De ce scriu?

Sunt rupt de realitate si scriu ca sa-mi fie cald in propria-mi realitate filosofica. In realitatea reala e frig. Intru acest context "glaciar" iti este cald de frig si frig de cald... asa de stupida e realitatea asta postmodernista. Nu poti fi realist si nici idealist. Trebuie sa fii toate in una. Una e dragostea. Unde dragoste nu e nimic nu e...

Gasesc in cartea lui Nichita Stanescu (cartea Respirari, carte de idei... eseuri ... ceva de tip proza) pretentia ca o scriere, o opera literara sa aiba context, un gand simplu la prima vedere: sa contina introducere, cuprins si incheiere. Pe cat pare de simplu pe atat e de complex fenomenul artei scrisului, adica literatura. Literatura nu e matematica, fizica sau chimie... chiar daca cineva care stie sa vorbeasca inseamna ca stie matematica, spune tot Nichita Stanescu. Literatura nu e nici biologie, geografie, fiziologie, istorie, psihologie sau sociologie. Literatura este o arta reflexiva. (I.L. Caragiale) iar literatura aforistica este sarea gandirii (Lucian Blaga). 


Pentru multi literatura este o "joaca", o expresie a nebuniei... a celor ce citesc foarte mult. Pentru altii literatura este un "negot" ... etc. Pentru mine, literatura este mama si moartea tatalui meu. Scriu de dor de tata. Dorul de tata ma anima sa scriu si sa citesc pana cand reusesc sa-mi indeplinesc visul de a scrie o carte eveniment. Nu stiu daca am puterea si "geniul" sa scriu vreo capodopera, insa incerc sa scriu pentru Dumnezeu, prieteni si pentru poporul roman. Semenii mei vad "jertfa" mea, ii las pe dansii sa judece daca merita sa scriu sau sa mai invat a scrie.

Scriu fiindca nu pot sa traiesc fara scris si fara sa citesc. Lectura a devenit un dat ontologic. Ceva ancorat profund intru fiinta. Ceva ce nu-mi da voie sa merg la razboi cu o sabie de lemn.

Pentru Nichita Stanescu nu exista poeti ci numai poezie... Nu exista scriitori ci scrisori si carti. Actul de a scrie poate fi confundat cu pasiunea de a scrie o scrisoare de dragoste. Prima mea scriere a fost o poezie... smerite versuri virgine dedicate mamei. Mama m-a nascut intru lumea cartilor si in universul scrisului, dar m-am descoperit singur mai tarziu. La inceput a fost muzica... Preafrumoasa si dulcea muzica. Inevitabil am iubit si sportul... Locuiesc la doi pasi de terenul de sport si nu puteam sa las fotbalul (fiind intre timp si dinamovist) sa treaca pe langa mine. Pur si simplu s-a legat de mine ... si asa mi-am dat seama ca am putin talent. Talent si la muzica, si la fotbal ... dar acum si la scris.

A gandi - gandire, a scrie - scriere, a vorbi - vorbire, a iubi - iubire, a citi - citire...

De ce scriu? Din acelasi motiv care l-a avut si marele Constantin Noica... pur si simplu cred in ceea ce spun. Cred ca am sens si idei. Ideea mea principala e dragostea. Dorul, cerul si dragostea... dar mai presus de toate dragostea.

Pun accent pe gandire... Cuget deci exist (Rene Descartes) . Deci scriu fiindca doresc sa nasc idei de stejar. Barbatul nu poate da nastere la puiul de om, asa ca da nastere la idei, la filosofie, teologie... Femeia e privilegiata in acest sublim context. Femeia e floare de colt , e imparateasa daruitoare... Femeia e tot ce e mai frumos pentru un barbat adevarat. Iar scrisul nu este la feminin sau la masculin... scrisul este universal precum dorul, jalea si cuviinta.

In final, scriu sa nu raman mut de tacere. Scriu sa nu ma pierd in neant. Scriu sa zbor prin ganduri in inima omului. Scriu sa fie scris. Si totusi scriu precum scriu si am scris dar nu sunt scriitor ci doar o pata de sange care vorbeste...