Prins în crăpături

Viața curge ca un izvor dulce. Sunt singur, dar sunt fericit că nu mă scald în ape tulburi. Hei, de ce minți? (Conștiința). Of, da... mint! Sunt prins în crăpături și mă afund în mocirla păcatului. Păcate sunt multe, dar păcatul meu cel mai mare e patima. Orice om are patimi, ar zice lumea. Dar eu mă iau după lume?! Patima mă tulbură și obs. cu tristețe că mulți tineri și tinere au probleme cu patima aceasta. E o patimă care pornește din mândrie. Toate păcatele strigătoare la cer au ca rădăcină mândria. Toate păcatele mici și mari se nasc din mândrie. Nu mai contează că mândria ne desparte de Hristos Domnul, Mântuitorul nostru și Fiul Lui Dumnezeu, care s-a jertift pe Cruce pentru răscumpărarea omului pierdut și căzut... Când vine pofta contează doar plăcerea efemeră și satisfacerea patimei. Uităm de toate cele duhovnicești. Devenim atei. Facem orice pentru păcat și nimic pentru Dumnezeu. Trebuie spus pe șleau, când săvârșim un păcate anume (poate să fie lăcomie, curvie, iubire de arginți, mânie, invidie, trândăvie, slavă deșartă, mândrie...) nu mai există Dumnezeu. Uităm de Dumnezeu și cinstim păcatul. Păcatul cere și mai mult, și mai mult. Se repetă istoria până la epuizare. Ajungi să te obișnuiești cu patima și dacă vrei să scapi de ea, lupta e pe viață și pe moarte. Mulți au reușit, unii au căzut în deznădejte și alții încă luptă. Și eu lupt. Nu-s vindecat complet. Caut să nu mai fiu prins în crăpături, sub pământ, însă cad. De ce cad? Asta e întrebarea tuturor celor ce vor să se vindece de patimi, vicii. Ne amăgim că și x cade, că și popa face păcate, că toată lumea e praf și pulbere etc. etc.  Iluzii. Ne facem iluzii că astfel putem scăpa de depresie, anxietate... și mai ales de conștiință. Ea, conștiința, strigă la noi cu durere să ne oprim. Înfrânare se poate. Numai că nu vrem. Lasă că avem timp, spunem noi tinerii. Acum punem accent pe desfânare. Pocăința o lăsăm pentru bătrânețe. Ne jucăm cu viața... Moartea e un basm. Ne facem rău singuri. Ne jucăm de-a credința în Dumnezeu. Ne aruncăm singuri în prăpastie. Preferăm neantul. Armonia nu, încă nu. O ignorăm. Așa fac și eu acum. Zic ceva și fac altceva. Cred că pot să ies la Lumină, dar tot  prin întuneric merg. Combin viața cu moartea, filosofia cu teologia, trăirea cu teoria, prezența cu indiferența... Caut să fac bine, dar iese rău. Fac rău cu bună știință. Fac rău ca să fie rău. Tu, dragă tinere, ce faci? Rău sau bine? Ferește-te de rău și fă bine (ne îndeamnă Pr. Teofil Părăian printr-o carte) . Spune adevărul! Ești trist. Ești singur. ... Of, tinere, tinere! Și eu sunt tânăr. Și eu sunt prins la mijloc. Nu există altă cale de Întoarcere la Hristos, decât prin pocăință. Rugăciune și spovedanie. Două lucruri simple dar complexe. Nu e ușor să lași dulceața păcatului. Nu e hocus - pocus. În viața duhovnicească nu există magie. Nimic nu e magic, totul e real și tainic. Ambianța dintre realitate și taină e stricată de păcat. Păcatul ne ține pe loc. Păcatul ne bagă în boală. Păcatul ne duce la extreme. Păcatul ne ucide de tineri. Sufletul e primul care moare. Iar, după faptă și răsplată. Din cauza păcatelor exagerate, ne putem pierde de tot într-un accident auto sau în alt chip. Pentru ce să las eu viața pentru un păcat urât? Viața nu se lasă, viața se trăiește, dar se trăiește frumos. Se trăiește cu rost. Ce rost are păcatul? Niciun rost. Să încercăm să rupem legătura cu păcatul. E dificil , dar nu imposibil. Cu credință și voință, se poate. Curaj. Și eu sunt încă pe drum... Doamne ajută-ne!!!