Gânduri de despărţire

    Sunt om, o taină - evantai de amintiri. Un cimitir de gânduri. Un suflet ancorat în tăcere. O constiinţă ce stigă în abisul durerii. Ce durere mai mare să te naşti om şi să mori spânzurat de veşnicie?

     Privesc ochii... Ochii - oglinda sufletului. Oglinda spartă în cioburi de vise. Sunt cuprins de durere sau orbit de plăcere? Păşesc desculţ către Lumină. Lumina - peştera iubirii.

     Şi frunza se desparte de toamnă. Şi toamna se desparte de vară. Sunt omul a patru anotimpuri: anotimpul durere, anotimpul tăcere, anotimpul iubire şi anotimpul despărţire. 

    Sunt hotărât să mă despart. Azi mă despart de tine, de eu, de noi... Azi mă despart de trecut. Poate nu sunt cel mai egoist om, dar ţin la tine: idee. Iartă-mă! De azi mă despart de ideea omului căzut. Mint... Nu mă despart de trecut. Trecutul e ceva ontologic în fiinţa mea. Trecutul e un film la care pot da play şi stop când vreau. Totuşi de ce mă despart? Mă despart de gândul de a avea idei. Dar ce, ideea este un gând? Contradicţii, contradicţii, contradicţii...

     La început totul a fost simplu. Părea a fi o poveste. M-am născut într-o zi frumoasă de toamnă. Afară era mult, mult soare. Razele calde-mi zâmbeau. Eram fericit. Cum? Aşa repede am ajuns să cunosc frumuseţea şi fericirea? Sunt lucruri pe care mulţi oameni nu le cunosc toată viaţa. Ciudat. Sunt om. Trebuie să mă despart de trecut. E adevărat, chiar trebuie să mă despart de trecut?

      Ce rău mi-a făcut trecutul? Ce poate să fie mai rău ca viitorul? Trecutul? L-am amanetat când eram copil. Cred că aveam 12 ani şi m-am întânit cu Soarta, am vrut să îi zic tanti Soarta, dar îmi era ruşine.

Soarta: Ce vinzi acolo copile?

Eu: Vând trecutul...

Soarta: Cu cât?

Eu: Nu ştiu.

Soarta: Dar ce trecut ai tu copile...?

Eu: Un trecut cârpit cu stele.

Soarta: Serios?

Eu: Da...

Soarta: Sigur nu mă minţi?

Eu: Nu ştiu să mint.

       Şi Soarta bufneşte în râs. Cum râde şi azi. Aşa a râs de orice om. Dar uneori nu e râsul ei, e râsul Destinului. Dar ce... Soarta şi Destinul nu e totuna? Nu. Soarta e când eşti copil. Destinul e când eşti om mare. Ce gândire am şi eu? Nu-i aşa că sunt puţin ciudat?

        Sigur trebuie să mă despart de gândire. Dar mai pot să fiu om dacă nu gândesc? Gândirea este definiţia omului? M-am zăpăcit. Părea totul aşa simplu. Eram copil. Alergam. Zâmbeam. Mă jucam cu prietenii. Mă jucam cu diferite obiecte şi-mi imaginam că sunt oameni. Da, mă jucam zilnic. Cine a îndrăznit să mă despartă de lumea jocului şi lumea copilăriei? Acum trebuie să gândesc la lucruri de oameni mari. Trebuie să muncesc. Trebuie să mă chinui să fiu om mare.

        Zilele au trecut. Am crescut. Copilul ce-am fost e doar o amintire. Iar amintiri? Iar mă leg de trecut? Parcă era totul simplu? De ce e aşa complicat să fii om mare?

           Totul nu e aşa simplu, totul e un mister. Naşterea e un mister. Viaţa e un mister. Moartea e un mister. Trăiesc în umbra misterului. Sunt un om născut în ieslea misterului şi în taina iubirii.

            A gândi înseamnă a avea idei. Zic şi eu. Şi totuşi pot să greşesc. Ecoul gândurilor. Fascinaţia ideilor. E adevărat, mă fascinează ideea că într-o noapte am dormit copil şi într-o zi m-am trezit om mare.

            Cred că mi-am imaginat totul. Viaţa e un tablou de imagini. Nimic despre imaginea primului meu cuvânt: ma-ma? Nimic despre plânsul de copil?

            Sunt copil. E noapte. Stau în pat şi fac cunoştinţă cu lumea visului. Simt cum inima bate. Inima - organul iubirii. Ce noapte generoasă. În noaptea aceasta descopăr două lucruri minunate: visul şi inima. Îmi era dor de... Ce am zis? Dor? Deja am ajuns să cunosc dorul? Câte trebuie să mai descopăr? Câte o să mai ştiu şi de câte o să fie nevoie să mă despart?

                Afară e cald. Eu mă joc în nisip şi construiesc castele. Castele de nisip. Pesemne că în orice copil zace un împărat. Încerc să privesc cerul. Şi fug imediat în casă:

- Mami, mami, vino repede afară să vezi ceva!

- Nu pot puile, nu am timp... am treabă!

- Te rog mami, te rog...

- Ce vrei copile să văd?

- Cerul...

- Cerul? Ai descoperit cerul puiule, ce vezi tu acolo?

- Ceva care nu mă lasă să văd...

- Ce să vezi puiule, mai zăpăcit de cap!?

- Hai afară, te rog mami!

               Mama ajunsă afară, grăbită se uită pe cer. Credea că puiul ei a văzut un avion. Se uita mirată şi nu vedea nimic.

- Ce să văd puiule?

- Nu vezi?

- Nu văd nimic!

- Lumina aia ... care nu mă lasă să văd cerul...

- Lumina aia care străluceşte aşa tare?

- Da mami, ce este?

- Acela e soarele scumpul meu...

- Şi ce face soarele sus acolo?

- Străluceşte şi face lumină pe pământ.

- Mami, mami... cine a făcut soarele?

- Doamne, Doamne...

- Şi pe Doamne, Doamne... cine l-a făcut?

- Nu ştiu, hai că mami are treabă... joacă-te singur şi vorbim după ce spăl...!

       Mama cu grijele ei nu avea timp şi nu prea înţelegea lumea copilului. Copilul era curios şi bucuror de noile lui descoperiri.