Poate e târziu sau poate e prea devreme, dar simt acut nevoia să stau puţin de vorbă cu mine. Nu sunt genul să mă uit în oglindă şi să fac psihologie pe seama chipului şi sufletului meu. Sunt mulţumit de ceea ce sunt, de tot ceea ce am... dar sunt neliniştit, sunt tulburat. Îmi place foarte mult să gândesc, dar ocolesc ideea de a face filozofie. Sunt fericit, dar zilnic am pusee de anxietate. Cum poate într-un om să trăiască şi fericirea, şi iubirea, şi pacea, şi neliniştea, şi tulburarea, şi anxietatea... ? Ce paradox mai este şi ăsta?
Intuiesc aici un paradox absurd. Mă întreb: încotro România? Mă interesează în mod practic soarta României, dar nu mă preocupă aşa tare soarta sufletului meu. Mai bine întreb: încotro eu? Am rătăcit? Sunt pe un drum greşit? Nu. Doar că intru mereu în polemici cu mine şi cred că omul e o contradicţie de idei. Oare gândesc prea mult?
Şterg cu mâna lacrimi de fericire şi lacrimi de durere. Nu rămâne nicio urmă de mână, dar rămâne urma plânsului sufletesc şi urma gândurilor. Stau şi întreb: ce e cu tine om naiv? Ai rămas ancorat în trecut? Ai uitat să trăieşti simplu şi frumos?
Copilul din mine priveşte cerul ca o minge de foc şi uită de regulile jocului vieţii. Am în minte titlul unui pamflet: cum să convingi o femeie să facă sex, dar nu scriu nimic. Nu înţeleg manelizarea şi pornografia sexualităţii în România. Nu mă regăsesc în mentalitatea populaţiei române, dar ador gândirea poporului român. Văd cu ce fel de probleme se confruntă România, dar nu am grijă de problemele sufletului meu. România plânge. Sufletul meu plânge, dar nu cred a avea un eu naţional, încât să convertesc tot răul în bine. Ecoul naţional îl au multe personalităţi cu putere de convingere, doar că nimic nu pare a schimba România într-un stat european demn şi civilizat.
A fost o lecţie de istorie şi un moment solemn cu evenimentele dedicate Regelui Mihai, dar am revenit la gălăgia politică din România şi la mizeria ştirilor horror din mass-media. Ce legătură au toate astea cu mine? Ce treabă am eu cu lumea din jurul meu? Nu pot să fiu indiferent? Nu am auzit de cuvântul ignoranţă? La ce îmi folosesc toate aceste gânduri? La ce îmi trebuie mie atâta stres?
Azi am citit Alexandru Dragomir şi înţeleg faptul că nu există om cu deschidere către filozofie să nu fie tulburat de gânduri, probleme existenţiale şi întrebări. Eu având şi patima de a face politică (chiar dacă am renunţat la activitatea de liberal) nu pot să stau liniştit când văd caricaturi de politicieni (deputaţi şi senatori, cu mici excepţii) care votează numai legi proaste, iar opoziţia nu vine cu nimic bun sau nou. Soluţii? Prefer să fac politica şi filozofia sufletului meu şi dacă revin cu picioarele pe pământ să încerc iar să mă impun concret în viaţa cetăţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu