Priviri

Trecem grăbiți pe stradă. Fiecare în drumul lui. Fiecare cu gândul la probleme sale. Suntem străini unii de alții, dar ne întâlnim fără să vrem cu anumite priviri. Priviri sincere. Priviri triste. Priviri ironice. Priviri absente. Depinde de om în parte. Fiecare privește după cum este învățat, după cum dorește și mai ales după starea în care se află. Starea de spirit. Dacă e nervos, te privește urât. Orice om are ceva pe suflet și astfel are și ceva în privire. Ceva expresiv. Expresiv și depresiv. Cunoaștem faptul că omul din zilele noastre e mai depresiv și stresat, apatic și anxios, ca niciodată.

Omul are ceva pe suflet. Fața, chipul trădează sufletul. Se vede clar că omul de pe stradă vrea să spună ceva gen: băi trecătorule grăbit ... nu vezi că sufăr ! nu se vede pe fața mea că-mi plânge sufletul! de ce treci așa grăbit pe lângă mine și de ce mă privești ciudat?! nu am nimic decât că sufăr ... ssssuuufffăăăărrr! nu se vede? 

Priviri... Sunt priviri fugitive. Nu avem timp de privit lumea în ochi. Suntem în trecere. Suntem în viteză. Avem și noi atâtea pe cap... ce să mai stăm acum să privim frumos, firesc pe stradă. Nici măcar un zâmbet nu putem schița. Ne-am închis în noi. Gândim doar la cum să facem bani. Suntem preocupați de situația materială. Indiferent de priviri și ochi, noi trecem repede și uităm că în fiecare privere se ascunde un suflet, un om.

Și eu trec pe stradă ca un idiot. Atenție, am zis de mine ca sunt idiot nu de altcineva. Eu sunt personaj din Idiotul în acest context, nu dvs. iubiți cititori. Nu vreau să se interpreteze, precum interpretăm noi privirile oamenilor pe stradă. Sincer, sunt supărat pe mine că nu sunt un smerit pelerin în societate, ci sunt un grăbit. Grăbit spre ce? Nu știu. Dar mereu caut să măresc pasul să ajung la destinație. Poate ajung încotro ... 

Ocolesc priviri... Priviri de oameni diferiți. Nu suport să văd omul necăjit... cum cerșește milă, bani și o mână caldă. Mai mult cerșește vorbe... o vorbă măcar să îi spunem... că el, omul necăjit, nu are cu cine să vorbească. Cândva mă gândeam să îi spun cuiva care cerșește... frate lasă-mă pe mine în locul tău și vino tu în viața mea și trăiește ca mine... Ar fi o idee să schimbăm rolurile între noi. ... Of ... Of, Doamne! Și eu am inimă. Și eu sunt ... sunt orfan de tată. Am și eu durerea mea care mă macină, dar ar fi fost o prostie să torn suferință peste suferință. Mai bine tac. Merg mai departe și tac. Dar ce mă fac cu acele priviri care mă bântuie? Priviri... Priviri ce le ei cu tine acasă. Priviri de copil, priviri de târfe, priviri de intelectuali... priviri de orice gen... Priviri de neuitat.