Prins în crăpături

Viața curge ca un izvor dulce. Sunt singur, dar sunt fericit că nu mă scald în ape tulburi. Hei, de ce minți? (Conștiința). Of, da... mint! Sunt prins în crăpături și mă afund în mocirla păcatului. Păcate sunt multe, dar păcatul meu cel mai mare e patima. Orice om are patimi, ar zice lumea. Dar eu mă iau după lume?! Patima mă tulbură și obs. cu tristețe că mulți tineri și tinere au probleme cu patima aceasta. E o patimă care pornește din mândrie. Toate păcatele strigătoare la cer au ca rădăcină mândria. Toate păcatele mici și mari se nasc din mândrie. Nu mai contează că mândria ne desparte de Hristos Domnul, Mântuitorul nostru și Fiul Lui Dumnezeu, care s-a jertift pe Cruce pentru răscumpărarea omului pierdut și căzut... Când vine pofta contează doar plăcerea efemeră și satisfacerea patimei. Uităm de toate cele duhovnicești. Devenim atei. Facem orice pentru păcat și nimic pentru Dumnezeu. Trebuie spus pe șleau, când săvârșim un păcate anume (poate să fie lăcomie, curvie, iubire de arginți, mânie, invidie, trândăvie, slavă deșartă, mândrie...) nu mai există Dumnezeu. Uităm de Dumnezeu și cinstim păcatul. Păcatul cere și mai mult, și mai mult. Se repetă istoria până la epuizare. Ajungi să te obișnuiești cu patima și dacă vrei să scapi de ea, lupta e pe viață și pe moarte. Mulți au reușit, unii au căzut în deznădejte și alții încă luptă. Și eu lupt. Nu-s vindecat complet. Caut să nu mai fiu prins în crăpături, sub pământ, însă cad. De ce cad? Asta e întrebarea tuturor celor ce vor să se vindece de patimi, vicii. Ne amăgim că și x cade, că și popa face păcate, că toată lumea e praf și pulbere etc. etc.  Iluzii. Ne facem iluzii că astfel putem scăpa de depresie, anxietate... și mai ales de conștiință. Ea, conștiința, strigă la noi cu durere să ne oprim. Înfrânare se poate. Numai că nu vrem. Lasă că avem timp, spunem noi tinerii. Acum punem accent pe desfânare. Pocăința o lăsăm pentru bătrânețe. Ne jucăm cu viața... Moartea e un basm. Ne facem rău singuri. Ne jucăm de-a credința în Dumnezeu. Ne aruncăm singuri în prăpastie. Preferăm neantul. Armonia nu, încă nu. O ignorăm. Așa fac și eu acum. Zic ceva și fac altceva. Cred că pot să ies la Lumină, dar tot  prin întuneric merg. Combin viața cu moartea, filosofia cu teologia, trăirea cu teoria, prezența cu indiferența... Caut să fac bine, dar iese rău. Fac rău cu bună știință. Fac rău ca să fie rău. Tu, dragă tinere, ce faci? Rău sau bine? Ferește-te de rău și fă bine (ne îndeamnă Pr. Teofil Părăian printr-o carte) . Spune adevărul! Ești trist. Ești singur. ... Of, tinere, tinere! Și eu sunt tânăr. Și eu sunt prins la mijloc. Nu există altă cale de Întoarcere la Hristos, decât prin pocăință. Rugăciune și spovedanie. Două lucruri simple dar complexe. Nu e ușor să lași dulceața păcatului. Nu e hocus - pocus. În viața duhovnicească nu există magie. Nimic nu e magic, totul e real și tainic. Ambianța dintre realitate și taină e stricată de păcat. Păcatul ne ține pe loc. Păcatul ne bagă în boală. Păcatul ne duce la extreme. Păcatul ne ucide de tineri. Sufletul e primul care moare. Iar, după faptă și răsplată. Din cauza păcatelor exagerate, ne putem pierde de tot într-un accident auto sau în alt chip. Pentru ce să las eu viața pentru un păcat urât? Viața nu se lasă, viața se trăiește, dar se trăiește frumos. Se trăiește cu rost. Ce rost are păcatul? Niciun rost. Să încercăm să rupem legătura cu păcatul. E dificil , dar nu imposibil. Cu credință și voință, se poate. Curaj. Și eu sunt încă pe drum... Doamne ajută-ne!!!

Cine joacă și petrece...

Cine joacă și petrece/ mai frumos viața îi trece...   Seara de dans și karaoke, a fost cum a fost. Bine că a trecut. Aseară în schimb: o seară minunată. Aceeași locație doar că de data asta a fost majorat. Majoratul dra. Valentina a ieșit superb. Tot să mai fie astfel de evenimente.

Diverse

Să trecem de la ceva sublim la ceva sobru. Băutura, drogurile și prea multa distacție (destrăbălare) , combinată cu teribilism , duce inevitabil la ceva extrem. Ba tre să se ia la bătaie ... Ba intră unul în comă alcoolică și ajunge la spital... etc. etc. etc. Vedem destule cazuri la tv, nu mai amintim aici de toate cele rele. Chiar dacă e mai mult rău decât bine de la băutură și prostie, totuși să pomenim și de cazuri excepționale, unde tinerii beau și beau și beau, dar sunt cuminți.

Problema e alta aici: violența tinerilor și mai ales violența în stradă. Chiar așa de tot s-a pierdut spiritul civic întrucât trecem indiferenți (nepăsarea doare?!) pe lângă un  junior bătut măr pe trotuar? Nicio mașină din trafic nu putea să oprească? Nu se găsea cineva cu tupeu?

Da, mă refer la ceea ce se dă la tv cu portarul - junior (17 ani) de la Steaua. Bătut așa tare... că a ajuns la spital și are nevoie de intervenții chirurgicale. Doamne iartă-mă, cum lăsăm să se petreacă așa ceva pe stradă? Sunt dinamovist (cândva mare fotbalist și microbist - amator) , însă, întru acest context nu contează nimic. E vorba de un om bătut pe stradă. Mai contează etnia, religia, culoarea politică ... ? Mai stăm la taclale? Nu, ATITUDINI și atât. Să luăm ATITUDINI! Sari și ajuți omul la necaz,  indiferent de ce și  cum.  Sunăm  la  poliție , dar  până  vine  poliția ,  hai  să  fim  noi  jandarmi!

Viața din poze

Ne place să privim viața în poze. Să ne oprim la câteva ipostaze. Ne place să ținem în amintiri viața din poze. Să ne amintim clipele frumoase de atunci. Privim cu alți ochi viața din poze. Dar ce ne facem că acolo în poze sunt doar fragmente? Viața nu e doar o vacanță la mare sau la munte. Viața e tot ce trăim zilnic. Pozele reflectă o parte. O imagine a vieții. Nu există în poze viața în adevăratul ei înțeles. În poze există amintiri. Ne hrănim cu amintiri. Trecutul prezent și prezentul trecut. De fapt e doar prezent continuu, dar ne place să ne amăgim cu ideea de trecut și viitor.

- Uite Alexandra, asta e camera mea! Ce zici?
- Vai Dani, ooo... Stai să îi fac o poză.
- Of, Alexandra și tu ești obsedată de poze?
- Nu Dani, dar e păcat să nu surpind camera ta într-o poză. Poză de facebook. Și scriem acolo: camera lui dj pytyck.
- Da, ce scumpă ești. Dj pytyck convertit.
- Parcă eram superbă, acum sunt scumpă?
- În fine... Privește. Ai zis că vrei să vezi biblioteca. Un prieten îmi spune că nu mai am loc de alte cărți noi. Ba da, este loc. Dacă le cauți loc se găsește. Mai ales pentru cărți. Corpurile astea două le-am făcut la comandă însă nu sunt mulțumit. Nu sunt mulțumit de comanda mea. Puteam să le fac în alt stil, să îmi încapă peste o mie de cărți.
- Dar tu câte ai aici?
- Șapte sute și ceva.
- Puține (râde) . Sincer, Dani, știi ce-mi place cel mai mult la camera ta...
- Nu știu, nu citesc gândurile. Spune-mi și o să știu.
- Dani, îmi place că provoacă zâmbet.
- Tare asta. Adică e veselă. Bun că nu e sobră. Cărțile fac totul. Trei corpuri de bibliotecă pline cu cărți.
- Da. Aranjate cu atenție. Drăguț totul. Ai și multe icoane. Tabolul cu mama ta. Poza asta cu tine. Stai, vezi... Am ajuns iar la poze. Fără poze viața nu are farmec. Te rog, înțelege că și pozele au un rost.
- Da Alexandra, de acord... Dar nu tot timpul poze. Fără fanatism și obsesii.
- Asta e. Recunosc, lumea de azi face prea multe poze. Facebook-ul e plin de poze. Poze fără număr, ca să ne exprimăm manelistic.
- Și eu am poze pe facebook. Am poze din excursii. Am și poze cu mine. În fine... Să lăsăm pozele. Vreau să vorbim. Să ne privim și să vorbim despre iubire.
- Despre ce?
- Despre iubire, scumpa mea.
- Dacă îmi mai zici scumpa mea, plec.
- De ce?
- Nu vreau să îmi zici așa.
- Dar iubita mea e bine?
- Da.
- Dar nu ești iubita mea. Vrei să te mint?
- Nu contează. Spune ce simți.
- Și dacă sunt nesimțit?
- Nu ești. Hai termină cu gluma sau filosofia. Hai să privim și să vorbim în gând.
- Ce să privim?
- Iubirea.
- Bine. Și vorbim mâine pe facebook despre ce am gândit.
- Corect. Vezi, totul se rezumă la facebook.
- Eu te las să zici orice că îmi ești dragă. Nu intru cu tine în polemici. Cu tine intru în orizontul misterului.
- Deci, iubirea e mister. Mulți zic că iubirea e o vrajă.
- Da, o vrajă adevărată. O magie ortodoxă.
- Tu faci ce faci și aduci ortodoxia în discuție. Nu concepi decât viziunea ortodoxă?
- Categoric. Părintele Arsenie Papacioc spune Singur Ortodoxia. Ortodoxia, adică dreapta credință... Credință afirmată prin Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, confirmată prin Trăire și prin Sf. Părinți. Deci, e clar ortodoxia, creștinismul e mod de viață, nu e ideologie, filosofie... În acest context eu nu-mi fac probleme.
- De ce?
- Păi eu nu am probleme cu Adevărul... Am certitudinea că Iisus Hristos e Adevărul.
- Calea, Adevărul și Viața. Am învățat la Religie.
- Da. Exact.
- Numai că teologia nu e știință exactă.
- E știința Tainei. E conștiință nu știință, pardon. Revelația o face să nu cadă în ridicol.
- Dar ce alte științe cad în ridicol?
- Da.
- Care?
- Ești culmea. Te invit la mine pentru ceva și tu mă provoci la chestii de genul acesta.
- Dar la ce vrei să te provoc, la amor?
- Nu. Ești prea mică pentru un lucru așa mare.
- Crezi tu că sunt mică. Nu mai sunt mică...
- Cum adică nu mai ești mică?!
- Da, ce te miri Dani... Sunt matură. Așa mă consider eu.
- Ok. Te las să explorezi universul cărților, merg să aduc ceaiul. Tu admiră camera și fii cuminte.
- Ce vrei să spui prin fii cuminte?
- Nimic.
- Ok. Mergi și adu ceaiul. Chiar mi-ai făcut poftă.
- Poftă de ceai? Ești ciudată tare.
- Acum sunt ciudată. Până acum eram scumpă... Te contrazici singur omule.
- Of, Alexandra, termină, mă doare capul!

Teancuri de poze așezate lângă perete. Poze și cărți. Teancuri de cărți. Mai bine ar fi fost să fie teancuri de vise. Pozele și cărțile nu sunt rele, dar visele sunt cele mai bune.

Copaci. O lume plină de copaci. Copaci ce se înalță către cer. Unul lângă altul așezați ca la armată. A plouat cu copaci. Parcă ia plantat Moș Nicolae. Au apărut așa peste noapte. Copaci cât vezi cu ochii. Nu se știe sigur, poate i-a adus Moș Crăciun în dar. A venit Moșul mai devreme. Având multă treabă, o fi trecut pe la noi să scape. Nu știu... Stau și privesc. Sunt în fața unui deal din Palanca. Dealul seamănă cu un uriaș care te tratează autoritar fiindcă forma impune respect. Dealul nu are o singură formă ci forme. Forme fără fond? Nu. Fondul e natura. Ai ce vedea. E un deal neobișnuit. Simți că vrea să îți spună câteva cuvinte. Acum depinde în ce limbă vorbește. Tu ai putea să comunici cu natura numai să vorbești în graiul ei. Și să vorbești în șoaptă. Natura e așa sensibilă încât orice zgomot sau ton ridicat, o sperie. Nu e normal să întâlnești un deal vorbitor și să urli ca nebunul la el. Chiar dacă e nu deal mare și bătrân, te aude. Oricum pare prietenos. Să vedem la primăvară. Acum e iarnă și se pune la somn. Vorbim cu el la primăvară să vedem ce spune. Să-l lăsăm să doarmă. Noapte bună!

Priviri

Trecem grăbiți pe stradă. Fiecare în drumul lui. Fiecare cu gândul la probleme sale. Suntem străini unii de alții, dar ne întâlnim fără să vrem cu anumite priviri. Priviri sincere. Priviri triste. Priviri ironice. Priviri absente. Depinde de om în parte. Fiecare privește după cum este învățat, după cum dorește și mai ales după starea în care se află. Starea de spirit. Dacă e nervos, te privește urât. Orice om are ceva pe suflet și astfel are și ceva în privire. Ceva expresiv. Expresiv și depresiv. Cunoaștem faptul că omul din zilele noastre e mai depresiv și stresat, apatic și anxios, ca niciodată.

Omul are ceva pe suflet. Fața, chipul trădează sufletul. Se vede clar că omul de pe stradă vrea să spună ceva gen: băi trecătorule grăbit ... nu vezi că sufăr ! nu se vede pe fața mea că-mi plânge sufletul! de ce treci așa grăbit pe lângă mine și de ce mă privești ciudat?! nu am nimic decât că sufăr ... ssssuuufffăăăărrr! nu se vede? 

Priviri... Sunt priviri fugitive. Nu avem timp de privit lumea în ochi. Suntem în trecere. Suntem în viteză. Avem și noi atâtea pe cap... ce să mai stăm acum să privim frumos, firesc pe stradă. Nici măcar un zâmbet nu putem schița. Ne-am închis în noi. Gândim doar la cum să facem bani. Suntem preocupați de situația materială. Indiferent de priviri și ochi, noi trecem repede și uităm că în fiecare privere se ascunde un suflet, un om.

Și eu trec pe stradă ca un idiot. Atenție, am zis de mine ca sunt idiot nu de altcineva. Eu sunt personaj din Idiotul în acest context, nu dvs. iubiți cititori. Nu vreau să se interpreteze, precum interpretăm noi privirile oamenilor pe stradă. Sincer, sunt supărat pe mine că nu sunt un smerit pelerin în societate, ci sunt un grăbit. Grăbit spre ce? Nu știu. Dar mereu caut să măresc pasul să ajung la destinație. Poate ajung încotro ... 

Ocolesc priviri... Priviri de oameni diferiți. Nu suport să văd omul necăjit... cum cerșește milă, bani și o mână caldă. Mai mult cerșește vorbe... o vorbă măcar să îi spunem... că el, omul necăjit, nu are cu cine să vorbească. Cândva mă gândeam să îi spun cuiva care cerșește... frate lasă-mă pe mine în locul tău și vino tu în viața mea și trăiește ca mine... Ar fi o idee să schimbăm rolurile între noi. ... Of ... Of, Doamne! Și eu am inimă. Și eu sunt ... sunt orfan de tată. Am și eu durerea mea care mă macină, dar ar fi fost o prostie să torn suferință peste suferință. Mai bine tac. Merg mai departe și tac. Dar ce mă fac cu acele priviri care mă bântuie? Priviri... Priviri ce le ei cu tine acasă. Priviri de copil, priviri de târfe, priviri de intelectuali... priviri de orice gen... Priviri de neuitat.

Eternul el

El e mereu sigur și singur. Singurul el. El e peste tot și nicăieri. El le  știe pe toate. El e el. Să vă feriți de el. Individul autonom. Nu intrați în polemici cu el că nu se ajunge la niciun consens! El are mereu dreptate. El e absolut în toate iar dacă e contrazis, e furios. Nu stă la discuție. El mai bine lovește, dă și fuge. Jignește. E ironic și tratează totul în bășcălie. El e mai catolic decât Papa, dar de fapt el e nihilist, ateu și posmodernist. El e tot ce vrea, numai creștin nu e. E umanist, e deștept, cel mai deștept, e arogant, e plin de mândrie și trufie luciferică. E el. Cine e el? Un șmecher de duzină, despre care nu se poate spune nimic că nu e voie. Nu e politic corect. Dacă e luat la rost, devine violent. Agresiv. Penibil, ridicol, stupid... E genul de individ care se bagă-n seamă ca musca-n lapte. Îi place să comenteze fără argumente. Comentează și atât. E super raționalist. E ultra... E extremist. E un ilustru necunoscut, dar cum am zis, ca să nu mai lungim vorba, e el.

Eu: De Sf. Nicolae să încercăm să fim mai buni și să dăruim mai mult! Dăruind vei dobândi... La Multi Ani! (Postez aceste cuvinte întrun grup pe facebook. Nu mai contează culoarea politică și ideologia, doctrina grupului. Citiți și dvs. ce mesaj am primit ca replică !)

El: Dragi colegi, / Hai să nu transformăm acest grup întro cocină socială . Dacă vrem să urăm ceva de Sf. Nicolae, de Sf. Andrei, să trimitem mesaje în privat, să nu mânjim acest grup ... etc. etc. etc.

Mă mir că nu l-am deranjat pe el , cu mesajele de 1 Decembrie. Poate Ziua României, Ziua Națională ... e mai importantă decât orice zi pentru el. Aud voci care spun: Ziua României e cea mai  mare sărbătoare... Pardon, e o sărbătoare deosebită, dar nu putem să trecem (popor credincios și creștin-ortodox) peste Sf. Paști și peste Nașterea Domnului (Crăciunul) . Dacă vorbim cu cei care blamează Biserica pe la TV , și mai ales cei care se opun Catedralei Mântuirii Neamului, nu ai nicio șansă la dictonul firesc: Nihil sine Deo. Mai întâi Dumnezeu, apoi omul, neamul, țara, istoria, lumea... El nu, nu are nico treabă cu Dumnezeu. E negativist 100%. El nu admite nicio Idee de Dumnezeu. El e sieși dumnezeu. El se crede buricul pământului și ține lecții de  morală dacă e cazul. Face filosofie de bodegă și vorbește de Dumnezeu cu țigara în mână... și cu băgami-aș ... Nu e nicio problemă pentru el de exprimare sau gândire. Ca să pară interesant, la zile mari dă câteva mesaje patriotiste, fredonează câteva manele de 1 Decembrie, în rest totul e o cocină socială  pentru el. N-ai ce-i face. Ăsta e el... Altu nu-i ca el ! P.S. Eternul el.

Poezia adevărată

Poezia adevărată se naște din durere și dragoste. Durere de martir și dragoste de Dumnezeu, de frumos. Pentru mine nu există poezie din sfera mizerabilă, sub eticheta postmodernistă. Autorii de versuri mizerabile născocesc inepții și tone de aberații. Mizerabilitatea și obscenitatea nu face artă. Din acest motiv mărturisesc despre poezia adevărată.

Poezia adevărată înseamnă suferință. Poezia adevărată transmite emoții și se cuibărește firesc în memorie. Orice om serios și iubitor de literatură, poate memora versuri de Eminescu, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Ana Blandiana... ; dar din alte părți nu se cade. Sursa contează. Deci, nu se cade să memorăm versuri vulgare, murdare sau versuri simpliste, compuse de amatori. E absurd să învăț pe de rost versuri de Vasile Ion (am dat un nume fictiv) iar adevăratele versuri, poeme și poezii să zacă în biblioteci.

De ce să condamn Poezia la uitare și indiferență, ridicând la rang de senzațional pseudo-poezia? Autorii canonici sunt și rămân întru conștiința Literaturii. Sunt ceva pentru poporul român. Reprezintă România profundă. Autorii fără nicio autoritate (sau notorietate) pentru ce să fie reținuți? Fără nicio supărare, cei ce sunt Neica Nimeni , scriu ceea ce scriu din mândrie și mai ales din ipocrizie.

Cum poți considera tu (autor sau cititor... sau de ce nu, prefațator, editor, critic...) aceste versuri : D 12 se iubește cu D 14/ și rezultă D 18/ combinat cu D 20/ egal paranteză pătratră... , poezie? Unde este POEZIA în acest context? Sau : zăpada e albă/ și cade de sus/ de sus unde totul e vis/ vis legat cu sârmă înghimpată/ vis legat de cerul albastru... 

Ex. de altceva, trecem la capitolul "sunt pervers... ce dracu sau sunt pervers ce ...ula mea" , și spunem cum ar spune X : becul de 100 de W/ s-a spart în ...zda ei/ ...zdă ce mirosea a pește mort... etc. etc. etc. 

În fine, alții vin cu ceva "nou" , cu versuri indescifrabile sau cu zece mii de neologisme întro frază, de nu se mai înțelege nimic din nimic. Da, autorii acestor  faimoase versuri, vor să facă rahat din nimic. Din nimic omul nu poate face nimic. Doar Dumnezeu are acces la ex nihilo. Dumnezeu a creat din nimic. Noi facem din ceea ce este. Este talent de la Dumnezeu, noi facem artă. Dar nu ne aparține nouă opera sau capodopera. Toate aparțin lui Dumnezeu. Noi avem doar păcatele și voința. Păcatele sunt 100% ale noastre. Și voința... Libertatea și voința. Fără libertate nu am nicio voință. Voința de a face bine sau rău. Suferința este o opțiune , scrie Pr. Savatie Baștovoi pe Facebook. Și voința este tot o opțiune. Și poezia este... o alternativă. Nu toți au poezia în sânge. Nu toți scriu poezie. Nu toți se nasc cu talent, cu poezia întru ființă, cu voce... Poezia nu se scrie se trăiește. Poezia adevărată nu este o filosofie, poezia adevărată este normalitate. Sau mai bine zis poezia adevărată este.

Prostia a leșinat pe scenă

Dansează în club. Dă din... Arată provocator. E bestială. Brunetă. Părul lung și mintea scurtă... Nu, asta e la blonde. Bruneta e plină de mister. Blonda e senzuală, seducătoare și cam atât. Excepția confirmă regula. Prea multe bancuri cu blonde. De ce? Bruneta ... pe tocuri de zece, a urcat pe cub. Dansează. Se mișcă lasciv. Curcanii se uită la ea. Nu e vreo curcă beată, dar nici vreo divă nu e. Nu există dive, vedete... există doar prostie, prostie fără margini. Din prostie și fanatism se nasc dive și vedete. Alea care le vedem la TV. Exact alea promovate de mass-media, sunt făcute vedete din prostie. Ce ne facem cu prostia când o ia razna? Ce ne facem cu prostia când are lipsă de calciu?

Să luăm un caz. Brunetă. Model. Ține cură de slăbire. Frumoasă foc. Sper că nu faceți prostia (pardon greșeala) să vă gândiți la vreo femeie sau fată. Nu. E vorba de prostie. Dacă vreți, domnișoara prostie. Ce a făcut? A leșinat pe scenă. Cum, prostia a leșinat pe scenă? Da. A leșinat de foame, dar mass-media obsedată de senzațional spune că a leșinat de sete. Te poți deshidrata din cauza lipsei de apă. Te poți îmbăta cu apă rece dar nu poți leșina de sete de senzațional. De foame da. Mai ales de foame de normalitate. Poate de lipsă de normalitate?! De foame de prostie. ....

De ce leșinăm de râs? De ce prostia te face să leșini dar și să râzi? E ceva de râsu-plânsu. E ceva nedorit, dar totuși prostia există. Nu putem nega prostia. Nu putem lămurii prostia. Prostia nu se lămurește, prostia se obosește. Fugi de ea sau o alergi prin lume , până obosește. Până se plictisește și moare.

Degeaba leșină prostia... și se ridică ... și apare la TV. Prostia dacă nu moare nu facem nimic. Gâștele de telespectatori, o venerează ca pe un idol. Lumea o vede. Se învață cu ea și crede că prostia e bună, e normală. Dacă apare la TV e chiar genială. Așa gândește cel ce nu gândește cu mintea sa. Așa gândește deșteptul ce se crede absolut deștept. Un fel de tip știe tot. Din fericire nu este om care știe tot ... Astfel scăpăm de ispita de a diviniza omul sau în acest context, de a diviniza prostia. Prostia știe că în scurt timp se prăbușește în neant. Dar nu vrea să recunoască adevărul. (...)  Buf! Prostia a leșinat pe scenă.