald
Ce tandru și dulce mă priveai
Tu femeie... cu trupul de smarald.

     Încerc să mă prostesc să scriu asemenea versuri, dar observ că nu merge. La unele tind să scriu bine. Nu putem copia orginalul. Așa că putem căuta pe unele grupuri de poezie pe facebook să vedem ce înseamnă versificația și ce înseamnă când te gâdilă orgoliul de poet.

      Pentru mai multe detalii putem lua cartea lui Alex Ștefănescu - Cum te poți rata ca scriitor, și vedem acolo ce și cum. Unii totuși spun, nu sunt poet, scriu și eu poezie așa de plăcere, mă amuză, mă joc... Alții au tupeu și își pun pe facebook titulatura de poet, dar nu în română, în engleză. Chiar dacă nu există nicio diferență între versurile lor și genul iubit - manele, ei tot scriu... și scriu din ce în ce mai banal, ca să atragă atenția că poezia simplistă e noua poezie - facebook.

      Adevărat, oamenii nu sunt toți intelectuali sau savanți și nu pot înțelege poezia, dar una e să fie scrisă în dulcele stil clasic, simplu și frumos, alta e să fie ceva simplist, fără ritm, rimă, măsură, muzicalitate, mesaj, emoții, simbol, metafore, epitete, personificare...

       Se poartă versul alb, dar din păcate nu prea se poartă poezia. E bine să ne privim în oglindă și să analizăm puțin. Putem să fim doar simpli cititori care au darul de a scrie. Și să ne gândim că nu orice zboară se mănâncă. Te frapează totuși că aceste persoane care scriu versuri fără poezie primesc diplome, premii... publică zeci de cărți. Pe ce criterii, Dumnezeu știe. Onest ar fi să ne trezim la realitate și să încercăm să scriem poezie cu adevărat, cu toate că e greu să scrii Poezie cu p mare. Sau la un moment dat putem să ne recunoaștem neputința și să ne apucăm de agricultură, nu de literatură. Literatura nu se face pe ochi frumoși. Nina Cassian nu era o frumusețe de femeie, nu excela la capitoul estetic, dar scria poezie splendid, avea geniul poetic. Nu poți crede că dacă ești o femeie frumoasă sau un bărbat frumos poți scrie poezie urâtă că nu e nicio problemă, te scoate aspectul tău fizic. Poezia nu e biologie, nici anatomie și nici concurs de miss. Poezia e o artă nu o putem mânji cu ipocrizia noastră. Cu iluzia noastră că noi scriem poezie, dar umplem facebook-ul cu versuri banale și citate de doi lei.

       Oare chiar așa de rău ne chinuie talentul încât nu ne putem da seama că poezia noastră nu e un izvor de poezie? Sau ne place să credem în minciuni? Mulți se lingușesc pe facebook și dau like și ador la aceste versuri extrem de banale, și nu au curajul să spună: dragă prieten/ă nu mai visa, versurile tale nu au nicio tangență cu poezia. Dar nu vrem să deranjăm pe nimeni și îl lăsăm așa în hipnoza poeziei. Sau poate omul are fantezii cu poezia și se crede poet. Nu știm. Interesant e că aceste versuri pot fi un fel de studiu de caz, dar niciodată poezie. Poezia este o artă, iar un poet care se respectă încearcă să facă din această artă o capodoperă, dar rămâne modest. Paradoxul talentului lui Nichita Stănescu, a scris extraordinar poezie, dar a fost un om modest și sensibil. Noi de ce ne umflăm în pene (pe facebook și nu numai) cu versuri anemice și muribunde? Pentru că ne place să ne credem ceea ce nu suntem cu adevărat. Pentru că trăim în iluzii și amăgire. 

       Ce reprezintă poezia pe facebook? Un altfel de mesaj. Un dialog de suflet între oameni de bun-simț. O suferință ancorată în versuri. De ce să facem din poezie o pată de noroi pe facebook? De ce să publicăm cărți proaste? Iubim poezia? Frumos. Hai să încercăm să facem din viața noastră o poezie și în timp poezia se va scrie singură! Îndemn la poezie adevărată! Cele mai frumoase versuri se nasc din poezie, din sufletul poetic... Poezia adevărată este icoana sufletului nostru. Versurile banale sau versurile fără poezie ne caracterizează orgoliul și ipocrizia din noi. De ce vrem să trișăm? Poezia nu este un joc absurd, poezia este o artă a emoțiilor și gândurilor inimii.

miercuri, 7 martie 2018

Lumea de azi este într-un conflict continuu

        Lumea de azi (sau familia de azi) este într-un conflict continuu. Peste tot aproape unde merg și în orice context văd un copil în conflict cu părinții, soț și soție în conflict, conflict între noră și soacră, frații și surorile în conflict, verișorii, nepot cu unchi, prietenii, iubit în conflict cu iubita și tot așa. Lumea de azi a făcut din Război și pace un război fără pace. Parcă zici că toți suntem în divorț cu comunicarea prin comuniune, cu bunul-simț, cu dialogul, cu libertatea de opinii, cu armonia, cu liniștea, cu pacea, cu respectul, cu iubirea...

      Conflict între generații. Conflicte între popoare, continente, culturi, religii, etnii, minorități sexuale... Conflicte între partide. Conflict între biserici. Conflict între preoți, când ei trebuie să fie în primul rând exemplul cel mai demn de smerenie și pace. Astăzi ai senzația că toată lumea se ceartă cu toată lumea. Conflict pe internet. Conflict în mass-media. Conflict la tv, mai ales prin emisiuni de tip bombe psihologice, cu invitați penibili și cazuri patologice. Conflict între televiziuni și trusturi de presă. Conflict în sport. Conflict în muzică, artă, cultură... Conflict în medicină. Conflict între profesori. Conflict între scriitori, în literatură. Conflict la locul de muncă, între șef și angajat, între colegi. Conflict în trafic, între șoferi. Conflict pe stradă. Conflict pe stadioane la un meci de fotbal. Conflict în mijloace de transport în comun. Conflict permanent. 

             Zici că pe toți ne-au lăsat nervii și ne certăm de la orice și de la nimic. Aproape că e anormal dacă nu te cerți într-o zi cu cineva. Un mare conflict există azi pe facebook. Conflict cu punct denumit block. Ba ajungi chiar să fii amenințat că te blochează sau unii te blochează așa pur și simplu degeaba, fără dreptul la replică. Încotro lumea de azi prin izbugnirea acestui conflict prelungit la maxim?

              Nu facem filosofie pe marginea acestui subiect și nu discutăm despre cauze. Mulți pot crede că lipsa (nihilismul sau moartea divinității) de Dumnezeu, lipsa de morală, lipsa de educație și de civilizație să fie cauza. Criza financiară. Lipsa banilor la unii oameni. Nu știu care să fie cauza principală în acest fenomen, dar din păcate asta este realitatea suntem într-un conflict din toate punctele de vedere. Poate nu mai avem răbdare unii cu alții. Poate am devenit prea egoiști sau poate acesta e viitorul lumii de azi, să fie într-un conflict de la A la Z.

              Sau poate dacă e să privim în istorie orice secol se afla în conflict (război) și niciodată lumea nu a fost în pace și bună viețuire. Poate așa este omul, dacă nu este în cofllict cu Dumnezeu, clar este în conflict cu semenii. Până la urmă omul este în conflict cu el însuși. Conflict între rațiune și suflet. Conflict între principii și prejudecăți. Conflict între gânduri și idei. Conflict în toate.

             E clar că aici pe pământ, la câte experiențe istorice avem, nu va fi nimic ideal. Nu vor renunța oamenii la ideologii și conflict, pentru că e în natura omului să fie vulcanic, războinic, vânător... Așa că nu avem iluzia că noi schimbăm lumea sau facem o lume mai bună. Totuși putem încerca să tratăm viața cu umor și ironie, poate fără niciun conflict sau război rece, unde armata joacă un rol esențial. La sfârșit nu ne întreabă nimeni câte lupte am dus și câte războaie (polemici) am câștigat, dar poate avem conștiința că acest conflict nu există doar din plictiseală, ci din vanitate. Și sunt și alte lucruri cu adevărat importante, nu doar conflictul ăsta absurd și nesfârșit.

sâmbătă, 24 februarie 2018

Cuvinte de iubire

    Mulți spunem că nu ne interesează 14 februarie, că este o sărbătoare de import, că este o sărbătoare cu iz comercial, că nu e ceva autentic românesc. Sărbătoarea iubirii la români este Dragobetele, azi pe 24 februarie. Asta înseamnă că azi toată lumea trebuie să se iubească în stil românesc?

              Se face reclamă la tv și pe internet cu ideea: Dragobetele sărută fetele. E clar, astăzi motivul de sărbătoare este iubirea. Nu voi scrie aici despre istoria și semnificația zilei de 24 februarie și nici nu voi intra în mitologia cuvântului Dragobete.

                    Așa ca tradiție, cultură... așa ca o poveste, e frumos să sărbătorești iubirea, dar iubirea e ea însăși o sărbătoare, o poveste ce trebuie trăită zi de zi. Orice om care intră într-o relație își închipuie iubirea la modul ideal. Imaginația noastă ne face să credem că totul e așa cum se pictează în tabloul minții. Chiar dacă avem foarte multe puncte în comun și avem impresia că este persoana potrivită, se pare că realitatea este alta. Uităm că noi avem așteptări de la persoana iubită pentru că ne-am făcut o imagine idealistă despre ea. Nu ținem cont că persoana iubită este tot om și ca orice om are și defecte, are o mentalitate, o personalitate, o viață, un suflet... Cel mai mult ne dorim ca persoana iubită să ne înțeleagă, să ne iubească cu adevărat, să existe comuniune, comunicare, empatie, armonie... , dar nu ne gândim că poate e un gest egoist ca noi să cerem totul și să nu oferim nimic.

      Cu bune sau cu rele, o relație este o nouă experiență. O experiență din care poți învăța multe. Multe trăiri, dar și multe cuvinte. Cuvinte de iubire. Mai credem noi în aceste cuvinte de iubire? Chiar dacă e 14 februarie sau 24 februarie, se pare că am ajuns într-un colaps sentimental. Acele frumoase cuvinte de iubire ajung să fie socotite doar vorbe, vorbe-n vânt, vorbe goale... Te iubesc nu mai are rezonața și farmecul de la început. Ceva se pierde și în iubire. Parcă a devenit și iubirea (toxică, bolnavă sau iubirea care te sufocă) o dependență, o obsesie. Ai senzația că mulți își doresc o relație (iubire) virtuală și trăiesc dragostea doar pe facebook sau la telefon. Pare ceva mai comod și nu implică așa mare responsabilitate.

           Dar totuși, chiar dacă se pune mult accent pe îndrăgosteală și iubire virtuală, oare să nu mai existe o iubire cu adevărat în contextul actual? Credem că suntem moderni (sau postmoderni) și sărbătorim 14 februarie la un fast-food, la o pizza, la un film... cu final fericit - o partidă de sex (ca în filme, știm noi ce le de filme) unde e cazul. De 24 februarie ne încăpățânăm să credem că sărbătorim iubirea în costum național, cu muzică populară și cu un vin roșu de Vrancea... și cu un sărut...

              Nu e niciun secret, fiecare am avut cândva o poveste de iubire sau măcar am sperat să fie o poveste de iubire. Am tremurat în brațele persoanei iubite. Noi ca bărbați am dăruit flori, inel sau altceva ce reprezintă simbolul iubirii. Am scris o poezie. Am dansat. Am făcut dragoste. Am călătorit. Am crezut că este femeia vieții noastre și ea a crezut că și-a găsit alesul. Am trăit sentimente unice de bărbat și ea a trăit sentimente unice de femeie. Am avut emoții. Am plâns. Am visat... 

                Visul a fost ancorat în realitate, dar realitatea iubirii atunci a fost alta. Apoi ne-am certat, ne-am despărțit, am suferit. Din toate câte au fost, nu doar azi de Dragobete, rămâne ceva. Orice iubire își pune amprenta pe sufletul tău. Și în orice poveste sentimentală, rămân acele cuvinte de iubire care nu se șterg din conștiința îndrăgostiților ce se nasc în veșnicie.


miercuri, 31 ianuarie 2018

Cât durează o partidă de sex în sec. XXI?

     Încerc în acest articol să mă vindec de ipocrizie și prejudecăți. Nu vreau să fac afirmații autonomiste sau să cred că eu am dreptate. Cândva gândeam cu ideile altora și acum îmi doresc să gândesc cu mintea mea. Sigur pot să greșesc, dar îmi asum această greșeală. Titlul nu vreau să fie interpretat ca o ironie, ca un pamflet sau ca o întrebare retorică. Dar avem libertatea să interpretăm orice și să credem cum vrem noi, pentru că suntem diferiți.

       Pot să pornesc de la ideea că sexualitatea nu mai este un subiect tabu, dar nu despre asta vreau să scriu aici. Totuși vorbim despre ceva intim și nu discutăm despre pornografia sexualității. A face sex astăzi a devenit sinonim cu a mânca, a bea... Ai impresia că este doar o satisfacere fiziologică sau o nevoie biologică. Dar ne salvează noua idee romanticoasă, că nu e normal să faci sex,  de fapt trebuie să faci dragoste. De parcă știm toți de unde vine cuvântul amor, adică de la lat. amos care înseamnă trup. De parcă hedonismul e patima tuturor oamenilor. De parcă unii sunt specialiști să facă dragoste, iar alții sunt blestemați să facă sex.

      E simplu, dragostea ține de trup și suflet. Este un act spiritual. Pune accent pe armonia și empatia dintre trup și suflet. Iar actul sexual (doar în ideea de sex după modelul xxx sau într-un mod agresiv) poate să fie un fel de viol. Viol din dragoste (cum era titlul unui articol din ziar) ? În fine, nu ne afundăm în mlaștina subiectului și nu tratăm sexualitatea ca în revistele de Cancan.

     Sexualitatea este o normalitate în contextul iubirii și mai ales în familie. Și nu e o pasiune doar pentru nașterea de prunci. E o pasiune firească. Doar că avem două tabere. Două viziuni. Viziunea ortodoxă și viziunea lui Freud. Cine are dreptate despre sexualitate? Este sexualitatea un păcat? Sau e păcat să faci sex... și e o virtute să faci dragoste?

      Sexualitatea nu este o filosofie, este o realitate. Am citit câteva cărți ortodoxe despre sexualitate: Danion Vasile - Tinerii și sexualitatea, Savatie Baștovoi - Între Freud și Hristos, Răzvan Codrescu - Teologia sexelor și taina nunții și altele. Dar am citit și S. Freud - Trei eseuri despre sexualitate. Nu văd de ce această polemică pentru o viziune a unui medic neuropsihiatru, fondator al școlii psihologice de psihanaliză, despre sexualitate. Tot credem că el a influențat lumea într-un mod aberant, dar nu vrem să cunoaștem istoria revoluției sexuale din anii '60. Credem că libertinajul sexual se datorează lui Freud și că el era un ateu și un obsedat sexual. Atât și nimic mai mult. Această abordare nu o salut deloc. 

        E bine să ne trezim și să nu judecăm o carte (omul) doar după copertă. Sexualitatea nu este o religie, o etnie sau o cultură. În termeni duhovnicești se vorbește despre desfrâu, în medicină și în termeni moderni se vorbește despre ceva normal și sănătos (pentru creier în special). Să presupunem că nu se descoperea termenul de sex, sexualitate... și se numea doar dragoste, amor, eros... Tot așa existau două tabere, unii să blameze dragostea sau să o îngrădească în canoane și dogme, alții să o vadă ca pe ceva firesc medical, spiritual, fizic...? Asta e problema astăzi. A dispărut conotația spirituală a dragostei și comercializarea sexualității a devenit o opțiune. Mass-media și internetul ne învață cum să facem sex... nu cum să facem dragoste. Sexul a devenit o marfă. O afacere. O reclamă. Publicitatea dacă nu face aluzii la apetitul sexual nu are succes. E clar sexul vinde, iar dragostea e o taină. Doi oameni (bărbat și femeie) fac dragoste dacă au sentimente și se implică emoțional, afectiv și sufletește. Dacă vor doar să guste anumite senzații și plăceri se spune că fac doar sex. În fine, în alt context sexul  a devenit o obsesie. Toată lumea vorbește în bășcălie (sau în filme de duzină) despre sex. Toată lumea face sex virtual, cu mintea sau în vis... dar nu toată lumea face sex (dragoste) cu sufletul. Ciudat e că toată lumea e specialistă la sex, fotbal și politică... dar greu găsești o relație de dragoste (iubire) cu adevărat. 

          Mă opresc puțin din lumea ideilor și încerc să povestesc ceva incitant. Eram acum câțiva ani și o amică mai îndrăzneață (să zicem postmodernistă, nu habotnici ortodocși ca noi) mă întreabă pe mine (viitor student la Teologie) și pe un prieten seminarist (elev la un liceu Teologic) și alți băieți care erau de față: măi, cât țineți voi când faceți sex? Ca o glumă, poate fata avea fantezii cu absolvenți de Teologie sau poate era doar o ispită. În fine, unul a răspuns 30 de minute, altul o oră și tot așa. Fiecare mințea cât putea ca să o dea bine. Fata a cam pus în indimidare orgoliul de bărbat. Și din rușine fiecare răspundea în ideea că este un actor de filme porno. Eu am fost mai zăpăcit și am stricat jocul fetei și mitul bărbaților virili. Ca să nu par penibil (eu care nu aveam nicio experiență în domeniu) am zis clar, e o chestie psihologică... am văzut eu un documentar la tv, la început un novice poate ține 5 minute și asta e... se face de râs, după poate reușește mai mult. Eu am făcut pe specialistul, pe raționalul, pe omul de știință. Și în final am stricat povestea.

     Aceste discuții (cu un alt limbaj) sunt purtate zilnic între adolescenți. Doar că sexualitatea (promovată de mass-media și de internet)  a devenit ceva obscen, vulgar, murdar... Viziunea ortodoxă vs. Bebe sexologul de la Pro tv sau Acasă tv. Aici e buba. Freud nu vorbește aberații ca un nenea Bebe sexologul și nu propune rețete mișto de făcut sex. Freud vorbește psihologic despre pedofilie, homosexualitate, lesbianism... Interpretarea altora că Freud face rău e total greșită. Din păcate aceste două viziuni se combat pentru că se pune problema de credință, de morală, de conștiință... Dar un ateu nu poate să fie moral? Un ateu nu poate avea principii morale? Un ateu e păgân dacă face dragoste? 

        Se pune prea mult accent pe polemici și nu pe viață, pe trăire. Nu dăm lecții nimănui cum să facă dragoste. Nu vorbim despre eroii sau zeii sexului. Respectăm libertatea omului de a face ce vrea și încercăm să privim sexualitatea ca pe ceva firesc. Dacă luptăm să impunem o anumită viziune totul o să devină un război. Primul lucru pe care putem să îl facem este să gândim cu mintea noastră. Să lăsăm la o parte ideile fixiste ale unora și ideile virgine ale altora. Nu omori pe nimeni dacă ai o părere. Nu faci niciun rău dacă iubești frumos și ești fericit. Sf. Augustin spunea: iubește și fă ce vrei. Dar vorbea despre iubirea creștină, nu despre iubirea eros. Iubirea creștină? Dar ce iubirea altor religii sau iubirea ateilor nu este iubire? Îmi place să cred că religia tuturor oamenilor este iubirea.

      În fine, nu promovăm aici mesaje de genul: faceți sex protejat, băieților faceți cu prezervativ, fetelor folosiți anticoncepționale... Nu facem educație sexuală. Încercăm doar să spunem că viziunea ortodoxă are rostul ei, iar viziunea lui Freud are valoarea ei. Instinctul luciferic sau mândria care ne face să ne credem cei mai deștepți din univers nu ne lasă să renunțăm la polemici sau a judeca din topor punctul de vedere al altuia, care a adus și el ceva bun în lume.

       Se pare că Lucian Blaga avea dreptate, mulți ne facem o idee despre ceva (el vorbea despre Dumnezeu) și ne închipuim că așa este cum ne imaginăm noi. Nu e greșit să avem o idee sau să ne imaginăm ceva, problema e că vrem să impunem această idee neînțelegând că celălalt are altă imaginație și altă viziune.

       Pe un grup pe facebook numit Filosofie reală primesc niște comentarii (la un articol despre Lucian Blaga) că toți filosofii, scriitorii, artiștii au fost obsedați sexual și în timp ce erau excitați au pictat fantezii, poezii, idei, tablouri... Nu vreau să cădem în neantul acestor aberații. Dar se pare că avem dereptul și libertatea să susținem niște aberații și să credem în ele sau să avem idei sănătoase și lumea să ne facă nebuni. Altul întreabă: avem mii de religii în lume, care este cea mai bună? Și primește sute de comentarii de doare capul dacă le citești.

          Mă gândesc cum ar reacționa lumea pe facebook la ideea: care este viziunea corectă despre sexualitate? De ce viziunea ortodoxă combate viziunea lui Freud? O viziune ortodoxă cel mai bine ar face să caute ideile bune ale lui Freud (poate a și greșit) și să vorbească despre valoarea unui om ateu, nu doar despre faptul că e necredincios și e condamnat la iad.

           În fine, ce am vrut să zic cu întrebarea: cât durează o partidă de sex în sec. XXI? În evul mediu o partidă de sex dura mai mult? Nu asta era ideea. Ideea este că e normal să punem accent pe dragoste și să nu facem din sex o filosofie. Prea mult vorbim despre sex și prea puțin despre dragoste. Sexualizarea iubrii nu înseamnă dragoste. Cărțile erotice poate vorbesc despre sex, despre perversiuni... dar nu vorbesc despre dragoste.

          Mircea Eliade a fost acuzat de pornografie, dar nu găsești în opera lui să descrie o partidă se sex (toate formele de sex) cu lux de amănunte. Se pare că unii deștepți și virgini religioși acuză pe toată lumea de nihilism, de pornografie... dar nu-și văd neputințele lor. Ca să nu zicem patimile lor. Ne-am obișnuit să criticăm (uneori un criticism absurd) și să judecăm (în texte pe facebook fără spațiu) pe oricine doar de amorul artei. În ideea că numai noi suntem curați (dar să nu vorbim de scandalurile sexuale din lumea religiei, că e impietate) și restul toți sunt niște porci și măgari. Mircea Eliade e porno, Freud e obsedat sexual, Nichita Stănescu e bețiv... Doar atât se vede în mintea unora, mari deștepți în teologie și religie. Subiectul sexualitate cu un habotnic e ceva penibil. Nu mai există arta conversației și ideea de dialog. Există doar afirmația pumnului în gură. Și argumente? Argumentele le găsim la muzeu.

         Și totuși cât durează o partidă de sex în sec. XXI? Cam cât ține un videoclip pe MTV. Cam cât timp mănânci o shaorma. Pentru că în mare parte iubirea a devenit iubire de tip fast-food. Și până la urmă ce spunea Freud, e bine să ți-o tragi din dragoste? Sau e păcat? Care e adevărul? Ce spune despre masturbare, sex oral sau sex anal?

         Cam în acest sens părea interesant articolul acesta. Nu despre viziunea ortodoxă sau viziunea lui Freud. Nu de ce mă întreb eu despre lupta dintre religie și cultură laică. Nu despre dragoste. Dragostea este un subiect fumat. Religia se spune că este pentru oameni lași, fricoși și proști. Noi suntem în secolul XXI, nu? Acum conduce facebook (noua religie este facebook), tehnologia, internetul, marketing-ul... Lumea se rezumă la bani și sex. Hai să terminăm cu aceste povești: religie, dragoste, viziune...!

           Eu mi-am pus problema celor două viziuni despre sexualitate. Sunt un naiv. Cred în dragoste. Sunt și eu om. Am rătacit. Am păcate, dacă anumite experiențe le putem numi păcate. Am ascultat Bug Mafia, La familia, Paraziții... Am căutat să mă regăsesc în ceva.

           Când vine vorba despre sexualitate totuși mă gândesc la călugări (pentru care am o admirație aparte) care trăiesc în abstinență. Deci nu vorbim despre o viziune, ci despre un alt mod de trăire. Nu suntem Mihai Bendeac să facem caterincă despre orice și oricum. Trebuie gândit foarte serios acest lucru. Deci aici nu putem cânta melodia: secolul XXI e bazat pe sex... Și nici nu suntem în filmul Totul despre sex. Ne frapează ideea de înfrânare sau nu putem crede că plăcerea este un păcat. Dar oare dragostea se face numai din plăcere? Asta am vrut să subliniez, există oameni care trăiesc fără sex (dragoste erotică) și sunt tot oameni, și există oameni care nu fac dragoste doar pentru plăcere, ci pentru armonia dintre suflet și trup.

luni, 29 ianuarie 2018

Declaraţie de iubire sau vorbe goale

   Sunt scrise despre iubire poveşti, romane, cărţi erotice, cărţi de psihologie şi multe altele. Ai impresia că iubirea există doar în contextul cărţilor şi că este ceva ideal. Dar din experienţa noastră putem să vorbim şi despre realitatea iubirii.

      Primul te iubesc nu este mereu o declaraţie oarbă. Cuvintele iubirii nu ţin doar de o îndrăgosteală adolescentină. Iubirea nu se manifestă mereu cu fluturi în stomac. Iubirea nu se opreşte doar la poezii, sentimente, gelozie şi plăcere. Iubirea este o realitate.

Poate sunt prea idealist când vine vorba de iubire, dar încerc să mă raportez la realitatea iubirii şi să înţeleg un fenomen ciudat. Chestia aceasta se întâmplă şi în prietenie. De ce se pierd unele cuvinte? Sau de ce se pierde sensul cuvintelor? De ce se ajunge de la cuvinte de iubire la reproşuri, orgolii, jigniri şi despărţire? Ce valoare mai au acele cuvinte?

    Totuşi nu sunt cuvinte banale, sunt cuvinte-sentimente. Într-o anumită relaţie mi-am permis să întreb: atunci ce a fost cu toată dragostea ta, cu toate acele cuvinte frumoase, cu toate mesajele şi declaraţiile de iubire? Răspuns: am glumit şi eu, m-am jucat, am vorbit la mişto...

      Ce sens mai au aceste cuvinte? Sunt declaraţii de iubire sau sunt doar nişte vorbe goale? Se pare că uneori cineva pune prea mult suflet şi realitatea iubirii devine jocul iubirii. Iar când iubirea devine un joc entuziasmul relaţiei dispare. Cuvintele sunt transformate în vorbe goale şi iubirea nu se raportează la fapte.

       De exemplu, eşti înşelat şi ai capacitatea să ierţi şi eşti aburit şi amăgit de cuvinte dulci... şi după iar eşti înşelat. Mai are valoare te iubesc în acest context? Mai poţi face ceva cu iubitule, iubire, puiule, dragule, scumpule ... sau iubita mea, frumoasa mea, draga mea... ? Bine aceste apelative ţin de alint. Dacă analizăm subiectul ne gândim la cuvinte mari: eşti universul meu, în tine am găsit totul, tu eşti tot ce am aşteptat, nu mă despart de tine niciodată... Şi la o mică ceartă sau neînţelegere se destramă tot imperiul acestor cuvinte. Mă întreb: aceste cuvinte sunt cuvinte spuse din iubire, din inimă sau sunt doar vorbe goale? De ce nu există veşnicia acestor cuvinte? De ce nu există veşnicia iubirii în unele relaţii de azi?

        Se spune că aceste cuvinte au rostul lor atunci. Apoi omul se schimbă şi e normal să se schimbe şi sentimentele, dar nu cred că e normal să te joci cu sufletul cuiva în iubire. Iubirea nu e doar o plăcere sau o satisfacţie erotică. Iubirea e totul. Uneori e totul sau nimic. Nu poţi face din iubire un joc egoist. Jocul iubirii se practică doar la oamenii care nu vor să iubească cu adevărat. Poate ne mirăm cum rezistă o căsătorie la părinţii şi bunicii noşti, iar astăzi de la orice fleac se ajunge la divorţ.

        În fine, nu vreau să lungesc problema. Cert e că iubirea adevărată este o artă, iar iubirea superficială este o simplă joacă şi de la cuvinte de iubire se ajunge foarte uşor la vorbe goale.

joi, 25 ianuarie 2018

NEAGU DJUVARA ŞI ISTORIA BUNULUI-SIMŢ


       L-am descoperit pe Neagu Djuvara la emisiunea Înapoi la argument a lui Horia-Roman Patapievici, de la TVR CULTURAL. A fost dragoste la prima vedere. M-a fascinat acest boier al lumii istorice din România. Dl. meu diriginte de la liceu îl numea un bătrânel simpatic. Sincer nu am înţeles eu aşa mult ce vorbea acest bătrânel simpatic, dar apoi am cercetat şi am aflat cine este Neagu Djuvara. Nu sunt pasionat de istorie la modul să citesc numai şi numai istorie, dar mi-am cumpărat o carte din opera lui, să mă familiarizez puţin cu istoricul şi scriitorul Neagu Djuvara. Apoi am citit o altă carte de la dl. meu diriginte. O carte de interviuri despre viaţa lui. Iar între timp m-am trudit să ascult (pe internet) cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.

            În alt context l-am văzut pe Neagu Djuvara în susţinerea lui Crin Antonescu în alegerile din 2009. Eu fiind atunci membru PNL şi preşedinte TNL Urecheşti (Vrancea) m-am bucurat să-l văd implicat politic. E important să vezi un om drag (în special o personalitate) alături de contextul liberal. Context în care am crezut foarte mult atunci.

     Astăzi văd o postare pe facebook a jurnalistei Csiki Camelia: Dumnezeu să-l odihnească... pe Neagu Djuvara! Am vorbit puţin pe chat să mă lămuresc, iar Camelia a dat dovadă de prietenie (virtuală) şi mi-a spus că se pregăteşte să scrie un articol despre Neagu Djuvara. Nu vreau să vorbesc despre moartea maestrului Neagu Djuvara, pentru că un asemenea om se naşte în orizontul veşniciei. Încerc doar să pomenesc faptul că l-am admirat enorm şi cred că a fost un model din toate punctele de vedere. Când eram pătimaş cu sentimentul religios nu mi-a plăcut o afirmaţie a lui: sunt credincios, cred în Dumnezeu, dar să nu-mi vorbiţi mie ca istoric şi om de ştiinţă despre Fecioria Maicii Domnului. Pur şi simplu m-a frapat că nu respectă această Taină, dar acum înţeleg că eu priveam totul doar din punct de vedere ortodox. Priveam omul doar în contextul religios. 

   Totuşi indiferent de unele păreri personale şi afirmaţii, Neagu Djuvara a fost binecuvântat de Dumnezeu şi chiar dacă a avut unele idei controversate, nu avem ce să-i reproşăm pentru că nu e greşit să ai opinii originale. Poate sunt doar ipoteze. Important este faptul că acest om mi-a intrat la suflet şi-l păstrez în conştiinţa mea ca pe un autor al istoriei bunului-simţ.



       

Despre religie şi spirit în viziunea lui Lucian Blaga

    Când vine vorba despre cultură laică sau filosofie ne place să credem că e ceva necurat la mijloc. Se interpretează (într-un duh prea ortodox) cultura şi viziunea lui Lucian Blaga, fiind una umanistă. Despre filosofia lui Lucian Blaga cu ideea de Marele Anonim se spune că e ceva rău, după modelul dacă nu e gândire ortodoxă înseamnă că nu e nimic bun. Lucian Blaga a fost un rătăcit. Cartea Religie şi spirit a demonstrat clar că autorul capodoperelor Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii şi Trilogia valorilor, bate câmpii.

       Cine spune aceste lucruri? Un ortodox habotnic. Din păcate o mare parte din lumea ortodoxă judecă total greşit filosofia şi atitudinea faţă de religie a unor rătăciţi ca Lucian Blaga, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade şi alţii care şi-au permis să gândească altfel despre religie. Avem şi etichete gen: duşmanii ortodoxiei, sticători de minte, demonizaţi, agnostici, umanişti, atei...

Vreau să sugerez faptul că afirmaţia: Lucian Blaga bate câmpii în cartea Religie şi spirit, aparţine unui fost profesor de la mine de la facultate, şi mă frapează acest lucru. Nu înţeleg această atitudine ortodoxistă faţă de cultura laică şi filosofie. Un ortodox adevărat (sau un absolvent de Teologie care are o deschidere universală şi o cultură bine pusă la punct) nu are voie să gândească urât despre Lucian Blaga, Cioran, Noica, Eliade... Un ortodox adevărat nu este un ipocrit. Un model ortodox este autorul  Jurnalului fericirii, Pr. Nicolae Steinhardt, iar din spaţiul contemporan, Diac. Sorin Mihalache.

     În fine, se pare că Lucian Blaga este pus la zid pentru că nu a fost un Petre Ţuţea, Nae Ionescu sau Mircea Vulcănecu. Să lăsăm totuşi ipocrizia ortodoxistă (de care am fost lovit şi eu la început de convertire) care blamează filosofia lui Lucian Blaga. Valoarea unui scriitor (autor de talia lui Lucian Blaga) nu constă în a fi sau a nu fi religios. Şi un ateu poate să fie un scriitor foarte bun. Că nu vrem noi să acceptăm un alt punct de vedere, asta e altă poveste. De fapt aici e problema. Suntem influenţaţi de anumite lucruri şi idei, şi nu vrem să credem că poate noi nu avem dreptate. Nu vrem să înţelegem cultura universală, libertatea umană şi diferenţa de opinii şi faptul că nimeni nu are cum să lămurească un om dacă el nu vrea, nu crede, nu cunoaşte, nu înţelege...

      Încerc să scriu câteva idei despre cartea Religie şi spirit şi de ce cred că Lucian Blaga este original şi nu face niciun rău dacă este citit de un ortodox. Poate doar un habotnic neagă valoarea şi cultura unui Lucian Blaga. Chiar autorul a spus că nu crede în ideea că există o opoziţie între cultură şi religie. Lucian Blaga în cartea Religie şi spirit nu neagă religia, spune chiar că religia este o expresie a fiinţei umane. Autorul are un punct de vedere frumos. Cartea este scrisă într-un mod elegant, diplomat... ba ai senzaţia că Lucian Blaga îşi cere scuze pentru unele idei. Deja este absurd să ajungi să-ţi fie ruşine şi teamă să gândeşti liber faţă de religie, din cauză să nu deranjezi Biserica sau ortodoxia. În fine, Lucian Blaga nu este Freud. Şi nici Freud nu este ceva greşit. Dar Lucian Blaga nu a zis că religia este o iluzie

          Poate dezamăgesc orgoliul unor personalităţi ortodoxe care critică într-un mod absurd filosofia lui Blaga. De ce dezamăgesc criticismul ortodoxist? Pentru că Lucian Blaga nu face doar filosofie. Poate exagerez, dar Lucian Blaga în cartea Religie şi spirit este mai bun ca Mircea Eliade. Repet, Blaga nu face doar filosofie. Nu vorbim aici de Lucian Blaga poet... Încercăm să nu interpretăm greşit viziunea despre religie a lui Blaga. 

       În cartea Religie şi spirit, găsim elemente de psihologie, istorie a religiilor, cultură... nu doar filosofie. Stilul în care este scrisă cartea este foarte uşor de digerat de orice cititor. Nu încep acum să scriu ca o lucrare de licenţă. Primele capitole ale cărţii prezintă anumite religii: budhism, hinduism, islam... , sau cum s-a format ideea de religie în India, China, Grecia antică. Nu văd nimic greşit că autorul vorbeşte despre psihologia şi filosofia oamenilor de alte religii. O religie  crede că viaţa e durere şi haos şi trebuie izbăvită prin Nirvana sau prin reîncarnare. Altă religie crede că viaţa este o iluzie. Dar toate aceste religii au în ele şi ceva moral, principii sănătoase... Chiar dacă este o altă religie, are rost acolo în lumea asiatică, arabă, indiană... Lucian Blaga nu tratează ironic o altă religie, dar poate vede în mod diferit cum s-a născut ideea de religie în lume. Poate crede că totul ţine de psihologia şi filosofia oamenilor din acel context. Dar nu este o dogmă. Lucian Blaga nu face teologie. Este doar un punct de vedere.

          După ce trece în vedere marile religii ale lumii, filosofia lui Platon, Lao Tz, Soren Kierkegaard, Goethe..., vorbeşte despre credinţă, spirit şi sacru. Poate pe un ortodox care judecă aspru această carte (nu vorbim aici despre replica dată de Pr. Dumitru Stăniloae sau despre polemica dintre acest mare telolog şi marele filosof Lucian Blaga, pentru că are un rost important în cultura românească) se simte lezat când autorul scrie despre misticism, creştinism şi ortodoxie. Dar nici în acest sens Lucian Blaga nu bate câmpii. Pur şi simplu scrie ca un filosof. Nu avem dovezi că Lucian Blaga gândeşte greşit despre religie, iar noi deştepţii de ortodocşi deţinem adevărul absolut. Ştim numai noi cum stă treaba cu religia. Ştim noi că toţi sunt eretici şi numai noi suntem Albă ca Zăpada. Ştim doar noi că pariul lui Pascal este o prostie. Nu vrem deloc să înţelegem că fiecare filosof îl căuta pe Dumnezeu, dar îl căuta într-un mod diferit. Filosofia nu a făcut niciun rău culturii umane. Cunoaşterea nu face rău. Gânditorii de prim-plan ai lumii aveau şi idei foarte bune. Nu toţi au fost într-un război cu religia. Nu toţi au fost ancoraţi în nihilism. Dar nu toţi trebuie să fim religioşi. Asta nu vrem să înţelegem.

     Lucian Blaga face o radiografie religiei şi are un punct de vedere corect. Cartea Religie şi spirit nu este o blasfemie. Un act de cultură, o carte de filosofie sau în general literatura nu este nimic demonic. Aşa cum un autor ar scrie despre erosul uman, Lucian Blaga a ales să scrie despre religie şi spirit, dar nu a scris nimic superficial. Are şi argumente. Repet, argumente de tip psihologic, istoric, filosofic şi cultural. Poate pentru Blaga religia a fost o filosofie sau o cultură. Dar nu avem noi dreptul să obligăm un autor să fie ortodox. Dacă nu eşti ortodox eşti un prost, ar spune habotnicul. Dar habotnicul nu înţelege că Ideea de Dumnezeu sau Ipoteza Dumnezeu are un alt sens în filosofie. Un călugăr, smerit şi credincios din toate punctele de vedere, nu este un nebun pentru Lucian Blaga. Dar pentru unii aşa-zişi ortodocşi, Lucian Blaga este un rătăcit.

       Lucian Blaga pentru mine este un punct de reper. Un punct de reper filosofic, cultural şi poetic. Sau este un alt punct de vedere despre religie. Aşa cum şi Freud are atâtea lucruri bune, dar mulţi văd doar ideile lui despre sexualitate şi religie. Şi chiar şi acele idei. Poate au un sâmbure de adevăr. Nu sunt născute din neant. Fiecare filosof de bazează pe ceva. Aşa cum religia creştină se bazează pe revelaţie, Biblie, Sf. Tradiţie, Sf. Părinţi  şi Minunea Sf. Lumini de la Ierusalim.

     Lucian Blaga poate a privit religia ca simbol. Vorbeşte de stilistica religiilor. Dar nu vorbeşte doar în termeni filozofici. Nu văd de ce trebuie să judecăm că e umanist, raţionalist... dacă nu e ortodox. Lucian Blaga are alt stil. Nu are un stil ortodox, dar are un stil frumos şi-şi pune amprenta în mod unic în cultura, literatura şi filosofia românească.

    

miercuri, 24 ianuarie 2018

Despre ideea de abandon în lumea poeziei

    În 2007 mi-am dorit să devin poet. La început poet religios, apoi am visat să fiu poet laic... Dar oare cum arată un poet fără poezie? M-am abandonat cu totul în poezie, dar abia acum realizez că poezia mea nu are ecou poetic. Nu atinge arta poetică nu din lipsă de talent şi inspiraţie, ci din lipsă de stil, estetică, simbol, emoţie şi imagine. Adevărata poezie este ca un tablou de imagini. La mine e bine până la un punct, apoi nu se leagă, ceva nu merge.

     O brumă de talent tot există în fiinţa mea poetică, dar nu este de ajuns. Poezia e altceva. Eu scriu doar versuri simple, idei... Nu pot să fiu egoist şi ipocrit. Am scris doar încercări poetice, nu poezie. De ce am publicat o carte de versuri dacă nu scriu poezie şi nu sunt poet? Din grabă. Din excitaţia unui orgoliu absurd. Poezia adevărată nu e doar talent şi inspiraţie. Poezia adevărată vine ca o fantezie şi are un impuls erotic subtil.

     Poate eu m-am abandonat în lumea poeziei din alt motiv, nu ca să devin poet. Oricum nu poţi să devii poet, te naşti poet. Şi totuşi, ce fac înşel lumea? Postez versuri pe facebook. Postez uneori şi aici pe blog. Anul trecut am fost coautor într-o antologie de poezie. Public versuri... , dar nu scriu poezie? Public versuri, dar nu sunt poet? Înseamnă că sunt nebun?

       Da, nu sunt poet, cum am publicat şi articole în Ziarul de Vrancea, dar nu sunt jurnalist, nici editorialist, nici publicist, nici eseist... nici nimic. Sunt doar un tânăr (cândva foarte răzvrătit şi pătimaş din punct de vedere religios) pasionat de citit şi de scris. Dar nu are sens să mă dau peste cap. Să fac tumbe. Sunt un modest cititor care scrie, dar nu sunt scriitor. A avea mândria că sunt scriitor, înseamnă a mă abandona în mlaştina neantului.

       Ideea de abandon este doar un simbol. Poate nu m-am abandonat în poezie cu adevărat. Poate trebuia să mă abandonez în cu totul alt sens. Poate am greşit sensul. Sau poate sunt tânăr şi e normal să am iluzii. Aşa cum a fost iluzia că am să fiu poet.

       Acum că am ajuns cu picioarele pe pământ şi am coborât din cerul poeziei (asta nu înseamnă că nu o să mai scriu versuri...) trebuie să recunosc că sunt un sentimental incurabil. Într-o interpretare poetică am putea spune că sunt romantic, dar nu mă regăsesc în acest context, legat de lumea poeziei. 

        Poetul este un înger. Încet, încet încep să fiu om. Să convertesc iluzia în realitate. Adică în iluzie pot crede că sunt înger, dar în realitate sunt om. În iluzie pot crede că sunt poet, dar în realitate sunt doar un scriitor de versuri. Încerc să nu mă mint singur. Poezia este un lucru mare. Nu orcine scrie versuri (într-un stil naiv şi absurd) este automat şi poet. 

        Se pare că lumea de azi nu mai are timp de poezie, de citit... de literatură. Lumea are cu totul alte probleme, nu are timp de fanteziile noastre. Marile edituri nu mai publică poezie pentru că nu e o afacere bună. Poezia nu se mai vinde ca în perioada lui Nichita Stănescu. Într-un fel criticii (poate puţin exagerat) afirmă că ultimul mare poet al României a fost Nichita Stănescu, iar restul fac parte din alt capitol. Adică tot ce e acum vine după modelul Nichita Stănescu (sau unii mai clasci, după modelul Eminescu) şi sunt zugrăviţi în istoria literaturii în contextul ş.a., şi alţii care au scris săracii.

       Chiar dacă autorii canonici în poezia românească nu sunt 100 sau 1000, eu cred că încă se mai scrie poezie în adevăratul sens al cuvântului, dar nu mai cred în utopia că eu sunt poet.

marți, 23 ianuarie 2018

Ba eu am câştigat! Lumea jocului - bucuria copilului

   E sâmbătă. Zi de eveniment. Sunt dj la restaurantul Romantic din Focşani. Ce eveniment? Absolvent de teologie dj? Scriitor dj? Se pare că da. Pasiunea mea pentru muzică s-a concretizat în acest sens. Evenimentul de sâmbătă era un botez cu 35 de invitaţi, botez început la ora 14:00 până la ora 22:00. De aici fug cu un taxiu la alt eveniment, tot botez, undeva la Budeşti (Vrancea) unde mă aştepta fratele meu şi continui să pun muzică până la ora 4:00 dimineaţa. 

       Ce e aşa special până aici? Un tânăr (dj) pune muzică, mare fâs. La restaurant Romantic, până să vină toată lumea, muzică de ambient, la un volum foarte mic. Tatăl copilului vine la mine şi mă roagă fără manele... Se pare că multe evenimente se fac şi fără manele. Lumea a început să aibă deschidere spre grecească, arăbească, machedonească - Un trandafir creşte la firida mea. Ionuţ Galani etc. 

        Ca dj e normal să pui ce vor petrecăreţii şi nu e ok să fii ipocrit. Sunt şi manele foarte bune gen Vali Vijelie - Mai stai sau Strigă cu mine te iubesc. Ideea e că multă lume preferă manelele vechi, decente. Nu facem aici un discurs pro şi contra manele. Eu am ascultat mult genul acesta, apoi am ajuns să fiu contra, dar acum realizez că nu e normal să fiu contra la ceva ce mi-a plăcut cândva.

    Bucuria unui eveniment reuşit e atunci când toată lumea dansează şi e mulţumită şi te felicită. Ai o satisfacţie extraordinară când vezi oameni fericiţi dansând pe muzica pusă de tine, aleasă cu atenţie. Dar cel mai frumos la un eveniment e plăcerea copiilor de a fi în centrul atenţiei. Bine unii sunt obraznici şi vor să strice din scule, lovesc luminile, etc. Dar nu te poţi supăra pe un copil. Zâmbetul unui copil e terapie. Lumea copiilor e o lume care te readuce în universul jocului.

    Doi copii se jucau cu baloane. O fetiţă şi un băieţel de 5-6 anişori. Ideea băieţelului era că cine atinge tavanul cu balonul câştigă. Fetiţa lovea balonul în zadar că nu atingea nimic. Se ridica foarte puţin balonul ei. Băieţelul în schimb lovea cu putere şi atingea mereu tavanul şi striga mându: am câştigat, am câştigat! Fetiţa, puţin şmecheră (aidoma fetelor de azi) striga mai tare: ba eu am câştigat, ba eu am câştigat! Apoi se loveau cu baloanele şi se alergau. Jocul devenea puţin violent, dar era un joc spontan... fără reguli.

     În mintea mea suna ideea: ba eu am câştigat, ba eu am câştigat... Ecoul ideii răsuna puternic. Nu puteam eu să stric jocul copiilor să îi spun fetiţei că a trişat, pentru că eram penibil. Nu e frumos să dezamăgeşti un copil când vine vorba de joc. Copilul trebuie să câştige mereu şi aşa se naşte în el dorinţa de a fi campion. Oricum lumea copiilor e nevinovată. Naivitatea şi inocenţa lor te poate fascina. Gândirea lor uneori îţi dă ţie de gândit. Întrebările copiilor pot să fie trăznite, dar unele pot să fie superbe... încuietoare. În mare, e adorabilă lumea copiilor.

     Dar eu am început în mintea mea să trişez în alt mod. Am început să gândesc că aşa suntem şi noi oamenii mari: am câştigat, am câştigat! , ba nu, eu am câştigat, ba eu am câştigat! Mă gândeam cum sună acest lucru în lumea politică. Celebra farsă a lui Mircea Geoană: am câştigat, am câştigat... Mihaela, dragostea mea! Băsescu: ba eu am câştigat... Aceste două personaje politice pot afişa toată istoria, istoria politicii în general. Partidul X: am câştigat, am câştigat! Partidul Y: ba noi am câştigat, noi am câştigat!

     În lumea de azi sau în politica de azi jocul: am câştigat, am câştigat!, înseamnă: noi am câştigat, dar poporul a pierdut. Şi acest joc în România de 28 de ani a devenit absurd. Din păcate nu există conştiinţa jocului şi acest joc face rău societăţii, statului... Un joc al copiilor nu face niciun rău. Un joc al oamenilor mari care se ceartă tot timpul pe ideea de câştig, nu e un joc corect. Lumea nu are nevoie de jocuri politice, de jocuri absurde. Lumea are nevoie de echilibru şi normalitate. Din păcate am trişat şi am ajuns în lumea oameniilor mari. Lumea copiilor parcă era altfel? Îmi pare rău, dar BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA OAMENILOR MARI!

luni, 22 ianuarie 2018

Pentru ce scriem dacă nu ne citeşte nimeni?

   Se pune eticheta de scriitor anonim (pe care o am şi eu desigur... şi o recunosc deschis, sunt un no name) celor care scriu cu patos pe facebook şi nu numai. Ideea de scriitor în România e un caz celebru precum Mircea Cărtărescu (care chiar dacă scrie o carte proastă precum este De ce iubim femeile sau dacă scrie versuri banale, tot M.C. este, pentru că a devenit un brand) sau Dan Puric, care vinde peste 50 000 sau 100 000 de exemplare. Nu blamez valoarea autorilor de talia lui M.C. şi nu contest faptul că există scriitori de elită şi aşa-zişi scriitori de mâna a doua, gen Pavel Coruţ, care nu înţelege că există diferenţă între calitate şi cantitate. 

    Poate nu îmi place M.C. într-un anumit context, dar am găsit o carte (fără să fie recomandată de cineva) , carte de proză scurtă, şi îmi place mult. Poate e un paradox. Să nu se creadă că nu-l consider scriitor pe M.C., dar nu aş face din el un scriitor vedetă sau un scriitor brand. În fine. Avem dreptul să nu ne placă un anume scriitor, care multora le pare a fi genial. Se spune că totuşi gusturile nu se discută. Ca la genurile de muzică. Generaţia de azi ascultă un anume gen, iar generaţiile din urmă ascultă cu totul alt gen de muzică. Asta nu înseamnă că astăzi nu mai există muzică bună şi că doar ce este vechi (hit) este bun. Dar avem şi în muzică vedete sau anonimi care nu au nicio treabă cu muzica, dar nu e problema noastră dacă unora le place să se facă de râs.

    În literatură, să zicem în Literatura de azi (a lui Daniel Cristea-Enache) există şi nume precum Lorena Lupu (actriţă), Adrian Suciu, Ion Mureşan etc., care fac din literatură ceva cu aromă de alcool, fum de tutun, drog, film porno sau un joc (manifest, protest... curent) absurd de blasfemii şi înjurături. Gen dacă ţi-o bagi tare şi adânc poţi avea impresia că faci literatură, numai să ţi-o bagi în ceva sau în cineva. E clar că literatura de azi nu mai este o femeie virgină, dar nu este nici o femeie de pe centură. Literatura Lorenei Lupu (care e liberă să scrie ce vrea şi cum vrea) poate are farmecul Alinei Plugaru, dar nu orice i se scoală lui Adrian Suciu este literatură. Nu ştiu cum salută Alex Ştefănescu acest soi de literatură... vulgară, dar la modă. Sper totuşi că amendează prostia şi obrăznicia, cum a făcut în scandalul cu Medeea Iancu. Libertinajul şi lipsa de talent (sau nu ştiu care e psihologia acestor autori) poate te fac să fii altfel. Nu judecăm aceşti oameni. Sunt liberi să scrie ce vor, dar şi noi suntem liberi şi avem dreptul să criticăm această mentalitate sau aceste scrieri p(r)ost moderniste.

    În fine. Da ştim şi noi că există mulţi autori de duzină care se cred scriitori (în special pe facebook) şi scriu sute de versuri simpliste (de tip manele) sau scriu gen ce au mâncat luni la ora 12:15, şi intră în polemici infinite... Se ceartă chiar şi cu ei înşişi. E clar că nu sunt scriitori... poate sunt simple caricaturi sau poate le place să fie aşa. Ei îi înjură pe Manolescu, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Lucian Boia etc. Ei în mândria lor bezmetică publică 100 de cărţi (la o editură din Cucueţii din Deal) şi cred că au publicat 1000 şi au vândut 10 000. Dar nu putem generaliza. Există printre aceşti autori anonimi (mulţi care postează pe facebook) scriitori de excepţie, dar nu au curaj să iasă la lumină şi rămân modeşti acolo în lumea lor, precum Florina Dinu (Slatina).

    Din păcate există şi în literatură două tabere. Scriitorii (anonimi) care se cred scriitori şi scriitorii (adevăraţi, gen Ana Blandiana) care sunt scriitori. Scriitorii adevăraţi nu sunt doar scriitori, sunt şi conştiinţe vii ale României. Sunt oameni de cultură. Sunt modeşti. Sunt intelectuali. Au rafinament. Au valoarea unui om frumos. Au şansa de a fi modele. 

     Trecem peste acest păcat de a fi scriitor mic sau peste ispita de a fi scriitor mare. Ne gândim pentru ce sau cine scriem, dacă nu ne citeşte nimeni? Este o părere la unison că în România nu prea se mai citesc cărţi sau că tinerii nu citesc aproape deloc. Ca în politică. Deja majoritatea afirmăm că toţi sunt o apă şi un pământ. Nu vorbim nimic de protest (pentru că protestul a devenit ceva intangibil, ceva sfânt...) şi nici de jandarmul violent, fiindcă deja e ştire naţională. Oricum pentru mass-media o ştire sună aşa: SENZAŢIONAL! ELENA UDREA E ÎNSĂRCINATĂ. Orice lucru normal (sau banal) a devenit o ştire. Sună mişto sau super cool, nu?

      E clar subiectul până aici? Azi nu mai citeşte nimeni... deci suntem nebuni dacă scriem... sau sunt nebuni cei care citesc astăzi? Cândva am văzut un tânăr la tv. L-am căutat pe internent şi am început să-l citesc pe blog. L-am şi sunat. Scria eseuri şi articole foarte lungi. Era totuşi realist că poate nu citeşte nimeni articole de tip roman, dar spunea dacă am un cititor tot e bine. Eu personal mă uit uneori la vizualizări pe blog şi văd 20 de vizualizări, 50, 100, 350, 750, 1500, 30 000. Depinde de articol. Postez o poezie sau un gând pe facebook şi primesc 1 like sau câteva like-uri. Măcar a citit cineva acel lucru. Nu trebuie să credem că fără noi nu mai există lumea sau că ce scriem noi o să schimbe lumea, dar nici nu trebuie să renunţăm la scris. Toţi ne găsim (dacă avem o brumă de talent sau ceva de spus) măcar un cititor. Una e să postezi pe facebook: aseară m-am câcat la nea Vasile în grădină şi era să mă vadă vaca de Stela... Alta e să postezi o poezie frumoasă, un gând frumos, un mesaj frumos. Poate o prostie primeşte sute de like-uri. Dar nu vânăm like-uri. Nu ne hrănim cu like-uri. Trebuie să înţelegem politica şi ideologia facebook. Nu e o reţea cu specializare pe literatură, artă şi cultură. Sunt grupuri de literatură, dar asta e altceva. Unele grupui de genul acesta zici că sunt partide politice.

      Ne frapează tot felul de nimicuri pe facebook. Dar asta e lumea în care trăim. O lume care se raportează la nimic şi la tehnologie. Un copil al unui prieten îmi spune: ce ne facem fără tehnologie? Să spunem că ai tata (bine tatăl meu e în cer, dar asta e altă poveste) plecat în America, cum vorbeşti cu el? Prin telefon sau pe internet, nu? Vezi la ce e bună tehnologia?

       Nu termin acest articol cu afirmaţii gen: da aşa este... noi scriem degeaba şi nu ne citeşte nimeni. Nu are rost să scriem. Totul e pierdut. Lumea e un rău absolut. Totul se rezumă la bani şi sex, etc.

      Nu gândim chiar aşa. Există şi flori de mucegai , şi flori artificiale... dar există şi flori naturale. Există şi mult aer poluat, dar există şi aer curat de munte. Trebuie să avem discernământ şi să punem în balanţă şi să nu ne lăsăm manipulaţi. Eu sunt tânăr... Fac multe gafe. Sunt în formare, dar un om adult (gen la 50 de ani) e penibil să se creadă mare scriitor, iar el să scrie numai bazaconii şi aberaţii.

       Vreau să reamintesc (pomenite şi în alt context) aici nume de autoare (poete) care scriu foarte frumos: Mihaela Oancea (Bucureşti), Raluca-Ioana Trandafir (Bucureşti) şi Marinela Preda (Focşani). Sunt multe nume. Poate nu sunt nume populare, dar publică ceva de calitate. Eu mă regăsesc cu drag  în aceste persoane. Şi Adelina Crstiana Bălan (Focşani) scrie extraordinar. A publicat la editura Libris din Braşov. Dar toate aceste persoane (care nu ies ca păduchele în frunte) sunt caracterizate de bun-simţ, frumuseţe şi modestie.

         Pentru ce sau pentru cine scriem? Pentru oamenii care chiar au timp să ne citească. De ce scriem? Pentru că şi noi credem în literatură.

              Nu înţeleg de ce eu ca om mă cred uneori perfect şi judec pe cel care nu citeşte sau spun că e ridicol, penibil sau ignorant. Nu avem cultura şi respectul altor ţări care îl acceptă pe celălalt aşa cum este el şi nu îl judecă, nu îl jigneşte. Nu tot omul e un boschetar, dar şi boschetarul e om. Noi mai avem orgoliul suprem că suntem creştini-ortodocşi şi ne judecăm şi ne jignim în fel şi chip.
          
                Cei care nu citesc sunt buni la altceva. Fiecare om e bun la ceva. Nu suntem noi deştepţi că citim şi scriem... dar vrem să avem o deschidere, o viziune, un punct de vedere... Poate noi avem ca reper cărţile şi literatura. Alţii au ca reper iubirea sau pe Dumnezeu. Alţii au altceva ca punct de reper şi tot aşa. Ne place foarte mult să ne vedem doar pe noi a fi cei mai frumoşi şi cei mai deştepţi. Nu ne place să fim criticaţi. Nu ne place ideea că mulţi nu citesc astăzi, dar uităm că şi noi am fost aşa.

           Nu există o lume ideală, dar există o lume civilizată. Diferenţa face lumea să fie mai frumoasă. Dar mai trebuie să şi acceptăm această diferenţă între oameni. 

            Sunt eu mai bun că scriu şi citesc? Sunt eu mai fericit ca un agricultor sau un mecanic? Avem nevoie şi de muncitori, şi de profesori, şi de scriitori. Dar în primul rând avem nevoie de bun-simţ şi demnitate. Educaţie. Cultură... Au devenit cuvinte mari.

            Numai să nu avem iluzia că facem un popor de intelectuali dacă mergem la liceu şi luăm bac-ul. Să nu credem că a avea facultate e o virtute sau a avea doctorat e ceva de aur. Important e să nu credem că noi suntem mai buni ca alţii sau că toţi sunt proşti şi noi suntem deştepţi. Frumos şi ideal e să fim oameni şi dacă ne place să scriem... să scriem cu bucuria că cineva o să citească. PS. Nu există pom fără roade dacă pomul e sănătos şi udat la timp.

            

duminică, 21 ianuarie 2018

Dialog absurd între un absolvent de teologie pasionat de filosofie şi un mărturisitor & scriitor ortodox

   Acest dialog absurd (imaginar) se naşte dintr-un dialog real pe facebook. Polemica a pornit de la un articol cu titlul: Prostiile ultraortodocşilor. Vrei să feliciţi un om pentru ceva şi te loveşti de o ipocrizie soră cu o atitudine agresivă şi penibilă. Ceva ne face să fim diferiţi, oare libertatea?

     Nu ştiu de ce un aşa-zis mărturisitor şi scriitor ortodox a reuşit pur şi simplu să mă sperie. Nu ştiu de ce uneori ne place să gândim îngust crezând că noi am inventat roata şi că doar noi ştim când plouă, ninge sau când e soare. De ce numai noi? Pentru că noi suntem deştepţi şi restul sunt proşti. În fine, hai să vedem ce ne spune dialogul.

- Salut! Te felicit pentru articolul Prostiile ultraortodocşilor şi ce ai scris în revista Atitudini. Din păcate avem şi o altă problemă sau dilemă ortodoxă, nu înţeleg de ce nu respectăm punctul de vedere al unora precum Lucian Blaga, Cioran, Eliade, Noica, Freud, Nietzsche... referitor la religie. Mie personal îmi plac aceşti autori şi nu mă deranjează şi nici nu mă influenţează cu nimic opinia lor diferită faţă de religie. De ce nu putem înţelege că ei au făcut cultură, literatură şi filosofie?

- Mulţumesc pentru apreciere! Stai aşa că te-ai dus departe... Nici eu nu sunt de acord cu cei enumeraţi de tine. Sunt nişte stricători de minte...

- Nu sunt de acord cu tine, aceasta nu este niciodată o viziune şi atitudine ortodoxă. Nu cred că are sens să amintim că şi Sf. Părinţi au citit filosofie laică (pe atunci păgână, cu toate că termenul păgân e un termen urât) şi au cules din marea cultură a perioadei istorice în care au trăit, ce a fost de folos. Nu-mi place această ipocrizie ortodoxă (eu o numesc ortodoxistă) care neagă valoarea culturii laice. De exemplu la noi la facultate un Pr. prof. ne recomanda să citim Platon - Banchetul...

- Omule... tu eşti înşelat de diavol! Nu ajută la nimic filosofia... şi nici cultura sau literatura laică. Nu găseşti nimic bun acolo. Cu ce te ajută Platon? Profesorul tău este un snob. Este un prost. Cum să recomanzi la teologie să citească studenţii filosofie atee? Un profesor nebun... Se vede clar că eşti influenţat de ce ai citit, de autorii ăia gen Cioran, care nu au nicio taină cu literatura sau cultura. Ei nu au făcut cultură. Au făcut numai rău...

- Dar am citit şi Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Ernest Bernea...

- Păi să te ţii de ei, sunt foarte buni... Doar ce e ortodox e bun...

- Dar o profesoară de la facultate se bucura (chiar recomanda) să citim Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu... chiar şi Lucian Boia, şi Fernando Savater, un scriitor şi filosof ateu...

- Mă tu nu pricepi? Profesoara ta e o snoabă. Toţi ăştia sunt nişte snobi. Nişte îndrăciţi. Ce profesoară e aia? Filosof ateu? Pentru ce să citeşti tâmpeniile astea?

- Pentu a avea şi o altă viziune. Scuze, pentru a vedea şi o altă viziune. Mie îmi place cum scrie Patapievici, Pleşu, Liiceanu... chiar şi Lucian Boia. Poate nu sunt de acorc cu el în cartea De ce este România altfel? , dar cert e că scrie frumos. 

- Mă omule, tu eşti bătut în cap? Tu nu pricepi...? Ăştia toţi sunt nişte cretini, handicapaţi. Nu fac nimic bun. Cărţi scrise pentru snobi. 

- Dar sunt intelectuali...

- Nu sunt intelectuali, sunt nişte javre. Mai ales Patapievici. Creştinismul lor e o minciună. Tu eşti normal la cap?

- Totuşi... Dan Puric...

- Ăla e un mason, un nenorocit...

- Dar PF Patriarh Daniel este şi om de cultură...

- Alt mason, un diavol...

- Nu cred aşa ceva...

- Mă tu chiar ai probleme cu capul?

- Frate, dar eu nu te-am jignit...

- Hai că nu are rost discuţia, lasă-mă cu toţi imbecilii tăi!

- Poate din acest motiv vine aşa puţină lume la biserică. Voi... voi cu ipocrizia voastră, că X e nebun, că prof. meu e snob, că Y e handicapat... că ăla e mason. Împărţiţi ortodoxia în două tabere. Pro Catedrală, contra Catedrală. Pro Pr. Arsenie Boca, contra Pr. Arsenie Boca. Mai aveai puţin şi începeai chiar să-i înjuri pe toţi. La tine nu există arta dialogului sau ideea de polemică. Loveşti şi fugi. Am stat şi m-am gândit, sunt ţări precum Japonia, SUA, China, Germania, Franţa, Anglia, Italia etc. , care nu sunt ţări ortodoxe şi totuşi sunt cele mai dezvoltate ţări din lume. Au cultură, economie, civilizaţie şi multe altele. Despre asta ce ai fi zis? Au valorea lor, având o altă religie sau confesiune... sau unele fiind majoritar atee. Nu blamez valoarea şi rostul ortodoxiei, ortodoxia are rostul ei şi e o comoară, dar nu avem noi niciun drept să ne comportăm aşa cum ai făcut tu. Înseamnă că tu nu respecţi pe nimeni şi nimic. Tu jigneşti pe toată lumea. Nici nu cred că ai citit autorii amintiţi de mine. Nu înţelegi că există şi un alt punct de vedere diferit. Repet, aceste ţări... nu au ortodoxia, înseamnă că sunt sataniste? Putem lua ce este bun de la ei... şi ei aşa fără ortodoxie... ne respectă pe noi cu gândirea şi credinţa ortodoxă. Ei au răbdare să asculte şi din respect şi bun-simţ poate nu ne contrazic. Unde ajungem cu această avalanşă de jigniri? Scuze, dar e penibil! 

vineri, 12 ianuarie 2018

Gânduri despre fericire

   Gândul că poţi să fii celebru te face fericit? A fi celebru e sinonim cu a fi fericit? Plec la drum cu această întrebare şi cu gândul că omul simplu este un om fericit. Simplitatea îmbracă haina fericirii. Dar totuşi ce facem cu canoanele lumii moderne? A fi bogat nu înseamnă a fi fericit? A face sex nu înseamnă a fi fericit? A lua droguri nu înseamnă a fi fericit? A sta pe facebook nu înseamnă a fi fericit? A fi political correctnes nu înseamnă a fi happy?

     Până la urmă, ce mai înseamnă a fi fericit astăzi? Vedem în cărţile de dezvoltare personală şi de psihologie modernă, diferite reţete de genul cum să fii fericit... , care toate se rezumă la ideea: nu uita să te iubeşti pe tine! sau iubeşte-te! , aceptă-te aşa cum eşti! şi vei fi fericit... Ne place sau nu, aceste cărţi se vând ca pâinea caldă. Nu blamăm această industrie, această psiho-literatură. Există şi cărţi bune de acest gen. Dar există şi multă literatură de duzină. Ca beletristica. Un fel de telenovele. Multe şi fără sens. În fine... Există oare o reţetă standard care te face fericit?

    În literatura noastră, avem un model, un punct de reper genial: Jurnalul fericirii. Ce facem aici... cădem în patima că o carte te poate face fericit? Un călugăr este fericit? Un monah ca Nicolae Steinhardt a fost fericit? Nu intrăm în teologia şi mistica fericirii acestui om deosebit, pentru că fericirea este o taină, o problemă intimă.

      Afirm cu toată fiinţa că un om spiritual firesc este fericit. Am credinţa că un călugăr este un om fericit. Privesc cu bucurie la aceşti îngeri în trup şi văd mănăstirile ca fiind temple ale fericirii. Sunt fascinat de lumea oamenilor care aleg această cale şi nu vreau să cad în ispita să îi divinizez, dar nu văd nimic greşit să iubeşti asemenea fiinţe umane.

       Acum ceva ani aveam un gând. Să cunosc omul prin cartea lui Petre Ţuţea - Omul, tratat de antropologie creştină. Cu toate că omul nu-l poţi cunoaşte nici prin experienţe, viaţa de zi cu zi şi alte întâmplări. Era o iluzie că eu pot cunoaşte omul prin cărţi. Prin literatură, filozofie, religie, psihologie, sociologie, istorie, poezie... Nici prin muzică şi artă. Omul rămâne un necunoscut, o taină. Prin literatură, muzică şi artă... prin cultură poţi cunoaşte o nuanţă a omului frumos, un petec de suflet, o aromă de sublim, o brumă de fericire. Dar totuşi, omul (chiar artist) este un paradox. Un animal raţional... un individ neînţeles. Pentru că există şi oameni (din medicină, din artă, din cultură...) care săvârşesc crime sau care se sinucid. Chiar dacă sinuciderea (vedetelor) se vrea a fi un act eroic, avem dreptul să nu fim de acod cu acest gest. Fiecare om e liber să fie specie umană, comedie umană sau capodoperă umană. Dar bine ar fi ca omul (model) să fie şi om moral.

        Ce legătură are cunoaşterea omului cu fericirea?  Uite că are. Omul e un un actor de tragedie, dramă sau comedie, dar tot omul poate să fie un regizor bun şi să fie mâmdru de filmul fericirii personale. Omul - ancora iubirii. Deci un prim lucru în a fi fericit este iubirea. Cu adevărat iubirea este un izvor al fericirii. Dar ce ne facem că există decepţii şi despărţire? Trecem de la capitolul iubire la capitolul experienţe. A fi fericit înseamnă a cunoaşte? A fi fericit înseamnă a avea mai multe experienţe de viaţă? Nu chiar. A fi fericit înseamnă a avea pace sufletească. A avea linişte. A fi împăcat cu tine însuţi.

          A fi fericit înseamnă a fi sănătos (în sec. XXI)... A fi fericit înseamnă a avea prieteni, familie... A fi fericit înseamnă a fi copil. Şi în sfârşit, ai fi fericit înseamnă a te face fericit. Fericirea omului eşti tu.

marți, 9 ianuarie 2018

Gânduri de despărţire

    Sunt om, o taină - evantai de amintiri. Un cimitir de gânduri. Un suflet ancorat în tăcere. O constiinţă ce stigă în abisul durerii. Ce durere mai mare să te naşti om şi să mori spânzurat de veşnicie?

     Privesc ochii... Ochii - oglinda sufletului. Oglinda spartă în cioburi de vise. Sunt cuprins de durere sau orbit de plăcere? Păşesc desculţ către Lumină. Lumina - peştera iubirii.

     Şi frunza se desparte de toamnă. Şi toamna se desparte de vară. Sunt omul a patru anotimpuri: anotimpul durere, anotimpul tăcere, anotimpul iubire şi anotimpul despărţire. 

    Sunt hotărât să mă despart. Azi mă despart de tine, de eu, de noi... Azi mă despart de trecut. Poate nu sunt cel mai egoist om, dar ţin la tine: idee. Iartă-mă! De azi mă despart de ideea omului căzut. Mint... Nu mă despart de trecut. Trecutul e ceva ontologic în fiinţa mea. Trecutul e un film la care pot da play şi stop când vreau. Totuşi de ce mă despart? Mă despart de gândul de a avea idei. Dar ce, ideea este un gând? Contradicţii, contradicţii, contradicţii...

     La început totul a fost simplu. Părea a fi o poveste. M-am născut într-o zi frumoasă de toamnă. Afară era mult, mult soare. Razele calde-mi zâmbeau. Eram fericit. Cum? Aşa repede am ajuns să cunosc frumuseţea şi fericirea? Sunt lucruri pe care mulţi oameni nu le cunosc toată viaţa. Ciudat. Sunt om. Trebuie să mă despart de trecut. E adevărat, chiar trebuie să mă despart de trecut?

      Ce rău mi-a făcut trecutul? Ce poate să fie mai rău ca viitorul? Trecutul? L-am amanetat când eram copil. Cred că aveam 12 ani şi m-am întânit cu Soarta, am vrut să îi zic tanti Soarta, dar îmi era ruşine.

Soarta: Ce vinzi acolo copile?

Eu: Vând trecutul...

Soarta: Cu cât?

Eu: Nu ştiu.

Soarta: Dar ce trecut ai tu copile...?

Eu: Un trecut cârpit cu stele.

Soarta: Serios?

Eu: Da...

Soarta: Sigur nu mă minţi?

Eu: Nu ştiu să mint.

       Şi Soarta bufneşte în râs. Cum râde şi azi. Aşa a râs de orice om. Dar uneori nu e râsul ei, e râsul Destinului. Dar ce... Soarta şi Destinul nu e totuna? Nu. Soarta e când eşti copil. Destinul e când eşti om mare. Ce gândire am şi eu? Nu-i aşa că sunt puţin ciudat?

        Sigur trebuie să mă despart de gândire. Dar mai pot să fiu om dacă nu gândesc? Gândirea este definiţia omului? M-am zăpăcit. Părea totul aşa simplu. Eram copil. Alergam. Zâmbeam. Mă jucam cu prietenii. Mă jucam cu diferite obiecte şi-mi imaginam că sunt oameni. Da, mă jucam zilnic. Cine a îndrăznit să mă despartă de lumea jocului şi lumea copilăriei? Acum trebuie să gândesc la lucruri de oameni mari. Trebuie să muncesc. Trebuie să mă chinui să fiu om mare.

        Zilele au trecut. Am crescut. Copilul ce-am fost e doar o amintire. Iar amintiri? Iar mă leg de trecut? Parcă era totul simplu? De ce e aşa complicat să fii om mare?

           Totul nu e aşa simplu, totul e un mister. Naşterea e un mister. Viaţa e un mister. Moartea e un mister. Trăiesc în umbra misterului. Sunt un om născut în ieslea misterului şi în taina iubirii.

            A gândi înseamnă a avea idei. Zic şi eu. Şi totuşi pot să greşesc. Ecoul gândurilor. Fascinaţia ideilor. E adevărat, mă fascinează ideea că într-o noapte am dormit copil şi într-o zi m-am trezit om mare.

            Cred că mi-am imaginat totul. Viaţa e un tablou de imagini. Nimic despre imaginea primului meu cuvânt: ma-ma? Nimic despre plânsul de copil?

            Sunt copil. E noapte. Stau în pat şi fac cunoştinţă cu lumea visului. Simt cum inima bate. Inima - organul iubirii. Ce noapte generoasă. În noaptea aceasta descopăr două lucruri minunate: visul şi inima. Îmi era dor de... Ce am zis? Dor? Deja am ajuns să cunosc dorul? Câte trebuie să mai descopăr? Câte o să mai ştiu şi de câte o să fie nevoie să mă despart?

                Afară e cald. Eu mă joc în nisip şi construiesc castele. Castele de nisip. Pesemne că în orice copil zace un împărat. Încerc să privesc cerul. Şi fug imediat în casă:

- Mami, mami, vino repede afară să vezi ceva!

- Nu pot puile, nu am timp... am treabă!

- Te rog mami, te rog...

- Ce vrei copile să văd?

- Cerul...

- Cerul? Ai descoperit cerul puiule, ce vezi tu acolo?

- Ceva care nu mă lasă să văd...

- Ce să vezi puiule, mai zăpăcit de cap!?

- Hai afară, te rog mami!

               Mama ajunsă afară, grăbită se uită pe cer. Credea că puiul ei a văzut un avion. Se uita mirată şi nu vedea nimic.

- Ce să văd puiule?

- Nu vezi?

- Nu văd nimic!

- Lumina aia ... care nu mă lasă să văd cerul...

- Lumina aia care străluceşte aşa tare?

- Da mami, ce este?

- Acela e soarele scumpul meu...

- Şi ce face soarele sus acolo?

- Străluceşte şi face lumină pe pământ.

- Mami, mami... cine a făcut soarele?

- Doamne, Doamne...

- Şi pe Doamne, Doamne... cine l-a făcut?

- Nu ştiu, hai că mami are treabă... joacă-te singur şi vorbim după ce spăl...!

       Mama cu grijele ei nu avea timp şi nu prea înţelegea lumea copilului. Copilul era curios şi bucuror de noile lui descoperiri.