pustiu în oraş

văd oameni pe stradă
ce merg alandala
ce merg (pe jos
sau cu maşina)
fără să ştie de dânşii
fără să ştie încotro se îndreaptă

văd oameni pe stradă
de care-mi e milă
fiindcă nu văd
ce văd eu

pustiu în oraş,pustiu peste tot
ne-am închis în propiul univers
precum nişte papagali
într-o colivie albă
dar fără cer, fără
libertate…

suntem captivi întru cele lumeşti
atâtea lucruri…
păcat de ele, se pierd toate-n
neant
vorba cântecului:
,,strânge omul ca furnica
când moare nu ia nimica”

de ce ne e frică
să ne gândim la moarte?

omul urban e căzut
în abisul deşertăciunilor
dar are tupeul să se considere
important,interesant…
omul urban,sărăcuţul,
nu prea mai are demnitate
umană, omenie cum se
zice la noi la români

“omul recent” s-a aglomerat
cu fleacuri
şi nu-şi găseşte identitatea

orăşeanul nu-i o bestie
Doamne fereşte!
orăşeanul e un ţăran şmecher
care-şi divinizează propiul eu,
propiile interese, propiul trup…

nu am nimic cu nimeni
dar va rog oameni buni
hai să ne privim (pe stradă)
mai frumos, mai firesc,
mai uman…

văd oameni
care nu văd
că şi dânşii
trec pe lângă mine

14-02-2011