Am vrut să înţeleg de ce unii oameni acceptă să trăiască o relaţie toxică şi am primit recomandarea să citesc cărţile Cele cinci limbaje ale iubirii şi Femei care iubesc prea mult. Am luat cărţile... Le-am citit. Dar nu vreau să trag o concluzie din cărţi. Cărţi care nu doar că exprimă realitatea, ci cărţi care vorbesc despre relaţii de acest tip şi relatează numai cazuri adevărate şi autorii, specilizaţi în psihoterapie de cuplu nu văd o soluţie despărţirea. Ok. Nu e bine să alegem despărţirea, dar ce variantă să alegem? Nu vreau să fac aici filosofia sau psihologia iubirii şi a relaţiilor de compromis. Fiecare e liber să aleagă ce doreşte, dar cea mai bună cale... e calea de mijloc.
În cărţi găsim experienţe diferite, în care ne regăsim sau nu. Dar mentalitatea şi viaţa e diferită. În majoritatea cărţilor de genul acesta se vorbeşte despre cupluri din SUA sau Anglia sau alte ţări cu un potenţial mult mai ridicat ca al nostru. Noi totuşi avem pretenţia că suntem un popor ortodox, dar nu găsim o soluţie la această problemă. Şi în spaţiul ortodox există atâtea cărţi scrise pe această temă, dar nu cărţile vindecă boala, ci omul şi Dumnezeu. Dacă omul nu vrea să schimbe nimic, nici Dumnezeu nu are ce să îi facă. În fine... Nu blamăm aceste cărţi şi nu spunem că nu sunt de ajutor, doar că atunci când se face prea multă filosofie şi psihologie pe tema iubirii, nu se lămureşte nimic. Poate toţi am trecut prin aşa ceva sau am văzut oameni care par să se iubească... dar nu se suportă. Ce fel de iubire să fie aceasta?
Iubirea este şi atât. Nimic nu e magic aici. Dar dacă vrem o părere, o idee.. sau să studiem acest fenomen, e foarte bine să citim. Numai că atunci când iubim, iubim şi nimic mai mult. Nu există reţete în iubire. Nu putem spune: iubeşte conform cu articoul cutare sau iubeşte după cum spune următorul citat. Care citat? Putem căuta citate despre iubire pe Google şi ne săturăm de iubire numai citind. Doar că iubirea nu este aşa complicată şi nu are rost să o vedem ca pe un tratat de medicină.
În fine... nu din cărţi şi nici din auzite încerc să observ de ce pare iubirea aşa complicată şi de ce nu e totul simplu şi frumos. În primul rând nu există iubire de unul singur. Dacă nu e ceva reciproc, nu mai putem să vorbim despre iubire... acolo e o amăgire, compasiune sau altceva. Sentimentele iubirii ori sunt în doi ori nu mai sunt deloc. Nici în prietenie nu merge nimic dacă nu există respect, înţelegere şi încredere din ambele părţi. Dar totuşi nu cred să fie doar asta cauza. Cauza principală este orgoliul. Unde există prea multe orgolii nu poate să existe iubire. Un om orgolios se iubeşte prea mult pe sine şi nu poate renunţa la orgolii de dragul iubrii sau de dragul celuilat. Lucrurile nu sunt deloc complicate într-o relaţie unde nu există orgolii sau se lasă puţin orgoliile la o parte. Dramatic e ca două persoane care îl au pe Dumnezeu în comun şi vor o relaţie de iubire şi nu pot renunţa la orgolii, de ce nu acceptă realitatea? Care realitate? Realitatea că orgoliul nu are ce căuta în iubire. Una e să fii demn şi alta e să fii mereu orgolios şi să nu laşi de la tine nimic... să crezi că deţii adevărul absolut şi că de vină e celălalt şi nu orgoliul tău personal. Iar după toate încercările posibile dacă tot tu ai orgoliul rănit, înseamnă că iubirea pentru tine e o luptă între orgolii.
În orice relaţie există polemici... certuri... Toţi oamenii se contrazic. Toţi oamenii se supără unii pe alţii sau îşi fac rău. Dar nu toţi oamenii care iubesc ţin aşa mult la orgolii. Şi mai ales unde există un punct comun - Dumnezeu , dar nu există nicio brumă de respect, încredere şi înţelegere... , acolo ori am greşit total drumul ori ne jucăm şi cu iubirea şi cu credinţa în Dumnezeu. Un om care iubeşte cu adevărat ştie să ierte şi nu judecă partenerul de viaţă. Şi iar ajungem la orgolii. Toate aceste lucruri pleacă de la orgolii prea mari. Mândria e cea care pune stavilă iubrii. Mândria e cea care judecă şi vede defecte la tot pasul la alţii. Mândria e cea care nu ne lasă să iubim sincer, curat şi frumos. Este imposibil să vrei să iubeşti pe cineva şi să nu renunţi la mândrie. Numai că poţi uşor cădea în extreme. Ori nu iubeşti şi alegi să fii orgolios toată viaţa, ori te laşi păcălit de plăcere şi ajungi la manele şi telenovele. Dacă ai făcut din iubire o manea, deja îţi poţi lua adio de la iubirea adevărată.
Şi dacă ai renunţat la orgolii... relaţia o să fie o fericire veşnică? Nu. În orice relaţie serioasă apar noi şi noi probleme. Dar un prim pas cred că e renunţarea la orgolii. În prietenie... eu m-am contrazis timp de cinci ani cu cineva, un fost coleg de gimnaziu. Ne consideram foarte buni prieteni, dar am intrat în polemeci cinci ani de zile pe tema: cine este autorul răului în lume, definiţia răului... El credea că Dumnezeu e coautor la rău şi eu încercam să îl lămuresc că nu e aşa şi de fapt eram doi orgolioşi şi unul şi altul. În loc să ne respectăm frumos opinia diferită... am ales să ne certăm, să ne jignim... etc. Într-un final ne-am certat de tot... şi până la urmă tot el a sunat şi şi-a cerut iertare şi aşa mi-a dat o lecţie. Puteam eu să fac acest lucru... dar şi eu mai orgolios. Eram supăram că m-a jignit. Până la urmă conta prietenia şi faptul că aveam multe alte lucruri în comun, nu polemica asta. Acum suntem tot prieteni şi avem o cu totul altă gândire. Ne-am dat seama că atunci eram ca doi copilaşi care se ceartă pe jucării.
Conştiinţa nu ne minte niciodată. Nu sunt un miliard de motive care stau în calea iubirii. Orgoliul e un mare motiv. Şi e de ajuns. Dar conştiinţa ne trezeşte şi ne atrage atenţia că nu e de vină nimeni că noi nu vrem să renunţăm la orgolii. Poţi să te contrazici... dar dacă îţi place să te contrazici toată viaţa nu e normal. Iubirea nu e o dispută. Iubirea nu e un război. Şi nu poţi să fii mereu un căţeluş sau un cerşetor al iubirii de dragul orgoliilor altcuiva. În final unde există Dumnezeu şi iubire... nu există orgolii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu