Urât și Frumos

Urât și Frumos, merg la ziua unui Prinț. Urât întreabă: ce zici de cadoul meu? Care cadou, nu văd nimic. Păi e ceva special, i-am luat un fulg de nea. Ce zici e frumos? Eu Frumos fiind vrei să-ți zic dacă e frumos un fulg de zăpadă, care se topește imediat ce ia concact cu căldura? Dar e ceva simbolic. Bine, să fie, eu nu-ți mai zic nimic. De ce nu vrei să fie armonie între Urât și Frumos. Ce urât și ce frumos? Ideea de urât și ideea de frumos. Aaa, ideea de urât și frumos o accept dar realitatea nu. Ciudat, nu accepți realitatea. Să fie ciudat. Crezi că Frumos fiind nu am voie să fiu ciudat? Dar tu crezi că eu Urât fiind nu sunt frumos? Urât să fii frumos, cum adică? Nu estetic. Aaa, la suflet sau lăuntric. Da. Cine te împiedică să fii? Ironia. Care ironie? Ironia celor frumoși. A fi frumos e un dar dar e și o responsabilitate. Iar a fi urât ce este? O încercare. Dar poți fi frumos și urât în același timp? Cred că da. Ce e cel mai urât în om? Păcatul. Am înțeles, deci e urât să fii frumos dacă faci păcate. Da, e foarte urât. Dar să fii frumos cum e? E o mândrie, o bucurie dar și o problemă. De ce o problemă? Pentru că nu e ușor să păstrezi frumusețea chipului în ambianță cu frumusețea sufletului. Deci, accentul cade pe armonie. Da, pe armonie. Ce frumos gândești. Mersi. Și tu nu ești așa urât pe cât pari. Deci, urâțenia mea e o aparență. Da. Atunci mă pot vindeca. Și eu m-am vindecat. Cum? Când am încetat să-mi mai fac iluzii. Bun. Am să încerc și eu. Tu ce cadou ai luat? Nu are importanță... E ceva urât.

Morala: nu e frumos să te crezi urât și e urât să te crezi cel mai frumos...