În 2007 mi-am dorit să devin poet. La început poet religios, apoi am visat să fiu poet laic... Dar oare cum arată un poet fără poezie? M-am abandonat cu totul în poezie, dar abia acum realizez că poezia mea nu are ecou poetic. Nu atinge arta poetică nu din lipsă de talent şi inspiraţie, ci din lipsă de stil, estetică, simbol, emoţie şi imagine. Adevărata poezie este ca un tablou de imagini. La mine e bine până la un punct, apoi nu se leagă, ceva nu merge.
O brumă de talent tot există în fiinţa mea poetică, dar nu este de ajuns. Poezia e altceva. Eu scriu doar versuri simple, idei... Nu pot să fiu egoist şi ipocrit. Am scris doar încercări poetice, nu poezie. De ce am publicat o carte de versuri dacă nu scriu poezie şi nu sunt poet? Din grabă. Din excitaţia unui orgoliu absurd. Poezia adevărată nu e doar talent şi inspiraţie. Poezia adevărată vine ca o fantezie şi are un impuls erotic subtil.
Poate eu m-am abandonat în lumea poeziei din alt motiv, nu ca să devin poet. Oricum nu poţi să devii poet, te naşti poet. Şi totuşi, ce fac înşel lumea? Postez versuri pe facebook. Postez uneori şi aici pe blog. Anul trecut am fost coautor într-o antologie de poezie. Public versuri... , dar nu scriu poezie? Public versuri, dar nu sunt poet? Înseamnă că sunt nebun?
Da, nu sunt poet, cum am publicat şi articole în Ziarul de Vrancea, dar nu sunt jurnalist, nici editorialist, nici publicist, nici eseist... nici nimic. Sunt doar un tânăr (cândva foarte răzvrătit şi pătimaş din punct de vedere religios) pasionat de citit şi de scris. Dar nu are sens să mă dau peste cap. Să fac tumbe. Sunt un modest cititor care scrie, dar nu sunt scriitor. A avea mândria că sunt scriitor, înseamnă a mă abandona în mlaştina neantului.
Ideea de abandon este doar un simbol. Poate nu m-am abandonat în poezie cu adevărat. Poate trebuia să mă abandonez în cu totul alt sens. Poate am greşit sensul. Sau poate sunt tânăr şi e normal să am iluzii. Aşa cum a fost iluzia că am să fiu poet.
Acum că am ajuns cu picioarele pe pământ şi am coborât din cerul poeziei (asta nu înseamnă că nu o să mai scriu versuri...) trebuie să recunosc că sunt un sentimental incurabil. Într-o interpretare poetică am putea spune că sunt romantic, dar nu mă regăsesc în acest context, legat de lumea poeziei.
Poetul este un înger. Încet, încet încep să fiu om. Să convertesc iluzia în realitate. Adică în iluzie pot crede că sunt înger, dar în realitate sunt om. În iluzie pot crede că sunt poet, dar în realitate sunt doar un scriitor de versuri. Încerc să nu mă mint singur. Poezia este un lucru mare. Nu orcine scrie versuri (într-un stil naiv şi absurd) este automat şi poet.
Se pare că lumea de azi nu mai are timp de poezie, de citit... de literatură. Lumea are cu totul alte probleme, nu are timp de fanteziile noastre. Marile edituri nu mai publică poezie pentru că nu e o afacere bună. Poezia nu se mai vinde ca în perioada lui Nichita Stănescu. Într-un fel criticii (poate puţin exagerat) afirmă că ultimul mare poet al României a fost Nichita Stănescu, iar restul fac parte din alt capitol. Adică tot ce e acum vine după modelul Nichita Stănescu (sau unii mai clasci, după modelul Eminescu) şi sunt zugrăviţi în istoria literaturii în contextul ş.a., şi alţii care au scris săracii.
Chiar dacă autorii canonici în poezia românească nu sunt 100 sau 1000, eu cred că încă se mai scrie poezie în adevăratul sens al cuvântului, dar nu mai cred în utopia că eu sunt poet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu