vineri, 12 ianuarie 2018

Gânduri despre fericire

   Gândul că poţi să fii celebru te face fericit? A fi celebru e sinonim cu a fi fericit? Plec la drum cu această întrebare şi cu gândul că omul simplu este un om fericit. Simplitatea îmbracă haina fericirii. Dar totuşi ce facem cu canoanele lumii moderne? A fi bogat nu înseamnă a fi fericit? A face sex nu înseamnă a fi fericit? A lua droguri nu înseamnă a fi fericit? A sta pe facebook nu înseamnă a fi fericit? A fi political correctnes nu înseamnă a fi happy?

     Până la urmă, ce mai înseamnă a fi fericit astăzi? Vedem în cărţile de dezvoltare personală şi de psihologie modernă, diferite reţete de genul cum să fii fericit... , care toate se rezumă la ideea: nu uita să te iubeşti pe tine! sau iubeşte-te! , aceptă-te aşa cum eşti! şi vei fi fericit... Ne place sau nu, aceste cărţi se vând ca pâinea caldă. Nu blamăm această industrie, această psiho-literatură. Există şi cărţi bune de acest gen. Dar există şi multă literatură de duzină. Ca beletristica. Un fel de telenovele. Multe şi fără sens. În fine... Există oare o reţetă standard care te face fericit?

    În literatura noastră, avem un model, un punct de reper genial: Jurnalul fericirii. Ce facem aici... cădem în patima că o carte te poate face fericit? Un călugăr este fericit? Un monah ca Nicolae Steinhardt a fost fericit? Nu intrăm în teologia şi mistica fericirii acestui om deosebit, pentru că fericirea este o taină, o problemă intimă.

      Afirm cu toată fiinţa că un om spiritual firesc este fericit. Am credinţa că un călugăr este un om fericit. Privesc cu bucurie la aceşti îngeri în trup şi văd mănăstirile ca fiind temple ale fericirii. Sunt fascinat de lumea oamenilor care aleg această cale şi nu vreau să cad în ispita să îi divinizez, dar nu văd nimic greşit să iubeşti asemenea fiinţe umane.

       Acum ceva ani aveam un gând. Să cunosc omul prin cartea lui Petre Ţuţea - Omul, tratat de antropologie creştină. Cu toate că omul nu-l poţi cunoaşte nici prin experienţe, viaţa de zi cu zi şi alte întâmplări. Era o iluzie că eu pot cunoaşte omul prin cărţi. Prin literatură, filozofie, religie, psihologie, sociologie, istorie, poezie... Nici prin muzică şi artă. Omul rămâne un necunoscut, o taină. Prin literatură, muzică şi artă... prin cultură poţi cunoaşte o nuanţă a omului frumos, un petec de suflet, o aromă de sublim, o brumă de fericire. Dar totuşi, omul (chiar artist) este un paradox. Un animal raţional... un individ neînţeles. Pentru că există şi oameni (din medicină, din artă, din cultură...) care săvârşesc crime sau care se sinucid. Chiar dacă sinuciderea (vedetelor) se vrea a fi un act eroic, avem dreptul să nu fim de acod cu acest gest. Fiecare om e liber să fie specie umană, comedie umană sau capodoperă umană. Dar bine ar fi ca omul (model) să fie şi om moral.

        Ce legătură are cunoaşterea omului cu fericirea?  Uite că are. Omul e un un actor de tragedie, dramă sau comedie, dar tot omul poate să fie un regizor bun şi să fie mâmdru de filmul fericirii personale. Omul - ancora iubirii. Deci un prim lucru în a fi fericit este iubirea. Cu adevărat iubirea este un izvor al fericirii. Dar ce ne facem că există decepţii şi despărţire? Trecem de la capitolul iubire la capitolul experienţe. A fi fericit înseamnă a cunoaşte? A fi fericit înseamnă a avea mai multe experienţe de viaţă? Nu chiar. A fi fericit înseamnă a avea pace sufletească. A avea linişte. A fi împăcat cu tine însuţi.

          A fi fericit înseamnă a fi sănătos (în sec. XXI)... A fi fericit înseamnă a avea prieteni, familie... A fi fericit înseamnă a fi copil. Şi în sfârşit, ai fi fericit înseamnă a te face fericit. Fericirea omului eşti tu.

marți, 9 ianuarie 2018

Gânduri de despărţire

    Sunt om, o taină - evantai de amintiri. Un cimitir de gânduri. Un suflet ancorat în tăcere. O constiinţă ce stigă în abisul durerii. Ce durere mai mare să te naşti om şi să mori spânzurat de veşnicie?

     Privesc ochii... Ochii - oglinda sufletului. Oglinda spartă în cioburi de vise. Sunt cuprins de durere sau orbit de plăcere? Păşesc desculţ către Lumină. Lumina - peştera iubirii.

     Şi frunza se desparte de toamnă. Şi toamna se desparte de vară. Sunt omul a patru anotimpuri: anotimpul durere, anotimpul tăcere, anotimpul iubire şi anotimpul despărţire. 

    Sunt hotărât să mă despart. Azi mă despart de tine, de eu, de noi... Azi mă despart de trecut. Poate nu sunt cel mai egoist om, dar ţin la tine: idee. Iartă-mă! De azi mă despart de ideea omului căzut. Mint... Nu mă despart de trecut. Trecutul e ceva ontologic în fiinţa mea. Trecutul e un film la care pot da play şi stop când vreau. Totuşi de ce mă despart? Mă despart de gândul de a avea idei. Dar ce, ideea este un gând? Contradicţii, contradicţii, contradicţii...

     La început totul a fost simplu. Părea a fi o poveste. M-am născut într-o zi frumoasă de toamnă. Afară era mult, mult soare. Razele calde-mi zâmbeau. Eram fericit. Cum? Aşa repede am ajuns să cunosc frumuseţea şi fericirea? Sunt lucruri pe care mulţi oameni nu le cunosc toată viaţa. Ciudat. Sunt om. Trebuie să mă despart de trecut. E adevărat, chiar trebuie să mă despart de trecut?

      Ce rău mi-a făcut trecutul? Ce poate să fie mai rău ca viitorul? Trecutul? L-am amanetat când eram copil. Cred că aveam 12 ani şi m-am întânit cu Soarta, am vrut să îi zic tanti Soarta, dar îmi era ruşine.

Soarta: Ce vinzi acolo copile?

Eu: Vând trecutul...

Soarta: Cu cât?

Eu: Nu ştiu.

Soarta: Dar ce trecut ai tu copile...?

Eu: Un trecut cârpit cu stele.

Soarta: Serios?

Eu: Da...

Soarta: Sigur nu mă minţi?

Eu: Nu ştiu să mint.

       Şi Soarta bufneşte în râs. Cum râde şi azi. Aşa a râs de orice om. Dar uneori nu e râsul ei, e râsul Destinului. Dar ce... Soarta şi Destinul nu e totuna? Nu. Soarta e când eşti copil. Destinul e când eşti om mare. Ce gândire am şi eu? Nu-i aşa că sunt puţin ciudat?

        Sigur trebuie să mă despart de gândire. Dar mai pot să fiu om dacă nu gândesc? Gândirea este definiţia omului? M-am zăpăcit. Părea totul aşa simplu. Eram copil. Alergam. Zâmbeam. Mă jucam cu prietenii. Mă jucam cu diferite obiecte şi-mi imaginam că sunt oameni. Da, mă jucam zilnic. Cine a îndrăznit să mă despartă de lumea jocului şi lumea copilăriei? Acum trebuie să gândesc la lucruri de oameni mari. Trebuie să muncesc. Trebuie să mă chinui să fiu om mare.

        Zilele au trecut. Am crescut. Copilul ce-am fost e doar o amintire. Iar amintiri? Iar mă leg de trecut? Parcă era totul simplu? De ce e aşa complicat să fii om mare?

           Totul nu e aşa simplu, totul e un mister. Naşterea e un mister. Viaţa e un mister. Moartea e un mister. Trăiesc în umbra misterului. Sunt un om născut în ieslea misterului şi în taina iubirii.

            A gândi înseamnă a avea idei. Zic şi eu. Şi totuşi pot să greşesc. Ecoul gândurilor. Fascinaţia ideilor. E adevărat, mă fascinează ideea că într-o noapte am dormit copil şi într-o zi m-am trezit om mare.

            Cred că mi-am imaginat totul. Viaţa e un tablou de imagini. Nimic despre imaginea primului meu cuvânt: ma-ma? Nimic despre plânsul de copil?

            Sunt copil. E noapte. Stau în pat şi fac cunoştinţă cu lumea visului. Simt cum inima bate. Inima - organul iubirii. Ce noapte generoasă. În noaptea aceasta descopăr două lucruri minunate: visul şi inima. Îmi era dor de... Ce am zis? Dor? Deja am ajuns să cunosc dorul? Câte trebuie să mai descopăr? Câte o să mai ştiu şi de câte o să fie nevoie să mă despart?

                Afară e cald. Eu mă joc în nisip şi construiesc castele. Castele de nisip. Pesemne că în orice copil zace un împărat. Încerc să privesc cerul. Şi fug imediat în casă:

- Mami, mami, vino repede afară să vezi ceva!

- Nu pot puile, nu am timp... am treabă!

- Te rog mami, te rog...

- Ce vrei copile să văd?

- Cerul...

- Cerul? Ai descoperit cerul puiule, ce vezi tu acolo?

- Ceva care nu mă lasă să văd...

- Ce să vezi puiule, mai zăpăcit de cap!?

- Hai afară, te rog mami!

               Mama ajunsă afară, grăbită se uită pe cer. Credea că puiul ei a văzut un avion. Se uita mirată şi nu vedea nimic.

- Ce să văd puiule?

- Nu vezi?

- Nu văd nimic!

- Lumina aia ... care nu mă lasă să văd cerul...

- Lumina aia care străluceşte aşa tare?

- Da mami, ce este?

- Acela e soarele scumpul meu...

- Şi ce face soarele sus acolo?

- Străluceşte şi face lumină pe pământ.

- Mami, mami... cine a făcut soarele?

- Doamne, Doamne...

- Şi pe Doamne, Doamne... cine l-a făcut?

- Nu ştiu, hai că mami are treabă... joacă-te singur şi vorbim după ce spăl...!

       Mama cu grijele ei nu avea timp şi nu prea înţelegea lumea copilului. Copilul era curios şi bucuror de noile lui descoperiri.


Gânduri, ianuarie 2018

Idei inspirate din filosofia lui Alexandru Dragomir

1. Bacovia dacă nu era simbolist, nu mai era Bacovia. Eminescu dacă nu era romantic, nu mai era Eminescu. Cioran dacă nu era nihilist, nu mai era Cioran. Eliade dacă nu era erotic, nu mai era Eliade. Octavian Paler dacă nu era pesimist, nu mai era Octavian Paler. Petre Ţuţea dacă nu era creştin, nu mai era Petre Ţuţea. Mircea Vulcănescu dacă nu era martir, nu mai era Mircea Vulcănescu. Ş.a.m.d.

2. Omul se raportează la eu ca la ceva absolut şi face din universul lui un univers absolut. Adică, eu (omul) şi nimic altceva. Doar eu-omul, restul e tăcere şi nimic. Nimic important. Nimic mai important ca eu.

3. Teologia este ştiinţa despre Dumnezeu. Teologia unor personalităţi ortodoxe (şi nu numai, poate şi catolice, protestante...) este teologia despre sine, nu despre Dumnezeu. Interesant este doar ce gândesc eu, doar punctul meu de vedere (chiar dacă este un punct de vedere controversat sau eronat) despre Dumnezeu, nu teologia în adevăratul ei înţeles aidoma duhului Sf. Părinţi. Teologia personalităţii sau cultul personalităţii. Ne place să filozofăm despre Dumnezeu cu gândul (ancorat în trufie) că noi facem teologie, dar teologia adevărată este teologia faptelor, nu teologia vorbelor.

4. Nimic despre fericire, titlul unei cărţi din perioada comunistă.

5. Iubirea... Ce este iubirea? O poezie? O metaforă? Nu doar, iubirea este un paradox. Iubirea-paradox: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi...

luni, 8 ianuarie 2018

Mesajul cărţilor pentru omul recent

    La început de drum în pelerinajul din lumea cărţilor, un prieten (necititor) îmi spune pe şleau: Dani, toate cărţile citite de tine sunt ficţiune... La momentul acela ceva mă îndemna să intru în polemici, neglijând faptul că şi eu am fost departe de cărţi, mulţi ani. Mă credeam mai cool decât prietenii mei care nu citesc, cu toate că în ochii lor eram un ciudat.

        Abia acum realizez de ce convertirea mea în lumea cărţilor a fost un război deschis cu prietenii mei. Pentru că eu (în loc să gândesc cu mintea mea) aduceam ideile autorilor din cărţi şi le ţineam lor predici de parcă eu eram cineva... şi ei erau nimeni. Regret acest lucru că nu mi-am respectat prietenii şi n-am înţeles că mesajul cărţilor nu era pentru ei, ci pentru mine. Prietenii mei erau liberi să-şi trăiască viaţa (fără cărţi), iar eu eram liber să fiu ancorat în nebunia (pasiunea) lecturilor.

       Cărţile reprezentau (şi reprezintă) un punt de reper pentru mine, dar asta nu-mi dă dreptul să blamez valoarea prietenilor mei sau semenilor care nu citesc. Cărţile nu sunt totul. Lectura nu e ceva absolut şi esenţial în viaţa omului. În fine... Recunosc faptul că m-am grăbit şi am greşit faţă de prietenii mei. Dacă eram un cititor înţelept (sau poate majoritatea cititorilor au avut această ispită) încercam să-mi înţeleg prietenii cu adevărat, nu să caut ca eu să fiu înţeles de ei.

    Mă gândesc acum ce transmite mesajul cărţilor omului recent. Omul recent este o sintagmă folosită de Horia-Roman Patapievici în cartea publicată la editura Humanitas. Autorul este un personaj (intelectual) simpatic unora şi antipatic multora. Nu intru în detalii legate de chestiuni politice, funcţii  publice şi alte păcate. Orice om (fie el şi intelectual) aflat într-o funcţie cheie are şi păcate. Aşa cum cărţile nu sunt în mod absolut esenţiale, aşa şi omul nu e în mod absolut bun. Fiecare om are şi bune şi rele.

     Autorul acestei cărţi poate a greşit într-un anume context, dar în ideea de a scrie această carte a fost genial. Despre Omul recent (ediţia a 5-a) , carte împrumutată unui prieten (deci am şi prieteni care citesc sau citeau...) aud cuvintele: Dani, asta e cea mai tare carte citită de mine... ai în ea tot ce vrei... e o carte genială.

      Nu o să fac o recenzie cărţii, vreau doar să mărturisesc că este o carte grea. Multe note de subsol. Multă istorie şi filozofie. Este o carte de idei. O carte care-ţi dă bătăi de cap dacă nu eşti familiarizat cu limbajul intelectual (ca să nu zic academic). Este o carte care se rezumă la cuvântul: discernământ. Asta e soluţia autorului pentru omul recent.

       Cartea porneşte de la ideea sau întrebarea: Ce se pierde atunci când ceva se câştigă? Apoi intrăm în tainele filozofiei şi încercăm să descifrăm un text care pune punctul pe i într-un limbaj sofisticat. Cartea pune accent nu doar pe problemele omului recent, ci pe teme precum: filozofia, religia, politica, istoria, sociologia, psihologia, cultura... Te frapează faptul că un fizician poate scrie atât de bine această carte şi nu blamează ideea de Dumnezeu sau ipoteza Dumnezeu. Nu cântă prohodul morţii lui Dumnezeu, prin ideea de nihilism a lui Nietzsche (care a avut dreptate despre un anumit aspect al creştinismului) sub titlu de: Dumnezeu a murit. Postmodernismul nu înseamnă doar Dumnezeu a murit, ci umanitatea (omenia) a murit, spune autorul.

       Nici eu nu credeam că H.R.P., are o viziune creştină... şi conservatoare. Nu vreau să pun etichete, dar faptul că pune accent pe ideea de creştinism, pe ideea de liberalism-conservator şi pe ideea de tradiţie, nu mă face să cred că este personajul aspru criticat de Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu. La început făceam această greşeală. Dacă un autor iubit de mine spunea că X nu e bun, spuneam şi eu asemenea, fără să ştiu cine este X sau ce a scris X. Pentru lumea intelectuală (chiar dacă nu e accesibilă publicului larg) cartea Omul recent este o comoară.

     În fine, criticii lui H.R.P. , ar putea spune că se dă prea deştept dând citate în engleză, franceză, latină (fără traducere), că promovează un creştinism postmodern sau un creştinism prea filozofic etc. Ideea e simplă, când nu-ţi place cineva, nu-ţi place şi punct. Datorită unor profesori (şi preoţi şi laici) de la facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie (din Galaţi), specializarea Teologie didactică, am învăţat să citesc şi altfel de cărţi, să văd şi o altă viziune a lucrurilor. Aşa că nu e păcat şi nici greşit (după cum eram învăţat din anumite cărţi ,,ortodoxe") să citeşti Fernando Savater (prof. univ. spaniol, filosof ateu, pacifist...), Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Lucian Boia, Radu Paraschivescu...

      Cum nu e greşit să citeşti Horia-Roman Patapievici. Greşit e să citeşti şi să judeci pe cei care nu citesc. Greşit e să citeşi orice şi să te crezi cineva. Greşit e să interpretezi mesajul cărţilor. Greşit e să rămâi doar în lumea cărţilor şi să nu vezi altceva în afară de cărţi.

Definiţia omului este iubirea

Privesc în urmă şi nu văd doar un copil, văd un suflet ancorat în taina iubirii. Ideea de a fi sentimental nu înseamnă a fi romantic. Pot să vorbesc de mine ca om raportat la contextul iubirii, dar ca scriitor nu pot spune că am excaladat muntele dragostei. Un scriitor prea sentimental care are în vedere doar tema dragostei, poate părea la un moment dat plictisitor. M-am tot gândit ce pot aduce nou în literatură şi după ceva lectură, sunt convins că simplitatea şi sinceritatea unui autor face cât o mie de metafore. Orice om, orice scriitor are o poveste. A scrie despre tine nu este uşor, dar este cel mai simplu. Uneori mă întreb şi eu de ce scriu sau cine este Dănuţ Belu? Scriu în mare parte ca o terapie, dar cred în ecoul mesajului meu literar şi din acest motiv public. Sunt un copil născut în Ţara Vrancei, pe trei septembrie 1988. Locuiesc la 17 km de Focşani, în comuna Urecheşti, iesle a Mănăstirii Vărzăreşti. Simt cu adevărat în acest loc că veşnicia s-a născut la sat. Pădurea rămâne tabloul meu preferat. Copacii aliniaţi ca-n armată, mă duc cu gândul la nişte soldaţi ai cerului. Zona Palanca este ceva de vis. Aici stă bunica mea, izvorul meu de credinţă şi fiinţa care mi-a îndreptat paşii către Dumnezeu. Volumul de debut Încercări poetice (editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012) este dedicat ei. Prima mea poezie este despre mama. Eram în clasa a 6-a, şi la o serbare de 8 Martie, am scris şi am recitat poezia Felicitare pentru mama. Dorul şi iubirea au fost sinonime cu fiinţa mea de mic copil. Se spune că poezia se naşte din suferinţă... La mine s-a născut din fiinţa şi conştiinţa dorului şi din iubire. Iubirea de frumos, de natură... Iubirea în adevăratul sens al cuvântului. După trecerea la cele veşnice a tatălui meu, poezia mea a devenit o stare. Un mod de a exista. M-am exprimat poetic cu durere, dragoste şi dor. Am reuşit să citesc şi din literatura universală şi din literatura clasică românească, dar mai ales din literatura contemporană, şi mi-am format o viziune. Mi-am dat seama că nu există nimic nou sub soare şi că adevărata literatură transmite ceva, emoţii în general. Geniul literaturii cred să fie Dostoievski, dar este doar o idee, nu o concluzie. Încerc totuşi să nu mă raportez la un autor anume, dar am mulţi autori preferaţi. Nu văd traseul meu în literatură marcat de cineva sau de ceva. Scriu aşa cum simt. Scriu ce îmi şopteşte inspiraţia. Despre talentul şi vocaţia de scriitor nu vreau să fac afirmaţii. Nu cred în destinul unui scriitor doar prin talent, ci cred că a scrie (şi în special a scrie frumos) este un dar. La început am fost infuenţat de autorii ce îi citeam cu patimă. Am făcut şi greşeli. Nu am scris în ideea de a face literatură, am mers mai mult pe ideea de manifest. Genul acesta am crezut că mă reprezintă, dar am descoperit că stilul meu este altul... şi încercările de a scrie şi poezie, şi eseu, şi articole, şi proză, m-au făcut să înţeleg că scrisul este ca o matematică, cu cât faci mai multe excerciţii cu cât poţi scrie mai bine. Poţi scrie mai bine ca tine. Singurul scriitor cu care trebuie să te compari eşti tu. M-am bucurat să văd articole publictate în Ziarul de Vrancea şi în alte reviste şi ziare pe internet, dar nu am avut şi nu am iluzia că sunt jurnalist. Tot ce am făcut am făcut din pasiune. Indiferent dacă a fost ceva legat de muzică, sport sau politică. Dacă cineva îmi spunea că eu am să devin pasionat de pescuit sigur blamam acest lucru. Aşa şi cu drumul de la citit la scris. La început am citit foarte mult, apoi am început să scriu, mi-am făcut şi un blog şi mi-am dat seama că e ceva firesc. Nu am scris şi nu scriu ca să impresionez pe cineva. Constantin Noica spune că a scrie înseamnă a avea o idee, o idee care te obsedează toată ziua şi până nu o pui pe foaie nu ai pace. Debutul meu a fost în revista Salonul literar (Focşani), sprijinit în acest demers de preotul şi profesorul de religie, Apostol Ionuţ, mentorul meu în lumea cărţilor şi în lumea scrisului. Încet dar sigur am fost inspirat de autorii ce îi citeam. Nu fac aici o listă de autori, dar pot să mărturisesc că am bucuria de a fi citit destul de multă literatură, în mare parte filosofie şi teologie. Impresionant a fost pentru mine al doilea blog (blog-ul meu oficial din prezent, blog ce poartă numele meu) şi în mod deosebit articolul despre Părintele Macarie (de la Schitul Muntioru – Vintileasca, Vrancea) care a ajuns la aproape 30 000 de vizualizări. Dragă sufletului meu este şi antologia Călătorii lirice (editura Altfel, Câmpina, 2017) în colaborare cu două coautoare superbe. În final nu încerc pe nimeni să conving că eu sunt scriitor, ci doresc ca să fiu eu convins că ceea ce scriu sunt gânduri curate, sentimente profunde şi cuvinte alese.

joi, 4 ianuarie 2018

Recurs la drepturile omului şi articolul din ziar

    Primul meu articol din Ziarul de Vrancea (publicat în 2012) este despre drepturile omului. Un articol de care mă despart cu toată fiinţa. 

     Articolul se poate citi aici: https://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/73960-.html

     Îmi cer scuze public faţă de Ziarul de Vrancea, faţă de cititori... de felul (prost şi urât) cum am scris acel pseudoarticol sau anti-articol, cu expresii care nu au ce căuta în presă. Influenţat de anumite cărţi şi persoane (publice) gândeam neortodox având iluzia că eu transmit un mesaj profund ortodox şi că fac o revoluţie a bunului-simţ prin tot ce scriu, dar nu eram atent la cum scriu. Ideea poate era bună, doar că era exprimată greşit.

     Pe scurt, ideea articolului despre drepturile omului este că un om credincios, un creştin adevărat (dacă respectă credinţa întru totul) nu are nevoie de drepturile omului, dar eu am confundat Teocraţia (cetatea lui Dumnezeu) cu democraţia. Statul laic nu poate exista fără legi, fără codul penal sau codul civil... şi în spiritul UE, omul modern, nu poate exista fără drepturile omului, fără CEDO.

     Am făcut o gafă foarte mare să blamez drepturile omului. Aviz celor care cred că orice tip de scriere poate să fie un articol sau un (nou) gen de literatură.

      Nu salut ideea de literatură de cuţit marca Liviu Andrei şi nici ideea de Jurnalul unui Adam, dar nici cum scriam eu în 2012 nu era ok. Logic, dacă e să respectăm drepturile omului, fiecare e liber să scrie şi să gândescă ce vrea (există public şi pentru literatura cu limbaj licenţios, obscen... există public şi pentru pornografie) , dar eu personal nu mă regăsesc în acest context.

      Citesc Omul recent de H.R. Patapievici şi văd că şi el nu e de acord cu ideea de corectitudine politică, dar aduce argumente sănătoase, scrie frumos şi bine despre acest lucru, nu aruncă unele cuvinte murdare şi câteva idei agresive (cu mesaj ortodox credeam eu atunci, dar nu era niciun mesaj ortodox, a fi ortodox nu înseamnă a fi răzvrătit, polemic şi indignat pe orice şi pe toate...) cum am făcut eu, spre ruşinea mea. Dacă H. R. Patapievici avea ocazia la 24 de ani să scrie un articol în Ziarul de Vrancea despre drepturile omului, sigur nu scria ca mine. Diferenţa e că el este scriitor cu adevărat şi respectă canoanele literaturii, iar eu abia acum înţeleg că încercările mele din 2007 până în 2012 au fost doar încercări... şi nu literatură.

      Bine un om de cultură (sau un intelectual de prima mână) care scrie un eseu (sau un articol) bazat pe argumente istorice, logice, filosofice, psihologice, sociologice, politice... nu se compară cu tipul de scris al unui tânăr care scrie de parcă face rap sau hip-hop.

      Am şi eu cunoştinţe care scriu articole (pe blog sau la ziar) dar scriu frumos. De exemplu Monica.scrie din Bucureşti. Adelina Cristiana Bălan (poetă) din Focşani. Scrie articole pe blog (a scris şi la Ziarul de Vrancea) impecabil. Descopăr ieri (sugestie) de la Adelina Bălan: Inoza.ro şi Petronela Rotar. Un gen de a scrie articole (şi literatură) aşa cum îmi place mie. Unele persoane nu au doar darul de a scrie, au darul de a scrie frumos.

            Articolul meu din Ziarul de Vrancea publicat la rubrica Jurnalism cetăţenesc sub egida: Asta e părerea mea!, se încadrează în tabelul AŞA NU! Articolul pueril, rămâne doar la stadiul de părere, dar o părere proastă. Încerc să convertesc părerile în atitudini şi să fiu mai matur în ceea ce scriu şi public. Ştiu că nu mă scuză faptul că sunt tânăr. Pur şi simplu am exagerat, dar am realizat. Am conştientizat că nu orice mesaj este ortodox şi nu orice idee este un articol.

      

miercuri, 3 ianuarie 2018

Povestea unui om nebun

    Motto: Nu sunt nebun, dar îmi place la nebunie ideea...

     Ceaţa gândurilor, nu seamănă cu ceaţa din oraş. De trei zile în Sibiu nu era doar o brumă de ceaţă, ci o ceaţă densă amestecată cu privirile ciudate ale oamenilor. Acest feneoment neobişnuit îl enerva la culme pe David. Credea că e un blestem. Toată lumea vocifera că nu e normal acest lucru. Un oraş de munte nu are voie să aibă trei zile de ceaţă, aveau în minte locuitorii. E clar că s-a schimbat clima, dar aici e un fenomen neobişnuit. Chiar e ceva neobişnuit. Nu e neobişnuit faptul că e ceaţă şi că ţine de trei zile, neobişnuit e că la ştiri, cei de la vreme au panicat lumea cu ideea că ceaţa o să dureze o lună sau minim trei luni. David având un prieten specialist în meteorologie, îl sună să se lămurească:

- Alo, salut Ciprian, sunt David!

- Servus, nu-mi spune că m-ai sunat pentru chestia cu ceaţa?

- Ba da... de unde ştii?

- David... toată lumea m-a tâmpit cu prostia asta.

- Dar nu este o prostie Ciprian...

- David, las-o dracu de ceaţă, eu am de scris la teza de doctorat despre încălzirea globală şi tu îmi rupi creierii cu prostii...

- Ciprian, te rog...

- Omule, tu eşti nebun?

- Dar... cum adică?

- David termină! Nu am timp! Pa !

       David a avut senzaţia că a rămas fără aer. A privit biblioteca şi se întreba dacă a vorbit cu prietenul lui Ciprian sau cu umbra lui. Şi-a turnat un pahar cu apă. A băut doar jumătate de pahar şi apoi şi-a adus aminte de jurnal. Caută rapid o foaie albă şi începe să scrie:

          Am studiat filosofia. Părinţii mi-au zis că nu-mi foloseşte la nimic această facultate. Ce caut sau ce am căutat la filosofie? Sunt nemulţumit şi nelămurit. Oare sunt singurul om nemulţumit de filosofie? Lumea de azi e profund ancorată în universul efemer al contextului comercial şi tehnologic. Ideea că informatica (internetul) e cea mai mare descoperire, a ajuns să stăpânească minţile tuturor oamenilor. Parcă e o ceaţă pe mintea lor. Pardon! Ce am spus? Ceaţă? Ideea de ceaţă a devenit o obsesie? Sau are dreptate Ciprian... sunt nebun? Oricum lumea consideră (într-o interpretare superficială, simplistă şi nefirească) că filosofia este o nebunie şi a fi filosof astăzi înseamnă a fi nebun. Doamne, chiar sunt nebun? Îmi e frică de această idee. Cine sunt? Ce sunt? Unde sunt? Doamne... dacă exişti, ajută-mă să înţeleg dacă sunt sau nu nebun! Nu vreau să fiu nebun! Nebunia mea este muzica, femeia, iubirea...

          - Daviiid, deschide, sunt Paul! Paul ciocănea în uşă de vreo zece minute. În sfârşit David, concentrat pe ceea ce scrie în jurnal, deschide lui Paul.

- Ce faci David?

- Mă gândeam...

- La ce?

- La... nu ştiu, la nimic.

- David, te-am prins cu mâţa-n sac, se vede pe faţa ta că eşti nedumerit de ceva, pot să ghicesc la ce te gândeai?

- Te rog!

- Te gândeai la... ceaţă.

- La ce?

- Omule tu eşti nebun?

- Ceaţă... nebun... ce vrei să zici?

- Hai David, lasă filosofia! Toată lumea din oraş e preocupată de ceaţă... la cum te ştiu eu nu ai cum să nu te gândeşti la acest lucru. Eu am glumit cu ideea de nebun, sper că nu te superi...

- Aaa, nu e nicio problemă, şi Ciprian... a ziz că sunt nebun.

- Şi tu ce crezi?

- Cred în Dumnezeu, dar nu sunt sigur dacă există...

- David, lasă filosofia te rog... nu te-am întrebat nimic de Dumnezeu şi ca o paranteză tu nu crezi în Dumnezeu, dar El crede în tine. El nu face atâta filosofie pe existenţa ta. El nu face atâta tam-tam pe ideea de om, numai omul face din Dumnezeu o Ipoteză sau o Idee. În fine... Într-un fel îmi place şi mie filosofia, dar ca iubire de înţelepciune, nu ca stare de spirit sau ca mod de viaţă. E imposibil să trăieşti ca om după sistemul filosofic al lui Kant, Schopenhauer sau Nietzsche. Eşti impresionat de gândirea lor, dar nu te apuci să ai un stil de viaţă a la Kant, pentru că în viaţă nu e totul raţional, metafizic şi filosofic. Poţi urma exemplul de viaţă al unui sfânt sau al unui bunic, părinte... dar nu poţi să trăieşti viaţa după Critica raţiunii lui Kant sau după poezia lui Eminescu. Literatura şi filosofia e bună la nivel ideal, dar viaţa de zi cu zi nu se trăieşte din cărţi. O singură Carte poate să fie ancoră de trăire a vieţii, Biblia. Restul sunt metafore. Bărci de salvare pe marea zbuciumată a vieţii. Puncte de reper. Faruri de lumină în bezna vieţii. În fine... Suntem prieteni, te întreb sincer... David tu te consideri nebun?

- Paul... chiar dacă am studiat filosofia, sunt de acord cu tine. Citeam undeva că dacă îţi pui întrebarea dacă eşti nebun, înseamnă că nu eşti nebun...

- David, te implor! Lasă filosofia, lasă psihologia... eşti nebun, da sau nu?

- De ce mă întrebi aşa radical?

- Pentru că vreau să te ajut. Am un prieten foarte bun medic...

- Ce medic?

- Psihiatru...

- Ceee?

- Da, medic psihiatru. Tu eşti singur David, nu ai şi tu o iubită şi ai 30 de ani. Stai foarte mult închis în casă şi citeşti cărţi şi scrii într-un jurnal. Sunt bucuros că scrii, dar ai putea face chestia asta pe facebook sau pe un blog. David, tu eşti ca o pasăre într-o colivie. Tu eşti liber în gândire, eşti liber chiar să crezi că nu există Dumnezeu, dar nu eşti liber în suflet şi în conştiinţă. Sufletul tău e ca o temniţă comunistă. Sufletul şi conştiinţa ta este închisă la Sighet, Aiud, Gherla... Ai o experienţă doar în lumea cărţilor. Nu eşi liber în iubire, dor şi pasiune. Nu eşti un om liber din punct de vedere erotic. Nu ai libertate ca fiinţă umană, ca om... tu ai doar libertate în idei. Sunt de acord cu Constantin Noica cu devenirea întru fiinţă şi cu pelerinajul filosofic pentru Idee. Noica diviniza Ideea. Pentru Noica, Dumnezeu era o Idee. Nu e rău să avem o idee..., dar nu e bine să renunţăm la ideea de libertate. Nu ştiu unde scria în Noul Testament că adevărul te va face liber... Nu intru cu tine în polemici pe tema existenţei lui Dumnezeu sau pe tema binelui şi răului. Ştiu că te preocupă ideea cum a apărut răul în lume sau care e definiţia răului. Ştiu că tu... crezi că dacă există Dumnezeu e coautor la rău, chiar dacă e o idee maniheistă. Ştiu că nu crezi în povestea cu Lucifer şi nici în povestea cu Adam şi Eva. Ştiu că tu consideri să fi fost incest, înmulţirea oamenilor din urmaşii lui Adam şi Eva. Nu vreau să te supăr... poate ai şi tu dreptate. Dar... David, te rog din suflet, lasă filosofia! Respiră! Trăieşte! Iubeşte! Ascultă muzică! Pictează! Nu filosofia are răspuns la toate întrebările vieţii. Oricum, nu ştiu ce sfânt spunea că cea mai mare filosofie este gândul la moarte. În fine... Nu sunt absurd să te ameninţ cu iadul şi să te amăgesc cu veşnicia raiului. Vreau doar să te întreb ceva, tu ai auzit de anxietate sau de depresie?

- Normal.

- Şi e adevărat că tu ai suferit după moartea tatălui tău?

- Da.

- Şi tu în filosofie cauţi o explicaţie logică sau ontologică la moartea tatălui tău?

- Da... Recunosc, din acest motiv am studiat filosofia. Pe undeva sau peste tot îl caut pe tata.

- Şi tu după moartea tatălui tău ai fost la vreun psiholog?

- Ce să caut la psiholog, nu spuneai tu că Dumitru Stăniloaie a zis că psihologia este cea mai slabă ştiinţă şi că nu are cum să vorbească despre om pentru că omul e unic şi diferit şi psihologia lui Freud nu se potriveşte la om în general, pentru că nea Gheorghe are o tipologie şi o personalitate anume şi nea Vasile este cu totul altfel? Deci psihologia minte. Tu mi-ai zis când ai intrat la seminar sau când ai terminat facultatea de Teologie că spovedania e cea mai bună, pentru că e o taină şi se raportează la om ca la o persoană nu ca la un individ. Ce faci acum, te contrazici singur?

- David... eşti copil! M-am schimbat şi eu. Ajută şi spovedania. Dar ce rost are spovedania pentru un ateu? Ce sens are un discurs despre armonie pentru un surd? Am observat ce valoare are şi psihologia. Chiar am citit Freud şi Carl Gustav Jung.

- Ai citit tu Freud?

- Da.

- Şi ce părere ai despre eseurile lui legate de sexualitate?

- O părere foarte bună...

- Paul, tu eşti nebun?

- Nu David... tu eşti nebun, şi ai nevoie de un psihiatru. Anxietate sau depresie...

- Sau gata! Pleacă!

- De ce?

- Pentru că m-am săturat de prieteni şi de sfaturile lor. Toţi faceţi pe lupul moralist... Unde dracu ai mai văzut tu religie ca ierarhul, deci nu un simplu preot, să fure şi să scape basma curată? E moral să furi? Nu scria parcă: să nu furi... Poruncă din cartea voastră de bază. Recunosc că sunt şi preoţi buni, dar unii sunt desfrânaţi, avari, trufaşi... Toţi slujesc pe mitul-Hristos, dar niciunul nu face ce a zis Hristos. Aşa umil cum a fost măcar a lăsat un mesaj frumos şi e firesc să fie respectat. Avea dreptate Nietzsche cu supra omul şi cu nihilismsul lui. Voi creştinii... cu toţi preoţii voştri, sunteţi nişte ipocriţi şi nişte idioţi. Bani pentru lumânări. Bani pentru servicii religioase. Bani pentru calendare. Bani pentru botez, nuntă şi înmormântare. Bani pentru Liturghie. Bani pentru orice. E religia baniilor sau religia iubirii? Parcă banul era ochiul dracului. Hristos a venit călare pe un asin, iar popa vine în Merceces şi BMW. Hristos s-a născut într-o iesle... într-o peşteră... şi popa are ditamai vila. Dar el predică la amvon, sau cum naiba se numeşte, despre smerenie, milostenie... El vorbeşte despre înfrânare, post, rugăciune şi abstinenţă, dar el şi-o trage cu toate babele... enoriaşele sau şi-o trage cu un coleg de breazlă. Asta e iubirea creştină? Asta e religia iubirii? Sau ei respectă expresia: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi? Paul...

- Nebunule, opreşte-te!

- Nebuni sunteţi voi cu religia voastră cu tot. Spunea nu ştiu cine, mi-ai zis tu: zis-a cel nebun în inima sa, nu este Dumnezeu! Nebun e cel ce crede în Dumnezeu. Nu vezi toată nebunia la pupat de moaşte şi la sărutat icoanele făcătoare de minuni? Făcătoare de minciuni poate... Unde era Dumnezeu al tău când a murit tata de cancer? Unde este Dumnezeu când moare un prunc nou născut? Unde este Dumnezeu când se fac crime, violuri, avorturi...? Unde dracu este Dumnezeu la oamenii cu probleme de handicap? Tu eşti pe altă planetă? Nu vezi câtă suferinţă e în lume? Nu vezi câte războaie sunt? Unde e Dumnezeu în acest context? Nu vezi câte persoane singure sunt...?

- David... eşti nesănătos...

- Afară, ieşi dracu afară cu religia ta cu tot! Religia nu e doar o iluzie cum spunea Freud, religia e o prostie. Afară porcule! Nenorocit ce eşti! Să mă trimiţi tu pe mine la psihiatrie... Dar ce sunt eu Gigi Becali sau Vadim Tudor? Afarăăă javră! Voi ăştia cu religia sunteţi nişte jivine. Ateul e om, credinciosul e un animal. Afarăăă...

- Doamne...

- Afarăăă...

      Paul cu inima împovărată, ajuns în faţa blocului stă un minut pe o bancă. Îşi ridică ochii spre cer, dar de atâta ceaţă cerul era o enigmă. Tremura. Frământa mâinile ca un bătrân afundat în mlaştina vieţii, spânzurat de neputinţe şi singurătate. Nu înţelegea ce a fost cu această furtună de vorbe. Pentru că uneori omul nu se înţelege pe sine, dapăi să înţeleagă un prieten. Aprinde o ţigară. Trage un fum şi apoi se gândeşte: teologie, religie, Dumnezeu, ţigări... Stinge ţigara. O aruncă la un coş ruginit ca speranţele românilor în bine. Şi întreabă un vecin al lui David:

- Domnule, nu vă supăraţi, pot să vă întreb ceva?

- Sper că nu mă întrebi şi dumneata de ceaţă... m-a zăpăcit toată lumea cu ceaţa...

- Nu domnule, eu te întreb ceva serios şi important... cine sunt eu?

- Nu ştiu nene, ce întrebare e asta?

- Domnule, sunt nebun?

- Lasă-mă omule în pace! N-am timp de prostiile tale... mergi acasă şi dormi!

        Paul se gândea: poate vecinul lui David are dreptate, sunt obosit, trebuie să dorm. Omul cel mai bine vorbeşte singur. A sta de vorbă cu tine însuţi înseamnă a gândi sau a face filosofie în mintea ta. Paul a ales să intre în dialog cu un om, dar omul fiind preocupat de sine, a rămas ca Paul să vorbească singur. Câţi dintre noi nu vorbim singuri? Din păcate chiar dacă vorbim cu cineva, uneori avem impresia că vorbim tot singuri. Acesta e omul, un actor singur într-un teatru de păpuşi.

         Paul avea în minte ideea că tot omul face filosofie. Că viaţa şi omul este filosofie. Dar avea o limită, moartea. Credea că nu se poate face filsofie despre moartea. Moartea este un necunoscut, o taină şi nu poţi face filosofie despre ceva ce nu cunoşti, pentru că nu ai nicio experienţă despre moarte. Nici măcar cei aflaţi în moarte clinică nu pot face filosofie, fiindcă moartea clinică poate fi comparată cu un somn dulce sau cu un vis. Uneori omul, fără să fie în moarte clinică, nu se mai trezeşte din vis, de parcă ar fi în comă profundă. Există ispita ca omul să adoarmă om, şi să se trezească abis, pasăre, şarpe, pădure, câmp, floare...

            Paul şi-a dat seama că David este într-un vis, dar realitatea e că are depresie. A stat puţin şi a analizat situaţia şi a pus mâna pe telefon:

- Alo!

- Da...

- Ciprian?

- Da, cu cine vorbesc?

- Cu Paul.

- Ooo, salut Paul! Ce faci voinice?

- Nu prea bine... Am fost la David...

- Aşa si?

- Şi nu pot să fiu indiferent...

- Şi crezi că eu sunt indiferent sau ignor problema lui?

- Nu zic asta...

- Paul, omul e nebun...

- Ştiu...

- Şi?

- Nu vrei să-l ajutăm?

- Cu ce?

- Nu ştiu...

- Paul, eşti băiat isteţ... omul e filosof sau se crede filosof...

- E naiv...

- Nu e naiv, e mândru, e trufaş, e egoist...

- Poate.

- Sigur... îţi zic eu... cu un om bolnav de mândrie nu ai ce discuta, e foarte greu... dar cu un filosof ancorat în mândire e chiar imposibil...

- Nici măcar un medic psihiatru?

- Vrei să îl ducem la psihiatrie?

- Da...

- Şi crezi că acceptă jocul?

- Ce joc?

- Compromisul acesta?

- Păi eu am încercat să îi sugerez...

- Şi cum a reacţionat?

- Foarte urât, a început să înjure religia... m-a făcut nebun...

- Orbul scoate ochii... Niciun om nebun nu recunoaşte că este nebun. În fine... şi eu sunt certat cu Biserica, dar respect cultul... respect istoria şi cultura religiei. Fără religie istoria umană arăta ca un holocaust universal sau ca un Război Mondial fără sfârşit. Hristos nu a adus doar ideea de mântuire, pace şi iubire... ci ideea de jertfă personală. În fine... Mulţi tratează Răstignirea ca pe un film sau ca pe un desen-animat. Hai să spunem că toată povestea cu Hristos a fost o invenţie a preoţilor să manipuleze poporul, plebea... Dar istoria împăratului Nero? Miile de martiri creştini? În fine... eu chiar am fost cutremurat când am citit cartea Quo Vadis. Revenind la oile noastre, la David, el nu a citit nicăieri că marele filosof Nietzsche spre sfârşitul vieţii a devenit nebun? El nu a auzit de Eminescu că a ajuns nebun? Şi parcă Eminescu a fost pasionat de Schopenhauer. Blaga de Bergson. Noica de Goethe. Şi tot aşa. Toţi s-au inspirat din alţii. Nu afirm acum că toţi filosofii sunt nebuni, dar e clar că David are probleme... şi nu este filosof, este un tânăr de 30 de ani singur.

- Fără femeie...

- Exact.

- Femeia are un rol esenţial în viaţa bărbatului. Nevoia de afecţiunea, sensibilitatea, nobleţea şi farmecul femeii este ca nevoia de aer, apă... Asta e valabil pentru cei care cred în iubire. Restul...

- Restul sunt homosexuali.

- Vorbeşti serios?

- Nu măi Ciprian, glumesc şi eu... un om fără simţul umorului e ca un oraş fără soare.

- Te referi la ceaţa din Sibiu?

- Da...

- E o prostie.

- Cum aşa?

- Ruşii vor să-şi bată joc de americani, cum fac şi cu OZN-urile, cu extratereştrii... şi au dat cu o subsanţă în atmosferă care provoacă o ceaţă de lungă durată.

- Cum... ruşii au inventat OZN-urile să facă mişto de americani?

- Da, eu aşa cred.

- Interesantă viziune... deci de la ruşi vine ceaţa?

- Da.

- Şi eu credeam că de la ruşi a venit doar comunismul sovietic şi că ei ne-au furat Tezaurul în Primul Război Moondial... că ruşii sunt nişte beţivi, violatori, barbari...

- Nu e adevărat. Ăla e imperiul sovietic al lui Stalin. Rusia e ţara lui Dostoievski, Tolstoi, Tesla...

- Ai dreptate... eu am exagerat.

- În fine...

- Ce facem cu pacientul nostru?

- Îl ducem în Rusia?

- Îl deportăm în Siberia?

- Nuuu, vorbesc serios, îl ducem în Rusia la un psihiatru, Dmitri Avdeev.

- Dar e ortodox?

- Nu are importanţă...

- Păi eu am citit toate cărţile lui, are o viziune ortodoxă... şi David are o viziune nihilistă.

- David are gărgăuni la cap, ne vedem mâine la 17 să vorbim detalii. Ai grijă de tine!

     David suferea. Suferea singur în intimitatea unui apartament zugrăvit de comunişti. Comuniştii nu au făcut doar lucruri rele, gândea David.. Din păcate nu doar nostalgicii regimului ceauşist regretă perioada de glorie a României, ci o mare parte dintre românii (adulţi şi bătrâni) de azi. Mulţi spun că ce a construit Ceauşescu alţii nu sunt în stare să dea nici cu var. Avem chiar şi tineri care cred că era mai bine atunci. Erau locuri de muncă. În sfârşit fiecare om interpretează comunismul cum doreşte, după interesul lui material. Nu e un secret, oamenii se raportează la bani. Sărăcia de azi ne face să regretăm dictatura comunistă, dar nu vedem China, Coreea de Nord şi Republica Moldova. Cel mai rău e faptul că partizanii comunismului au făcut dintr-o ideolgie marxist-leninistă o religie. O religie fără Dumnezeu. O religie materialistă şi ateistă care s-a impus prin crime, teroare, oprimare, frică şi lipsirea de libertate. În ciuda tuturor argumentelor anticomuniste, David credea că lumea poate fi salvată şi stăpânită doar prin dictatură. Pentru că omul nu ştie de Dumnezeu, de principii, de moralitate, de demnitate, de monarhie, de democraţie... omul ştie doar de frică. În fine... David nu se pricepea la politică, dar credea în nişte idei bizare.

     David citea Viaţa pe un peron. Avea o atracţie către pesimisul lui Octavian Paler. După ce a citit şi recitit Cioran, acum era preocupat de Octavian Paler. Omul caută să se regăsescă în ceva sau în cineva. Iar un om singur ca David, care bâjbâia prin labirintul filosofiei, a găsit un refugiu în cărţi. Literatura e un loc în care stai de vorbă cu tine însuţi şi te vezi exact aşa cum eşti. David nu se vedea a fi izolat. Trăia doar el şi jurnalul. Nu Jurnalul fericirii. Jurnalul unui om nebun. Om nebun? Era David nebun sau nu era înţeles?

      Cafeaua ardea pe foc. Pentru unii cafeaua e un aliment, iar pentru alţii cafeaua e un drog. Pentru Balzac cafeaua a fost un drog şi se spune că a murit din exces de cafea. Cafeaua e un aliment ca berea, dar ce este peste măsură e drog şi alcool. Omul de azi caută alinarea (liniştea) în droguri şi alcool pentru a nu mai vedea realitatea în care se află. Pentru David, drogul era filosofia.

       Ceaşca de cafea stătea pe o măsuţă cumpărată din piaţă de la bişniţari. Mulţi oameni fac afacere cu bişniţăria, mai nou comerţ. Cumpără cu un leu şi vinde cu trei lei. Asta e lumea de azi. Toţi vindem câte ceva. Important e să vindem obiecte, lucruri, marfă... nu să ne vindem sufletul şi trupul. David încerca să-şi vândă timpul, dar el era singurul vânzător şi singurul cumpărător.

        Lângă ceaşca de cafea se afla un telefon. Prietenul cel mai de nădejde al omului contemporan. A avea telefon mobil astăzi nu mai e un lux sau un moft este o necesitate. În câteva secunde telefonul sună cu tonul de apel: Deşteaptă-te române! David nu vrea să răspundă. Telefonul sună iar. David refuză să răspundă. Apoi primeşte un sms: Sunt Ciprian, răspunde, e important! David citeşte mesajul şi se întreabă: ce e aşa important, ceaţa sau că eu sunt nebun? Poate sunt nebun că am astfel de prieteni. Nu mai contează, nimănui nu-i pasă de mine, toţi au viaţa lor şi problemele lor. Telefonul sună iar. David răspunde fulger şi indignat:

- Da, Ciprian!

- Ce faci?

- Stau singur şi mă întreb...

- Ce te întrebi?

- Dacă sunt nebun...?

- Lasă ironia! Mergi cu mine...

- Unde să merg?

- În Rusia...

- Rusia?

- Da...

- Bine, merg pentru că m-am plictisit de ceaţa din Sibiu. Când plecăm?

- Acum.

- Acum? Eşti nebun?

- Poate sunt nebun, dar sunt cu un scop.

- Ce scop?

- Hai David... sunt jos cu maşina, te aştept!

- Bine, pregătesc repede un mic bagaj şi cobor.

- Ok, te aştept ne....., nene!

        Pe drum au mers câţiva kilometri buni fără să vorbească nimic. Până la urmă, Ciprian sparge tăcerea:

- David, ce te deranjează cel mai tare?

- În general sau la oameni?

- La oameni...

- Ipocrizia.

- Ipocrizia cui?

- Ipocrizia prietenilor şi mai ales ipocrizia oamenilor religioşi.

- Ce ai tu cu oamenii religioşi... cu religia?

- Se cred favorizaţi. Se cred buricul pământului. Se cred Albă ca Zăpada. Adevărul lor este revelat... nu sunt proşti ca noi să creadă în idei. Ei deţin adevărul absolut, un adevăr necunoscut şi nevăzut de nimeni. Dar poate nu am nimic cu religia, ci cu fanatismul religios. Despre ce adevăr vorbesc ei?

- Adevărul-Persoană...

- Aşa, adevărul-Persoană... de parcă toţi au stat la bere cu Hristos.

- Hristos este un Adevăr istoric, nu un patron de fabrică de bere.

- Era o ironie...

- Ştiu...

        Şi iar au tăcut. Tăcerea lor parcă era un armistiţiu de război. Toţi avem prieteni şi am intrat în polemici cu ei, dar nu toţi avem curajul să recunoaştem că prietenia e mai importantă decât polemica şi opinia noastră. A avea o părere nu înseamnă a avea mereu dreptate. David şi Ciprian nu doar gândeau diferit, erau şi diferiţi ca oameni. Dar în ciuda tuturor diferenţelor erau prieteni.

- Ce facem în Rusia?

- Măi David, vizităm un amic.

- Dar eu nu cunosc pe nimeni în Rusia.

- Cunosc eu...

- Bine, bine...

             După 20 şi ceva de oare de condus, David şi Ciprian se văd la destinaţie. În oraşul Sankt Petersburg. Oraş fondat de ţarul Petru cel Mare, în 1703, ca o fereastră către Europa. Este oraşul care a fost mai bine de două secole centrul politic şi cultural al Rusiei. Imaginea frumoasă a oraşului este dată de o arhitectură variată: bulevarde lungi şi drepte, spaţii vaste, grădini şi parcuri, garduri decorative din fier forjat, monumente şi sculpturi decorative. Turiştii se înghesuie să vadă podurile coborâte şi ridicate pentru a permite navelor să traverseze oraşul. Făcând o paralelă între Sibiu şi Sankt Petersburg, Sibiu este unul dintre cele mai frumoase oraşe din România, iar Sankt Petersburg este un oraş splendid. Două oraşe care te fascinează prin frumuseţe, arhitectură, cultură, istorie şi bun-simţ. Dacă toată România ar fi ca Sibiul şi dacă toată Rusia ar fi ca Sankt Petersburg, lumea de azi ar fi arătat altfel. Aceste două capodopere îţi pot da speranţa unei lumi frumoase şi normale.

              Se crede că omul caută ceva în viaţă. Unii caută iubirea, iar cei mai mulţi caută frumuseţea. Nostalgia paradisului. Un loc frumos unde să trăiască în armonie, pace şi linişte. Dar când omul a găsit acest loc frumos, a găsit tot ce mai bun pentru suflet. Cineva spunea că în Timişoara şi Cluj, oamenii trăiesc mai aşezat şi fără griji, pentru că sunt salarii mari şi locuri de muncă, pentru că e o altfel de Românie. Câţi nu ne dorim să nu mai trăim în stresul, agitaţia, haosul... oraşului nostru? Câţi nu vrem să nu mai ducem grija banilor?

           În fine, David nu era preocupat de problema banilor, ci de probleme existenţiale. Ajunşi în faţa unui hotel, Ciprian îi propune lui David să doarmă puţin, apoi să onoreze întâlnirea cu amicul din Rusia. David l-a lăsat pe Ciprian să doarmă, iar el nerăbdător ca un copil, a vizitat singur oraşul. Pe un pod mare şi înalt se gândea la Arta de a te sinucide a lui Cioran. Ce loc minunat pentru a te sinucide, spunea în mintea lui David.

         După ceva timp se întoarce la hotel şi îl vede pe Ciprian vorbind cu poliţia.

- Ce ai păţit Ciprian?

- Aoleu... m-ai speriat! Unde naiba ai fost?

- M-ai dat dispărut? Ai crezut că m-am dus să mă sinucid... Sincer am găsit un loc bun pentru treaba asta, dar sunt curios cine e amicul tău... apoi mă gândesc serios dacă...

- David, tu eşti ne...... ? Tu vorbeştie serios, vrei să te sinucizi?

- Depinde...

- Depinde de ce?

- De amicul tău...

- Ce treabă are el?

- Lasă că bănuiesc eu ceva! E mâna lui Paul aici...

- David eu te-am adus aici să cunoşti un om deosebit şi tu vrei să te omori?

- Pentru voi e un om deosebit, poate pentru mine e o lepră, un om mârşav...

- Hai lasă! În câteva minute soseşte, eşti pregătit?

- Pregătit pentru ce, ori mă căsătoresc?

- Crezi în căsătorie?

- Normal...

- Şi de ce eşti singur?

- Am fost dezamăgit de multe fete.

- Fete sau femei?

- E tot aia...

- Hai că a venit domnul doc..., amicul meu...

         David se uita la acest om ca la un extraterestru. Urca scările cu un mers legănat şi făcea câteva glume cu Ciprian, să pară că sunt amici. Ajuns în cameră, Ciprian nu ştia cum să procedeze să-l lase singur pe David cu Dmitri Avdeev. Alege varianta să fugă. Pur şi simplu iese val vârtej din cameră spunând că el coboară să bea un ceai. David a luat loc pe pat şi aştepta dialogul ca pe o ghilotină. Dmitri Avdeev întinde mâna:

- Sunt D.....

- Nu mă interesează cine eşti, şi eu sunt Obama dar mi-am uitat culoarea la Sibiu... Treci la subiect!

- David, putem face din întâlnirea noastră o poveste...

- Nu cred în poveşti!

- Nici eu nu am crezut până mi-am dat seama că viaţa e o poveste.

- Viaţa e o poveste?

- Viaţa e o filosofie de fapt, dar mi-am învăţat lecţia şi...

- Crezi tu în filosofie?

- Da, are rostul ei în gândirea şi cultura umană.

- Las-o baltă! Ţi-au spus Ciprian şi Paul despre mine. Nu ţi-au spus şi...

- David, te văd un om serios, un tânăr inteligent... Hai să vorbim ca între bărbaţi, ce te frământă pe tine? Totul a început de la...?

- De la ceaţă... Naiba să o ia de ceaţă! Nu mai suport jocul ăsta absurd! Nu mai pot!

       Şi David a izbucnit în plâns. Iar Dmitri Avdeev l-a luat în braţe ca pe propriul copil şi i-a şoptit: eşti un om bun, eşti un om sensibil... Şi David parcă se trezeşte dintr-un vis  şi aproape că strigă:

- Sunt un om bun?

- Da... sunt convins.

- Nu sunt nebun? Hai spune adevărul... tu eşti specialist... sau nu ştiu ce eşti... sper că nu eşti medic psihiatru...

- Sunt scriitor... dar sunt şi medic psihiatru.

- Eşti scriitor? Şi ce scrii... reţete pentru nebuni?

- David, te-am auzit spunând că nu mai suporţi acest joc, spune omule ce te doare... cum a început toată povestea?

- Sincer să fiu totul a început de la ceaţă. Sper că ai auzit de ceaţa neobişnuită din Sibiu. L-am sunat pe prietenul meu Ciprian să-l întreb de ceaţă, el fiind specialist în meteorologie şi pasionat de fenomene ciudate ale naturii. Ce crezi? Ciprian era nervos... şi din câteva vorbe am ajuns să fiu făcut nebun. Şi da... mă frământă ceva. Mă frământă ideea de ce oamenii sunt superficiali şi nu se gândesc la lucruri cu adevărat importante. De ce unii oameni trăiesc ca limbricii, ca viermii sau ca viespile? De ce oamenii nu se respectă şi nu se înţeleg între ei? De ce există atâta ură şi dezbinare în lume? De ce toată lumea se raportează la bani, tehnologie şi internet? De ce se despart doi tineri îndrăgostiţi? De ce există divorţ? De ce ajungem de la iubire... la ură, crime, violuri...? De ce există pedofilie? Scuze că nu am nicio logică! Scuze că nu le aşez cap la cap. Dar tu... ca specialist... tu ştii ce e în sufletul unei femei violate? Tu ştii ce e în sufletul unui copil abuzat sexual? Tu ştii ce e în sufletul unui om orb sau a unui om cu probleme de handicap? L-am admirat pe Dostoievski că el scria din propria lui dramă. A avut epilepsie şi a scris despre suferinţa umană ca unul care trăia suferinţa, boala... Tu ştii ce înseamnă epilepsia? Tu ştii ce gândire are un om bolnav de epilepsie? Tu ştii ce e în sufletul unui om bolnav? Să nu mai vorbim despre cancer, leucemie, SIDA... Dacă există fericire, pentru ce există atâta suferinţă umană? Paul, prietenul meu, mă omoară cu religia. Religia nu are nicio logică în acest context. Of, sunt eu nebun că îmi pun aceste întrebări?

- Nu, nu eşti... eşti realist. Uite ai pomenit de Dostoievski. Eu sunt strănepotul lui.

- Eşti neam cu Dostoievski? Fantastic! Eu consider romanele lui ca fiind evanghelii laice.

- Da, ştiu... David... nu eşti nebun, nu ai nici anxietate şi nici depresie, eşti un om cu idei. Nu există răspuns la întrebarea de ce. De ce naşte un alt de ce... şi aşa la infinit. Eşti preocupat de lucruri foarte delicate şi serioase, cum e suferinţa umană. Crezi că e nedrept ca aceşti oameni să sufere. Crezi că oamenii nevinovaţi suferă fără sens... şi crezi că religia nu are niciun argument în acest context. Ai putea spune că religia nu e mama răniţilor sau că religia nu ajută cu nimic oamenii care suferă, dar au existat cazuri concrete care s-au vindecat de cancer datorită rugăciunii şi Sf. Împărtăşanii, însă au existat şi oameni care şi-au pus capăt zilelor aflând că au cancer. Şi unii l-au avut pe Dumnezeu, dar omul este un complex de contradicţii şi au cedat. Nu judecăm omul pentru faptele sale. Toţi suntem oameni şi facem greşeli. Dar tu vrei să înţelegi omul ateu. Vezi tu, există mulţi specialişti care încearcă să ajute omul care suferă într-un fel anume. Numai că tu nu cauţi o soluţie, nu cauţi doar să blamezi religia, tu cauţi un răspuns la propria ta suferinţă. Nu vrei să accepţi moartea tatălui tău şi faci filosofie din orice lucru.

- Şi e greşit?

- Depinde de context. Filosofia are limitele ei. David, poate crezi că sunt chestiuni banale despre ce-ţi vorbesc eu. Dacă e să continuăm aşa asta înseamnă să facem amândoi filosofie. Vreau să îţi povestesc ceva, despre un preot de mănăstire...

- Călugăr?

- Da.

- Te ascult cu drag... , am un respect faţă de călugări chiar dacă am lupta mea cu religia!

- Uite, vreau să-ţi vorbesc despre părintele Macarie. Un bătrân simplu. Un om fără prea multă carte, dar care vorbeşte frumos cu semenii lui, chiar şi atei... şi intelectuali. Este un trup subţirel aidoma sfinţilor din Pateric. Este o icoană vie. O frescă... Cu ochii albaştri. Cu barbă albă şi cu un zâmbet de copil. Ce crezi că face acest părinte? Cu multă răbdare şi dragoste primeşte oameni cu probleme şi le dă sfaturi.

- Există un asemenea om?

- Da... şi fraţii lui de Altar spun că este un şarlatan, un vrăjitor... dar el nu face altceva decât să ajute oamenii. Anul trecut din păcate a avut un atac vascular la cap...

- Şi a murit?

- Nu, nu a murit. Dar primeşte oamenii mai greu. Un caz care-mi vine acum în minte este o familie care a avut un soţ decedat la muncă în Germania şi se plângea părintelui că nu-l poate aduce acasă că nu au bani... şi părintele a ajutat familia cu bani. Pimeşte şi el bani pentru acatiste şi pomelnice, dar investeşte mare parte în mănăstire. A mai ctitorit un schit, unde vrea să facă azil de bătrâni. A ctitorit şapte biserici, şi preoţii de acolo nu-l primesc la slujbă. Este stareţul mănăstirii, dar el personal face mâncare la bucătărie şi tot el merge la cosit şi adunat fânul. El merge şi aduce piatră din munte pentru a pune prin curtea mănăstirii. Are un ucenic, părintele Valerie, şi acest ucenic a ajutat un tânăr cu anemie să ajungă la un medic să se vindece.

- Extraordinar...

- Oamenii vin cu probleme de sănătate, ba că nu au un loc de muncă, ba că nu se căsătoresc sau cu diverse certuri în familie. Părintele se roagă pentru fiecare şi le dă sfat. Părintele este un duhovnic deosebit, dar face psihologie mai multă ca toţi psihologii la un loc. Ştii câtă răbdare trebuie să ai cu un om care are probleme? Munca cu omul este cea mai grea. Şi oamenii cred că problema lor este cea mai stringentă. Sunt disperaţi... şi caută o binecuvântare. Nu e uşor să faci ce face părintele Macarie. Dar el face totul cu bucurie şi smerenie. Nu are umbră de egoism şi nici mândrie. Părintele Valerie îi calcă pe urme, dar nu-şi recunoaşte valoarea. Stă ore-n şir de vorbă cu oamenii.

- Şi ce le spune?

- Nu este important doar ce le spune, importantă este întâlnirea cu acest om.

- Şi de unde au atâta energie, răbdare şi putere?

- De la Dumnezeu...

- Păi aş crede şi eu în Dumnezeul lor, chiar dacă sunt de acord cu pariul lui Pascal...

- David, vezi tu... orice discutăm tu ai ca notă de subsol o idee din filosofie. Dragul meu, ghidat de filosofie nu trăieşti sentimentele îndrăgostirii... nu cucereşti o femeie cu sisteme filosofice şi citate, dar cucereşti o femeie cu o poezie şi cu o floare. Femeia nu este impresionată doar de inteligenţa unui bărbat, ci şi de caracterul lui, de educaţie, bunele maniere, bunul-simţ... Nu doar cultura te fascinează la un om, ci şi cultura sufletului. Poate tu nici măcar nu crezi în suflet. Dar sigur crezi în iubire. Religia ateilor este iubirea. Numai că nu vorbim despre atei aici, ci vorbim despre un model de om, un model de iubire care are capacitatea să înţeleagă şi un ateu. Un ateu nu este un monstru. Până la urmă nimeni nu poate să dovedească existenţa lui Dumnezeu, dar nici faptul că nu există nu se poate demonstra. Totuşi, negarea acestor oameni nu se poate face. Sunt poate mii de oameni care şi-au găsit linişte şi răspuns la părintele Macarie...

- Genial...

         David strânse mâna lui Dmitri Avdeev şi ieşi brusc pe uşă. Doctorul îl sună imediat pe Ciprian: fugi repede după David, se sinucide! David ajuns destul de repede pe podul de unde simţea un loc minunat de a te arunca în apă, se pune în genunchi şi scrie o rugăciune:

         Doamne...sunt sincer, nu cred în Tine, dar de azi cred în Dumnezeul părintelui Macarie! Gândul meu este să mă sinucid... să mă arunc după acest pod... Nu mă poate salva nimic, poate doar ideea părintelui Macarie. Nu aş face acest gest pentru că sunt singur şi sunt un laş să lupt cu viaţa. Vreau doar să văd ce e dincolo de moarte şi dacă e tot filosofie o să mă sinucid iar. Doamne, ce este dincolo de filosofie? Doamne...

        Ştirile Protv: CAZ ŞOCANT! Un tânăr filosof ateu din Sibiu, David Avram, cu vârsta de 30 de ani, deprimat din cauza ceţii din oraş, a încercat să se sinucidă în Rusia. S-a aruncat de pe un pod şi chiar atunci a trecut un vapor, iar el a căzut pe pânza vaporului şi se află în comă la spital în oraşul Sankt Petersburg. A lăsat scrisă o rugăciune, rugăciunea unui ateu. Medicul psihiatru cu care a stat de vorbă a zis că a fost salvat de părintele Macarie. Prietenii lui, Paul Iacob şi Ciprian Dinescu, au declarat că era pasionat de filosofie, trăia singur şi avea probleme de anxietate. Psihanlistul Remus Şerban consideră ai fi un caz patologic. Remus Şerban: Avem în ţară trei filosofi foarte cunoscuţi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mihai Şora. Asta nu înseamnă că persoanele pasionate de filosofie au tentative de suicid. Nu cred în ipoteza că acest tânăr din cauza filosofiei a încercat să se sinucidă şi nu cred în povestea cu părintele Macarie. Aici nu e vorba de povestea nimănui, e vorba doar de povestea unui om nebun.