ENERGIE, RAZVRATIRE SI AMOR

             

                 Energie, Răzvrătire şi AMOR
                    (despre vara anului 2006)
                               Jurnal

                           Dănuţ Belu








   Viaţa începe printr-un strigăt de durere; naşterea (cinste mamelor care nu avortează) este chin... dar merită efortul pentru un prunc, un copil ce devine ceva în viitor. Viaţa (după multe clişee filosofice) înseamnă suferinţă. Omul trăieşte viaţa aşa cum este. Viaţa poate fi un surâs convertit întru dragoste şi pasiune. În realitate, viaţa-i o călătorie, o luptă... Despre viaţă, nu-ţi ajunge tot timpul din lume să scrii. Aici, doresc să vă povestesc viaţa mea din vara anului 2006, când am luat-o razna şi Danny, dj pytyck... din crazy a ajuns rătăcit, penibil şi ”energic”. Rândurile ce urmează trebuie pictate simplu şi cu umor. Chiar dacă eu sunt trist să ştiu că nu plec la drum frumos, ca într-un jurnal model, ţin totuşi să scot la lumină, nu viaţa unui om, ci o vară în care răzvrătirea-mi nebună a atins apogeul.

   Vara, anotimpul fierbinte şi incitant, nu-ţi dă pace, nu te poate ţine în casă. ”La mare, la soare/fetiţele sunt goale.”
Vacanţa adolescenţilor de azi (acum vrăjiţi de Facebook şi muzică comercială) este o manea poleită cu băutură, ţigări şi sex. Pornografia nu mai este un subiect tabu, pornografia este deja o ”normalitate”. Plictiseala, această problemă acută a tinerilor, are nevoie de tratament medicamentos. Timpul se scurge haotic, nimic limpede şi armonios în viaţa tinerilor de azi. Totuşi, să privim partea plină a paharului, să nu generalizăm. Sunt şi tineri preocupaţi de Cultură, Literatură, Religie...
Bezna socială şi mentalitatea superficială nu au cucerit pe toţi tinerii, însă, psihologic vorbind (nu-i judecăm pe cei ancoraţi întru efemer, neant şi destrăbălare), sunt specifice vârstei. Distracţia ne e dragă tuturor, şi viaţa fără distracţie seamănă cu nunta fără lăutari, ca să mă exprim manelistic.
Nu mărturisesc despre mine, vă ţin în şah, în suspans. Glumesc.
Încerc o introducere; nu-i uşor să intrii direct în ”pielea personajului”.

   Ce te poate schimba sau influenţa la un moment dat? Un film, o carte... însă cel mai tare, un om. Ideile vărului meu C. , le-am interpretat anapoda. El avea altă intenţie, nu să exagerez. După ce am pus în practică nebuniile acelea, vărul meu (râzând) mi-a zis: ”Măi nebunule, dar eu am glumit!” Uite că Daniel, Dani, Dănuţ Belu a luat în serios gluma respectivă. Ispita... I-am prins gustul. Mi-a făcut plăcere noul stil de viaţă... şi aşa am pus accent pe energie, făcând din sport o ”religie” stupidă.

   ,,Dă-mi şi mie telecomanda!” (spune verişorul meu scump şi drag). Recunosc am fost fan (prima dată Florin B. Tătaru) Tzâtză (porecla vărului meu C.) din Sud.
Nu ţi-o dau, ce vrei să faci cu ea? Era vorba despre telecomanda de la DVD. Nu ştiu dacă-mi amintesc perfect, dar de aici parcă a început totul.
Eu sunt de fel mai apatic; firea mi-e gingaşă, şi fizic sunt foarte slabuţ. După moartea tatălui meu (petrecută în Octombrie 2005), acest duş rece a fost bine venit.
Vărul meu, extrem de ironic, m-a luat pe sus, aproape că mi-a smuls forţat telecomanda din mână şi mi-a zis: ,,Bă, tu eşti ciudat rău, te comporţi aiurea... eu sunt stângaci, tu dreptaci, eşti invers, eşti sucit. Faci toate pe dos, n-ai gusturi, nu manevrezi bine telecomanda, nu asculţi muzică cum trebuie, ce dracu eşti muiere?! Nu te gândeşti de ce eşti aşa slab? Fii şi tu mai bărbat...”
Ieşeam din starea mea de copil, de introvertit. Cuvintele verişorului meu m-au pus serios pe gânduri... Spuneam în sinea mea „Da, C. , chiar are dreptate”. Îmi plăcea că era sincer cu mine, şi-mi întindea o mână de ajutor. Desigur, eram prea visător şi apăsat sufleteşte. Mă tot întrebam ”De ce, Doamne, tata?”, întrebare caracteristică tânărului orfan. Aveam 17 ani, eram născut pe 3 Septembrie 1988 (mă mândresc cu această dată); mergeam spre 18. Mai era puţin din cls. a 10-a, anul şcolar ce l-am repetat, fiindcă, cu un an în urmă, am greşit din acest punct de vedere, am chiulit la greu şi am rămas repetent. Experienţa de atunci nu m-a învăţat decât că viaţa luată în propiile mâini, sau pe cont propriu, nu duce nicăieri. Datorită absenţelor am pierdut anul. Şi ce am câştigat? Mi-am supărat părinţii, tata săracu’ a intrat în mormânt cu ”iluzia” că am trecut clasa. Ce nesimţit... l-am minţit că n-am rămas „reptilă”. Eram zodia Fecioarei; aveam probleme de personalitate şi era timpul pentru o schimbare majoră. Vărul meu mi-a dat o sugestie; eu aduc de la mine felurite prostii. Mi-a atras atenţia că fac toate pe dos. Eu l-am crezut. Setările la DVD, în viziunea vărului meu, nu erau corecte. Ţineam prost telecomanda, eram prea încăpăţânat, prea încordat... Culorile le alegeam fără sens, fără gust.
Ieşind afară, vărul meu mă pune-n temă, real, despre ce urmează să practic. Dacă aveţi răbdare, am să vă povestesc exact în ce constă propunerea vărului meu, discurs susţinut în casă. Eu am luat faza asta ad literam. Mii de scuze că vorbesc (în gând) - scriu - , ba la trecut, ba la prezent. Nu-s scriitor. Scriu şi eu cum îmi dictează inspiraţia.

   Scriu şi foarte greu, şi foarte uşor. Este un paradox. Nu-i prea elegant să scrii nesubiectiv, despre tine. Partea esenţială, a ceea ce zugrăvesc aici, e faptul că nu-i ficţiune, ci 100% realitate. Caut să mă fac înţeles în cuvinte puţine. E greu să încerc o sinteză, neavând talent de om de litere. Greu, uşor... purced înainte! Puteam să încep altfel cartea ce o ţineţi în mâini: „Viaţă, tu vrei să mă sinucid ca să râdă diavolul de mine?! Viaţă, tu ai chef de joacă?! Eu nu... Vreau să trăiesc adevărat..”.
Într-un fel m-am sinucis spiritual, am fost mort sufleteşte; însă indiferent de rătăcire, să nu uităm că există convertire.

   Promit că în continuare mă străduiesc să respect timpul prezent, ancorat întru estetica şi valoarea unui jurnal. Nu am citit zeci de jurnale, decât ”Jurnalul convertirii” – Danion Vasile, ”Jurnalul fericirii” – Nicolae Steinhardt, ”Jurnalul de la Păltiniş” – Gabriel Liiceanu şi  ”Jurnalul de la Tescani”, semnat Andrei Pleşu. ”Uşa interzisă” de Gabriel Liiceanu este o carte încadrată tot la jurnal, dar n-am citit-o integral, deci nu o pun la socoteală.
Trecutul lasă în urmă istoria faptelor rele. Nu-mi e ruşine să mărturisesc (pe şleau) cine am fost şi ce-am făcut. Exemplul personal şi experienţa individuală (în vara anului 2006 eram 99% individ, acum încerc să fiu persoană, să mă raportez la Domnul Iisus Hristos şi să trăiesc întru Credinţă, Nădejde şi Dragoste) are altă putere de convingere. Oricum, „Ortodoxia seduce, nu convinge”, ne spune Pr. Rafail Noica.
O fii adevărată expresia ”o imagine face cât o mie de cuvinte”, dar pe mine nu prea mă încântă. Ce era dacă puneam nişte poze cu mine când făceam pe nebunul, şi nu scriam nimic?! Prin scris te adresezi altfel. Mesajul este transmis de la suflet la suflet.

   Scriu simplu... Fără neologisme, mai ales neologisme tari. Nu scriu pentru cei care au terminat la Cambridge, Oxford, Sorbona... scriu (în special) pentru prietenii mei. Fără ”limbaj de lemn”. Vreau să fiu înţeles de toată lumea. Klaus Kenneth, cu ”Două milioane de kilometrii în căutarea Adevărului” şi ”Călător pe pământ românesc” (cărţi pe care le-aş trece tot la jurnal), nu a ţinut un curs de filosofie, ci pur şi simplu a mărturisit din inimă. Nu s-a mărturisit pe sine, după cum au impresia unii ”deştepţi” gen dl. Victor Roncea (denumit jurnalist creştin); a mărturisit din trăire. Klaus Kenneth e considerat (ironic) ”vedeta Ortodoxiei” , ”capsula de la Agnos” etc. Editura Agnos din Sibiu, editură ortodoxă din mediul laic (mirean), înfiinţată de distinsul Romeo Petraşciuc, nu săvârşeşte ceva comercial precum fac anumite canale tv. La editura Agnos (la fel şi la editura Chatisma) se pune accent pe Mărturisire, pe cărţi scrise mai mult pentru necredincioşi. Făcând parte din postmodernism, din secolul ”vitezoman”, trebuie să fii puţin ”modern” întru exprimare. Astăzi, în societatea aceasta hiper consumeristă şi de tip „junglă”, este firesc să luăm atitudini ; revista  ”ATITUDINI” slujeşte acest ideal alintat (de maestrul Dan Puric) poporul român sau România profundă.

  Secularizarea şi globalizarea sunt două curente neoliberaliste, care încearcă să distrugă Credinţa, Tradiţia şi Familia. Aceste celule de bază ale societăţii omeneşti nu-s poveşti de adormit copiii, ci sunt rădăcini fireşti izvorâte din istoria şi cultura popoarelor ortodoxe. Ortodoxia a înnobilat aceste sfinte valori intangibile, dar, din păcate, s-au găsit ”liberaliştii” (obsedaţi de crezul  denumit drepturile omului) să impună libertinajul, corectitudinea politică şi războiul rece. Nimic nu este folositor omului, dacă nu este de la Dumnezeu. Umanismul a exclus Ideea de Dumnezeu, Ipoteza Dumnezeu ... , l-a declarat mort pe Dumnezeu (prin glasul filosofului nihilist F. Nietzsche) , şi vedem prea bine unde s-a ajuns... Fără Dumnezeu, fără Dragoste, fără Demnitate ... tot ce realizează omul e spre rău. De ce neglijăm dictonul latin: „Nimic fără Dumnezeu!”... E greşit? Doar pentru atei şi comunişti, Dumnezeu este o problemă, o piedică... pentru omul credincios, Dumnezeu este argumentul suprem că există Binele, Fericirea, Veşnicia, Pacea, Armonia şi Mântuirea.

  Atenţie la neatenţie! Vă rog mult, dragi şi iubiţi cititori, să nu puneţi în practică ceea ce povestesc aici, nu se merită să te pierzi în abisul rătăcirii. Mă întreba ieri nea Virgil, apropo de neologisme, câţi ştiu ce înseamnă „ezoterism” sau „ezoteric”. Eu aş întreba, câţi ştim ce înseamnă „neant” (un prieten de-al meu habar nu avea... Am compus o poezie unde neant rima cu Kant, la care M. spune: ce-i ăla neant, cine-i ăla Kant...) , beatitudine, solitar, efemer, paroxism, pedant... ?
Deci, e normal să aleg scrisul simplu, cât mai simplu şi precis (era să zic concis... şi iar îl băgam în ceaţă pe vecinul M.) .
Diavolul şi-a bătut joc de mine, eu am interpretat ca prostul şi a ieşit: Energie, Răzvrătire şi AMOR.

   Puteam să pornesc de la Anda, dar nu mai era traseul cronologic. Până să cunosc pe copila stabilită în SUA, mai exact în Chicago, l-am ”cunoscut” pe ”demonul care schimbă inimi”.
Verişorul meu C. a fost un imbold. Nu conta că-L supăr pe Dumnezeu, contam doar ”eu” şi aveam de gând să devin altfel. Chiar dacă este ceva negativ, dacă-i pentru ”eu” şi pentru sănătatea omului (sănătate care s-a transformat în idol) , nu contează, important e să mă simt ”eu” super, bine, cool, belea, mişto... Droguri îmi mai lipseau şi eram complet întru rătăcire. Nu exagerez, dar ce drog te îndeamnă să crezi în tine, în ”eu” mai ceva ca-n Dumnezeu? Ce drog te face să ai iluzia că ai puteri paranormale? Ce drog îţi dă magia că ai capacităţi extraordinare sau falsa impresie că stingi becurile de pe stâlp? Ce drog te ”droghează” fără să iei substanţe interzise?

   Nu scriu despre un mister, scriu despre energie, răzvrătire şi AMOR. Să trecem în revistă punctul de plecare spre rătăcire, să vedem ce spune planul de atac:
,,Ascultă, băi gurgubaitz, băi cozonac!... Asculţi fără să mă întrerupi, ok! La noi în Sud (Sudul este un cartier din Municipiul Focşani, jud. Vrancea) tovarăşii mei sunt uimiţi de noul stil Tzâtză, copiat de la cineva mai mare, de la Toni... şi mi se pare că şi Edy mi-a zis ceva pentru a îndrăzni o schimbare în viaţă.
Alimentaţia: să te îngraşi;mănânci multă pâine goală. Mersul trebuie executat drept, spatele drept, privirea înainte, umerii puţin ridicaţi... Te umflii în piept ca să pari mai gras. Nu ţi-e frică de nimeni, te bazezi doar pe tine, în caz de altercaţii apelezi şi la bătaie. Să vezi ce te respectă prietenii dacă urmezi ”canonul” acesta. Apa... Ai grijă cum bei apă. Apa este foarte importantă pentru organism. Şi la masă, să ai permanent o cană mare de apă; te ridici în picioare stai drept, şi bei apă încet, cu înghiţituri rare. Mama a zis că mă droghez când am început exerciţiul ăsta. Nu ştiu ce mi-a venit odată, şi am făcut cruci pe pereţi, iar mama săraca s-a speriat... a zis că m-am băgat în vreo sectă.  În fine, aşa-s mamele, poartă de grija nostră mereu!
Corpul uman conţine energie, şi nu ştim să o folosim pentru trup. Dormi cât trebuie. Pui radio (pe frecvenţe aiurea, chiar pe bâzâială, pe ruşi, pe ce găseşti) şi vezi dacă poţi să dormi în gălăgie. Încerci să-ţi provoci nervi singur. Cândva, după anumite faze, îţi dai drumul din pat pe podea... şi ai grijă să cazi pe spate. Cară apă de la fântână, eu am făcut în baie la bloc asta, tu ai un avantaj aici la ţară; umple un butoi şi stai mult în el, te faci că înoţi în cadru restrâns, te bălăceşti. După, ai pregătite două găleţi de apă rece... şi (fără târşă) ţi le torni în cap.
Vezi ce forţă ai în pumni, dă cu pumnii în perete, în garduri. Încetează cu masturbarea, că şi pe aia o faci prost, pe dos. Ţi-am zis, tu eşti ”stângaci” în toate, dreptaci fiind. Energie, reţine aspectul! Trezeşte-te la 5 dimineaţa şi fugi prin curte. Fără alcool! Eu, la noi în curtea şcolii, când jucam fotbal, am găsit o sticlă de bere, şi am dat cu ea de perete de la o distanţă anume. Până să o sparg de perete, am jucat fotbal cu sticla-n mână. Când am spart-o, s-a făcut numai ţăndări,  fără o bucăţică mai măricică. Mamă, ce se mirau proştii! Bagă abdomene, tracţiuni la bară, sport cât cuprinde. Când stai cu prietenii la bârfă, dă tare cu piciorul (cu călcâiul) în pământ, în bolovani... să vezi dacă te doare. Stai aşezat în fund pe şosea, pe pământ. Tu trebuie să ieşi non-stop în evidenţă cu ceva crazy. Tu eşti ”eul” tuturor. Mai improvizezi şi tu, dar esenţial, cam asta e cu energia perversă.”

   Ieşim afară din casă, eu deja îmi imaginam cum va arăta „dj pytyck” oleacă mai bine făcut. Mândria că această reţetă e genială, mă fascina. Vărul meu vede prin obor (unde se ţin găinile la ţară), prin spatele casei, un butoi de inox, este şi acum tot acolo. ,,Băi circule, ăsta-i perfect. Încearcă să faci baie-n el;cari tu apă, o laşi să se încălzească la soare... şi stai câteva ore-n el.” Vere, dar e prea mic, tată! ,,Bă, tu eşti nebun... aşa trebuie.”
Aveam de muncă, mişcare, adu apă de la fântână să umplu butoiul, noroc că fântâna era aproape. El mi-a explicat cum să stau, ce rost are apa pentru corp, toate detaliile. În mintea mea era imposibilă chestia cu găleţile cu apă rece, turnate rapid în cap, ca şi cum ţi-ar cădea cascada Niagara, sau cascada de la Lepşa, direct în cap. Capul le trage săracul pe toate. Capul şi inima. Îmi era frică să nu răcesc, să nu fac vreo pneumonie. Mă gândeam la cât rezist , eram deja pus la un test de rezistenţă. Sufletul nu primea nimic, corpul era în prim-plan.

   Eu îl copiam pe vărul meu, din cls. a 9-a, când am stat mult pe la el. Îl copiam în gesturi şi în vorbe. „Tinere, tinere sportiv, dragule...” şi altele, le folosesc în exces. Unele vorbe sunt urâte, nu-mi permit să le reproduc. Şi-n vestimentaţie, purtam ”marca” Tzâtză. Dănuţ căuta un model. Majoritatea prietenilor mei şi-au dat imediat seama că sunt o ”clonă” nereuşită a vărului meu din Sud.

   Sportul practicat cu rost, cu raţiune, este sănătate curată. La mine, sportul devenise o ”religie”; şi-i o aberaţie să crezi că prin sport ajungi semizeu.
Eu am fost un sentimental incurabil de mic, iubesc Dragostea şi oricât de jos am decăzut moral şi spiritual (chiar şi cultural) , aveam ceva aparte pentru Amor. Anda Christina C.  a picat la fix. Andutza a fost prima mea ”femeie”, însă nu în mod explicit (act sexual desăvârşit) ci totul s-a desfăşurat la nivel erotic, un fel de petting. Mi-a părut rău că am profitat de o copilă, că am făcut exces de naivitate, inocenţă şi obsesie sexuală. Fetiţa aşa mi-a dat de înţeles, este obsedată de sex... Nu glumesc, copila m-a ”violat”. Desigur, ”viol” din dragoste. Degeaba făceam exerciţii fizice, dacă nu făceam şi dragoste. Vorba lui Gabriel Fătu, ”unde dragoste nu e, faceţi!”, dar faceţi protejat. Sper să prindeţi ideea. Glumesc... n-am nebunia să îndemn către plăcere. Plăcerea nu este produsă doar de sex, fiindcă nu suntem animale. Pentru câteva minute de plăcere, organismul elimină o substanţă numită dopamină, dar se petrece ceva nerecuperabil în altă parte, sunt ucişi nişte neuroni.
În natură, în univers, în organism există o logică. Ca să funcţioneze bine, totul are nevoie de armonie , de echilibru. Lumea este în haos, într-o confuzie perversă. Credeţi că e pozitiv lucrul acesta? Din păcate, realitatea ne demonstrează că haosul naşte haos. De la muzica house, s-a ajuns la haos în mentalitate, în comportament, în societate. Mass-media promovează cu rea-credinţă acest haos umanist şi postmodernist. Generaţia copiilor de azi este în criză profundă (criză morală, spirituală şi criză de indentitate/ demnitate naţională) ; sunt nişte puştani debusolaţi, dezorientaţi... unii sunt nişte specimene, nişte roboţei... Dificil tare cu copiii de azi. Nu ştiu încotro apucă?! Educaţie zero. Unii sunt chiar ”handicapaţi” sufleteşte, moral şi spiritual. Înjură periculos, tare, vorbesc numai prostii şi au un comportament extrem de ciudat. Of, Doamne! O lume nebună, nebună, nebună de tot!

   În natură, nimic nu se pierde, totul se transformă. Viaţa mea, fiinţa mea, exagerat de sensibilă, a pierdut ceva foarte drag; a pierdut un tată bun, harnic şi priceput la orice muncă. Când se instalează un gol în noi, fiecare simte nevoia să-l umple. Cu ce să umplii ”golul” lăsat de moartea tatălui tău? Nebunia indicată de vărul meu şi domnişoara Anda au început să fie ”dorul” meu pierdut în ”nefiinţă”. Aşa gândeam atunci, l-am pierdut pe tata sărăcuţul, decedat din cauza unui tragic accident produs pe-o autostradă, în Austria. E o prostie să zici că cel adormit pe vecie s-a mutat în nefiinţă. Nu există nefiinţă, decât răul este nefiinţă sau antifiinţă. Moartea nu-i un labirint metafizic, nu-i ceva negru, un somn din care nu te mai trezeşti sau ceva absolut închis; moartea este o trecere dincolo, întru altă existenţă. Sunt conştient că cei prea raţionali spun că-s poveşti de adormit copiii, că-s basme; însă credinţa nu se dovedeşte ştiinţific, logic sau filosofic. Credinţa se trăieşte. Pe cealaltă lume timpul a făcut infarct, e veşnicie . N-am fost acolo, dar am certitudinea  că după credinţă, aşa este.

   După ce am memorat cuvânt cu cuvânt, din discuţia cu vărul C. , a doua zi eram fericit la liceu, aveam mai multă încredere în mine, având în minte ”sportul extrem”. Miha, verişoara şi vecina Andei, credea că fac aşa ca s-o impresionez pe copila ”americancă”. Nu mai reţin exact; e dificil să scrii din amintiri, din memorie. Începusem sportul nebun, energia... sau mai întâi am cunoscuto pe Anda? Oricum, de asta sunt sigur... Anda şi răzvrătirea energică (bazată în principal pe sport) au mers paralel. Evenimentul no. one, din vara lui 2006, este categoric Anda. „Am descoperit o minune”, le-am mărturisit colegilor la şcoală. Când m-am scăpat că are 13 ani, deja mă priveau ironic şi-mi ziceau (în glumă) ”pedofilule”. Toată viaţa mea n-am avut tupeu. Asta mă învăţa vărul meu, să am mai mult tupeu, dar eu am întrecut limita bunului simţ.

   Car apă de la fântână. Umplu butoiul cu apă. Butoiul e din inox. […] Aş putea scrie astfel ca să fie a la Herta Muller... însă nu mă complic. Prefer alt stil. Eu, păcatosul, pun accent pe mărturisire, nu pe ”literatură” vulgară şi comercială. Pentru mine ”omul NU este un mare fazan pe lume”, ”omul NU este o maimuţă”, omul este o taină.
Încep activitatea, pornesc cu apa, prima etapă. Desigur, merg drept, alimentaţia corespunzătoare, mănânc pâine goală. Gata, în opinia mamei mele, am luat-o razna. Noua experienţă de viaţă... Pornesc cu dreptul...
m-am îndrăgostit la prima vedere.

   Vara este cald de transpiri sub limbă, te topeşti şi la propriu şi la figurat. Fetiţele umblă mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate. ”Arată bune” tipele (vorba lui Gab. Fătu) . Sunt provocatoare în ochii băieţaşilor. De ce şi pentru ce, hormonii pot răspunde la aceste întrebări de baraj. ”Sună periculos/trage fusta mai jos...” (ASIA) ”La mare, la soare/fetiţele sunt goale/femei adevărate/agaţă-le pe toate!” (Valahia) ”În vara asta am să mă-ndrăgostesc...” (Vama Veche)
Anda m-a cucerit din toate punctele de vedere. Îmi zicea frăţiorul meu de suflet Vali M. , că a fost o atracţie sexuală, şi eu mint că a fost iubire. Prima şi prima dată mi-a plăcut trupeşte; aşa-i în adolescenţă, se pune (narcisist) accent pe trup. Iubire fizică... Tu cauţi să fie dragoste adevărată, dar gândind (pornografic) la sex, nu va fii niciodată.
„E frumoasă foc bruneta”. Aşa spuneam în mintea mea.
 Uite, aici scrisul este extraordinar, mărturiseşti public viaţa ta lăuntrică, un fel de monolog interior. Nu-i creolă, dar este deosebită prin farmecul şi chipul ei adorabil. Are şi forme apetisante. La cât de desfrânat sunt, printzesa din SUA a fost ideală, a fost omul potrivit la locul potrivit. Fără ea, cine ştie unde ajungeam, dădeam de yoga, citeam nişte cărţi şi mă rătăceam, gen Danion Vasile.
Aşa că, iubirea m-a ţinut pe loc.

   Sincer, chiar de pare o copilărie, am curaj să afirm că eu ştiu să iubesc frumos, curat şi poetic. ”Iubirea” pentru X şi Y este un sentiment materialist; pentru mine iubirea-i divină. Biblia ne spune clar: ,,Dumnezeu este iubire” (1 Ioan, 4,8) .
Din nefericire, ”iubirea” a fost redusă la sex şi la alte perversiuni, pierzându-şi sfinţenia, nobleţea, sublimul, erosul. Pentru majoritatea ”sclavilor fericiţi”, ”iubirea” este o manea infinită. Pentru prietenul meu M. , iubirea nu mai există. De unde o fi tras săracul această concluzie penibilă, nu pot să-mi dau seama. Doar iubirea între mamă şi copil există (după ”evanghelia” lui M.) , în rest nimic, vine sfârşitul lumii.
Apocalipsa, ultima carte din Noul Testament (scrisă de ”apostolul iubirii”, Sf. Ap. Şi Evanghelist Ioan ) este confundată cu sfârşitul lumii. Ortodoxia nu are nicio dată în această privinţă, când, cum, unde... Sectele exagerează cu sfârşitul lumii. Sectele provenite din protestantism, aşteaptă ziua, chiar dacă în Sf. Scriptură, Mântuitorul Iisus Hristos mărturiseşte lămuritor, clar şi limpede pentru toată lumea: ”nimeni nu ştie clipa, ceasul... când vor fi acestea, când va fi să vină Împărăţia Cerurilor, nimeni fraţilor, nici Fiul, nici îngerii, decât Dumnzeu-Tatăl”. Mai este nevoie de comentarii pe acest subiect?! În fine, după prietenul meu M. (seminarist fiind), anul ăsta este sfârşitul lumii, un fost preşedinte (detestat de întreg poporul român şi de toţi oamenii normali) este stimat şi compătimit, nu-i bine să public cartea
(Încercări poetice, cartea de debut) fiindcă-i mândrie/slavă deşartă etc.
Eu judec istoric, filosofic... funcţia, pe preşedintele X, nu omul.
M. nu înţelege, intră în polemici fără pic de argumente, şi nu-i în stare să accepte un punct de vedere diferit, realist. Aşa-i lumea de azi, intră-n horă fără să ştie să joace, intră-n joc, doar să se afle-n treabă. Lumea asta smintită, înbeznată şi zăpăcită, face totul de amorul artei, de dragul de a face ceva senzaţional. Cam aşa am făcut şi eu în 2006; nu prea aveam ce face, şi am pus în practică nebunia vărului meu. Eram dj, însă timpul liber trebuia consumat într-un fel crazy; fără crazy viaţa nu-i cool. Dacă nu băgam în seamă filozofia vărului meu, rămâneam la manele şi muzică comercială. Muzica a fost alinarea mea de mititel. Muzica e un refugiu, e chiar o terapie binecuvântată... dar depinde de muzică.

   Curg ideile pentru această carte, precum o ploaie virgină de May. Dacă aveam talent de scriitor, scriam ceva precum ”Confesiuni” de Fericitul Augustin. Nu am talent, aşa că scriu cum pot.
Întrebam ieri pe Facebook, o prietenă virtuală, Violeta, cum de scrie aşa ”frumos” nea Ion Mureşan.La care ea: „Dar cine-i, tot vreun politician...” Nu, e << poet>> , cel mai ”şmecher” poet din univers. Ea-mi răspunde „prin talent şi răbdare”. Deci, scrisul necesită talent şi răbdare. M-am dedicat lecturii şi scrisului, din 2007. Scrisul frumos are nevoie de timp. Timpul este mereu o problemă. Eu nu mă plâng, am timp, ca nepoţica doamnei Ana Blandiana.

   Citeam la liceu, un top, într-un ziar de scandal (tabloid),despre ce le place bărbaţilor la o femeie.
Fundul. 2. Sânii. 3. Buzele senzuale. 4. Ochii. 5. Părul. 6. Chipul. 7. Vocea suavă...
Nu-s ipocrit, tre’ să spun lucrurilor pe nume, tre’ să mărturisesc pe şleau... Şi eu, la Andutza, am admirat (ca un dobitoc) partea dorsală. Avem o imaginaţie ”superbă”, când ne dăm pe mâna diavolului, care mai nou este politic corect.
Frumuseţe şi inteligenţă... Sufletul e absent din această ecuaţie. Creşti aşa, şi nu vezi în femeie decât un obiect de unică folosinţă. Dresat de anti-muzica obscenă şi agresivă a ”borfaşilor” de la Bug Mafia, Paraziţii, La Familia (Sişu şi Puya), Codul Penal, Anonim... tinerelul de azi (fără repere şi modele ortodoxe) pune botul la versuri porno (ţigăneşti, golăneşti, prosteşti...) , şi face din femei (fete) o biologie mizerabilă. Femeia este un simbol al fericirii, nu o păpuşă ce procură plăcere sexuală. Femeia are un dar distins, este mamă. Având de copil, o imaginaţie porno, bolnavă... îndeplineam toate condiţiile pentru a deveni un scamator, o caricatură, un individ de râsul curcilor.
Cel mai mult la maestrul Dan Puric, mi-a plăcut că face distincţie între termeni, precum scriitorul rus F.M. Dostoievski. Individ şi persoană. Individul nu este o persoană, şi nici persoana nu este un individ. Individ provine de la individual, şi este des folosit în psihologia maselor, în sociologie. Individul nu are decât un singur ”dumnezeu”, ”eul”. Individul se raportează (egoist) la ”eu”, persoana se raportează la Dumnezeu. Termenul de persoană (ridicat la rang de cinste în Creştinism) este (etimologic) din greacă, şi înseamnă: „cel ce priveşte în Sus”.
Eu am fost un personaj ridicol, un individ nebun. Cred că nu există psihiatru care să mă convingă că greşesc. „Omul este ceea ce-şi aduce aminte”, spune Nichita Stănescu. Eu n-am fost Om în vara anului 2006, am fost un animal domestic. Sunt prea dur cu mine, exagerez cu autocritica? Nu. Încerc să fiu realist, şi să mărturisesc unde ajunge omul fără Dumnezeu.

   Termin capitolul unu, cu ”baia” în butoiul de inox. Abia mi-am găsit o poziţie confortabilă în butoiaşul respectiv. La început am lăsat apa ”curată” fără pic de săpun, apoi am folosit şi săpunul - curăţă jegul.
Dar conştiinţa şi sufletul se murdăreau. Şi niciun săpun din lume (indiferent de calitate) nu curăţă această mizerie spirituală. Nu vă gândiţi că stăteam gol puşcă; chiar dacă eram în spatele casei, aveam un slip pe mine. Am turnat şi cele două găleţi cu apă rece, aveam energie.
Mă concentram asupra celor propovăduite de vărul meu, dar gândurile-mi ”fierbinţi” erau canalizate tot spre ea, spre Anda. Pentru mine, trecutul e prezent, şi mai corect spus, nu există trecut şi viitor, ci doar prezent continuu.
Există cuvinte intraductibile, stări inexplicabile, aşa şi cu mine atunci... nu pot descrie ce am simţit când mi-am turnat (cu frică) găleţile de apă rece, în cap. Mă gândeam să trişez, să le vărs pe lângă, însă mi-am luat inima-n dinţi, şi-am executat treaba. Prietenii mei au observat noul stil danny, mă luau în băşcălie, dar după câteva zile eram ”idolul” lor. Dacă apelam la OTV, deveneam (în scurt timp) un guru naţional. Vedeau cu toţii că-s o copie xerox a vărului meu, însă le spuneam că interpretează greşit. Vărul meu nu stingea becurile după stâlp. Este o iluzie, sunt becuri pe senzori care se aprind şi se sting, eu calculam când se sting şi spuneam celor din jur „Uitaţi dragilor, am energie, când trec pe lângă becul cutare, se va stinge”. Eu uitam de prostia spusă, treceam pe lângă stâlp, şi becul automat se stingea. Prietenii rămâneau perplecşi, cu gura căscată. Recunosc, totuşi exista o forţă puternică în mine; îmi lipeam linguri, caiete (dar mai mult obiecte metalice) pe burtă, şi stăteau, parcă aveam magnet. Acum tind să cred că stăteam ”super bine” psihologic, nu cu nervi, nu cu griji, nu tensionat... şi eram îndrăgostit. Fără dragoste, energia lui dj pytyck era o tâmpenie.

   În cât timp am ajuns la perfomanţele acestea? Maxim o lună. Zilnic să cari apă, să alergi de nebun la 5 dimineaţa prin curte, să mănânci pâine goală, să bei apă ca lumea, să mergi drept, să ai impresia că te îngraşi, să sari sus, sus de tot, să asculţi radio ”bâzâială”, să pici din pat... , să alergi mult, să faci abdomene, să dai pumni prin pereţi şi garduri etc. , îţi dă un tonus în plus. Etalonul de pornire a fost vărul C. care-i de-o seamă cu mine (fix mai mare cu 2 luni) , dar improvizaţia proprie m-a dus în neant.
Jucam fotbal haotic, până m-am obişnuit cu noul ”eu”. Aveam o viteză, o fugă prea mare, şi uitam să respect tehnica şi driblingul. Prietenii cu care jucam - văzând că alerg aşa rapid, alandala, bezmetic -  s-au oprit din joc şi râdeau pe burtă de Daniel. Mi-l amintesc perfect pe Claudiu care râdea pe rupte de faptul cum alergam. Apoi, a venit cineva cu o bere, (fac o paranteză, toată lumea când făceam pe nebunul cu energia spuneau că-s beat, drogat). Un alt băiat Claudiu T. , cel amintit mai sus a fost colegul meu din generală, vroia chiar să mă ia la bătaie, şi l-am făcut din vorbe. Sticla de bere (a picat la ţanc) , o ţin în mână (băieţii după teren, au zis că mi-o sparg în cap sau că fac ceva urât) , şi încep să joc fotbal aşa. Cine să mai joace fraţilor şi surorilor! Toţi râdeau de se prăpădeau, şi eu zâmbesc acum când scriu aceste rânduri. Până la urmă au acceptat nebunia, m-au lăsat în lumea mea. Ce să fac cu sticla, ce să fac?! Mă întrebam în gând, şi imediat îmi amintesc faza povestită de vărul meu. Arunc spre cabina unde se ţin plasele, steagurile şi altele pentru echipa de fotbal ”Flacăra” Urecheşti. Ratez ţinta. Am dat chiar câş, era să lovesc pe cineva. Mă ia nervu (pozitiv) şi arunc sticla de se sparge de perete, exact cum a reuşit şi vărul meu. Unii prieteni mai inteligenţi, m-au luat tare, „ce ai făcut mă, ce-i asta...”. Eu le-am explicat că sticla s-a spart ţăndări, ţăndări, şi au pus botul la ”vrăjeala” mea.
Dacă am putea să ne vedem cu ochii celorlalţi, ce fain ar fi. Priveam zilnic în oglindă cum avansam fizic, vedeam în ceaţă; eu eram tot slăbuţ, însă mă umflam puţin în pene, şi păream altfel. Vara anului 2006 (inclusiv Anda) a fost o părere că sunt cineva. ”Iluzii pierdute” ,  capodopera scriitorului francez, Honore de BALZAC , m-a ”vindecat” din acest punct de vedere.

Umbre de dor

Umbre de dor
din clipe argintii
anesteziază amorul
şi doare...
fără durere

incizia iluziilor pierdute
ce petrec în subconştient
nu lasă iubiri amăgitoare
să vindece universul închis
al trecutului
îndoliat în amintiri...

te gândeşti la ea
poate a fost
cândva o stea
a fost... nu este acum
a fost... dar n-a fost
să fie şi azi
a fost ceva
sau a fost o ispită
că ea este fericită?

întrebare prea lungă
şi viaţa nu-ţi
acordă timp
pentru răspunsuri apuse
mai bine taci
şi din tăcere faci
o veşnică interpretare

umbre de dor
născute din
taina cuvintelor
se duc anii
precum se duc
păsările toamna
dar vin...
într-o primăvară divină
şi-şi cer fructele,
roada...

umbre de fericire
speranţe deşarte
şi omul este
o umbră...
fără umbrire
trăiesc pentru iubire
iubesc să trăiesc
din dragoste
pentru Dumnezeu

Dumnezeu ESTE
Singurul Argument
al existenţei
de care
nu mă îndoiesc
în rest:
viaţa-i o poezie
inima-i o harfă
ce cântă seducător
şi dragostea
e un buchet
     din
umbre de dor

   Viaţa omului este un roman nescris. Viaţa este un poem pictat în vers alb sau în dulcele stil clasic. Viaţa mea din vara anului 2006 a fost o aventură, un experiment. Sunt câteva evenimente despre care scriu aici, nu vreau să vă obosesc cu un roman autobiografic. Nu doresc să scriu integral tot ce am făcut acum 6 ani, fiindcă am promis să fie un jurnal pe scurt, un rezumat. N-am de ce să scriu cu lux de amănunte, nu interesează pe nimeni programul meu zilnic de atunci. Până aici am mâzgălit, 17 foi de caiet studenţesc. Sper, într-o carte de tip broşură, să nu depăşesc 100 pagini. Trebuie să scot în evidenţă cele mai trăznite figuri, cele mai penibile faze, şi sunt câteva, lăsând „Amorul” pentru altă carte, romanul AnDANNY – o poveste de dragoste româno-americană.

   Mai bine scriu aşa simplu, punând accent pe mărturisire, decât să scriu ”literatură” precum Mircea Cărtărescu, Cristina Nemerovschi, Herta Muller, Ion Mureşan... Când am văzut (acum de curând) ce mişto scrie doamna Cristina N. , cu care am şi vorbit pe Facebook, m-am lămurit cum stă treaba cu literatura de azi. În gânduri, mă exprim mai plastic, aici mă abţin, vreau să fiu citit şi de minori. Glumesc! Operele autorilor sus pomeniţi (cineva spunea că e literatură de nişă... şi eu zic că-i literatură prea comercială... păi cum ar fi să se publice în cărţi versurile trupelor hip-hop... cum ar fi să numim ”literatură” limbajul celor de la Bug Mafia?) sunt scrise în stil postmodernist; anumite romane sunt tomuri, depăşesc 400-500 pag. , au un preţ exagerat, şi un conţinut pornografic. Expresiile ţigăneşti, prostiile... înseamnă literatură demnă de premiul Nobel? Nu caut să fac antireclamă distinşilor scriitori contemporani, ci doar vreau să atrag atenţia că literatura e în criză.

   Putem merge mai departe cu povestea ta, tinere autor?! De veţi pune această întrebare, vă răspund: „Eu ştiu că nu ştiu nimic...”. Ştiu că pe dvs. nu vă interesează literatura, dar totuşi e normal să cunoaşteţi cine-s cei mai celebrii scriitori din România de azi. Eu scriu despre mine, şi-mi permit să scriu aşa simplu. Eu nu vreau să câştig premiul Nobel pentru literatură, eu încerc să câştig un suflet rătăcit, la Hristos. Convertirea-mi lăuntrică nu mă lasă să fiu ignorant, nepăsător faţă de aproapele pierdut. Cum am ajuns eu la Adevăr? Cum de m-am lămurit că doar prin Ortodoxie există nădejde de mântuire? Tot printr-un om, un prof. de Religie, şi printr-un autor (Danion Vasile) a cărui carte (Patericul mirenilor) m-a pus serios pe gânduri. Recomand din inimă cărţile ”postate”  aici. Da, este o pagină de Facebook acest smerit jurnal. Căutaţi Dănuţ Belu sau beludanutz@yahoo.com / beludanutz.wordpress.com , şi mă găsiţi în spaţiul virtual, pe Internet. Pentru mărturisire este bun orice mijloc modern: radio Trinitas, Trinitas tv, site-urile/blogurile ortodoxe, Facebook... Cine se opune acestor lucruri, ori e prost ori nu gândeşte.

   Expresia „gâscă cu pedale” (de la vărul meu C.) a rămas şi azi des folosită prin sat. Una urâtă rău de tot, „băi găinaţule”, am folosit-o ca boul, la adresa unui prieten foarte bun. Veneam de la tata de la cimitir. Am intrat în curtea Bisericii ca şi cum Biserica nu era prezentă acolo, orice ”clipă de Dumnezeu” s-a stins în mine pe perioada rătăcirii. Ofertele veacului acesta sunt: ”Uneori super oferta străluceşte la fel ca viaţa.” (ROMTELECOM), ”Trăieşte fiecare clipă!” (Vodafone) ”Lumea noastră eşti tu.” (Cosmote), ”Today changes with Orange”(Orange), ”Gândeşte liber!” (Protv),  ,,Plăcerea se savurează de la prima până la ultima literă” (afiş în cadrul Bibliotecii din Montreal). Publicitate... dacă n-ai publicitate (la un produs) eşti mort. Politica vine şi ea (suntem în campanie electorală pentru locale) cu sloganuri, PDL spune: ”tot răul spre bine!” . USL îşi caută sloganul, dar indiferent de slogan, noi ştim adevărul, toţi fură-n stil barbar. Mesajul meu pentru clasa politică actuală: „Duceţi-vă cu caprele!”.Expresie împrumutată tot de la vărul meu din Sud.

   Eu păcătosul mărturisesc ”Oferta ofertelor”, Oferta Hristos, recomandată şi de fratele Danion Vasile, scriitorul meu iubit. Nu mă luaţi la bătaie, nu aruncaţi cu pietre! Ştiu că dvs. vreţi distracţie, TBC (Tehnologie, Bani, Confort) , Ţigări, Droguri, Alcool, Sex...
Prima mea trupă muzicală, de care m-am îndrăgostit a fost TreiSudEst, iar primul meu scriitor iubit este distinsul Danion Vasile. De la dânsul mi-a plăcut să reţin ceva esenţial:” întreabă-te sincer, eşti fericit...” Eşti fericit slujind viciile (patimile) , eşti fericit subjugat de păcat? Cu ce te împlineşte pornografia, masturbarea, sexul, banul, ţigara? Cu nimic, îţi faci rău singur, atunci de ce apelezi la aceste surogate? ”Dar tu cum ai apelat la energie?”, poţi întreba stimate cititor. Eu prin răzvrătire, prin desfrâu, prin demenţa din vara anului 2006, am înţeles ceva fundamental: viaţa fără Dumnezeu nu are niciun rost. ”Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”, întreabă Mântuitorul Iisus Hristos.
Dacă am fii sinceri cu noi înşine, am recunoaşte că trăim întru confuzie, întru manipulare, întru virtual, întru amăgire profundă, că viaţa fără Hristos este o viaţă fără Viaţă. După o rătăcire periculoasă, am înţeles mesajul Domnului Hristos când zice: ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”

,,Paradoxul vremurilor noastre, în istorie, este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină, dar mai puţină sănătate... Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi. Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor. Am ajuns până pe lună şi înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curăţat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre. Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin. Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm...” (fragment din cartea ”Hristos şi tinerii” de Laurenţiu Dumitru, pag. 22)

   Vă mărturisesc deschis, nu mi-e poftă să scriu despre mine. Doamna Ana Munteanu de la editura Minerva mi-a spus să scriu despre un subiect pe care-l cunosc foarte bine. Părintele Savatie Baştovoi afirmă că scrisul este bun, te ajută să te cunoşti mai bine, să reflectezi la lucrurile cu adevărat importante. Scriind despre tine aflii că te regăseşti în alţii, şi poate alţii se regăsesc în tine. Îndemn la Normalitate de Mircea Platon şi Gh. Feodorovici, eu îndemn la scris!

   Mulţi prieteni îmi zic că mă complic, că gândesc prea mult, însă nu-i înţeleg de ce-şi fac griji, fiindcă gândesc cu mintea mea. Iertare, că nici aici n-am respectat standardele scrierii unui jurnal! Titlul jurnalului, după cum scriu, este mai de grabă: Frânturi din vara anului 2006. În gânduri, jurnalul meu zilnic, am zis despre această carte, dar nu era nimic concret. Aşa ca idee am multe proiecte culturale în cap. În practică, n-am realizat decât un umil debut întro revistă vrânceană, Salonul Literar - nr. 73, pag. 42, condusă de dl. prof. din Odobeşti, Culiţă Ion Uşurelu, căruia îi mulţumesc din suflet.

   Pe stradă... Nu-mi era ruşine de absolut nimic şi de nimeni. Aveam un tupeu fantastic. Pe oriunde, săream în sus, să vadă lumea cine sunt, un papagal al lui aghiuţă. Am energie, mă laud cu noul stil danny, cu noul ”eu” crazy. În public, trebuia să fiu în centrul atenţiei. Eu nu vreau să fiu aşa energic, dar nu mă pot întoarce acum, sunt o mică vedetă locală. Pe teren, ca să impresionez o fată, nepoata lui nea Ichim de la Bucureşti, din cartierul Selejan, de unde sunt cei din trupa hip-hop, La familia (am fost fan de la 12 ani), Sişu şi Puya. O ”bunăciune”. Asta s-a petrecut după ce a plecat Anda înapoi în Chicago. Am avut ceva tangenţe cu tipa de la Bucureşti, Mihaela, ”maximă de bunăciune”, născută în septembrie ca şi mine, tot în ’88.
”Se ţin fetele de mine/Parcă-aş fi roi de albine/La toate le fac plăcerea/Sunt băiat dulce ca mierea” (Sorinel Puştiu, manea) .
Urmăresc la tv, un ”documentar” despre industria porno, despre actorii de la ”Private”. Acum eram cretin cu diplomă. Scriu cu marker-ul pe un tricou ”Private”, şi merg pe drum aşa.
Să revin la faza după teren, sunt pseudovedetă, sunt frumuşel, simpăticuţ, ochii albaştrii la soare şi verzi la umbră, deci nu putea să-mi reziste Mihaela. O minge... , jucam fotbal, eram echipat aproape ca un fotbalist adevărat. Am tricoul personalizat (îl am şi azi). La nume, am trecut pseudonimul dj pytyck. Nu aveam apărători originale, aveam nişte bucăţi de carton (vă daţi seama că mă simţeam ridicol să nu mă vadă Miha... ; după Anda, au început să mă caute gagicile, m-a sunat o copilă din Suraia, cu care am vrut să fac amor... în apartament la un prieten... însă n-am făcut nimic senzual şi sexy, ci am făcut-o să plângă... m-am ales doar cu pupici, sărutări fierbinţi şi atingeri incitante... o joacă cu sânii generoşi ai domnişoarei... şi punct...) , în rest eram fotbalist nu glumă. Când jucam cu cei mari, cu membrii echipei ”Flacăra”, căpitanul, nea Silviu le tot spunea băeţilor că mă bagă în lot. Jucam foarte frumos. O minge dată tare pe sus, mai sus de înălţimea mea (1.67), parcă aveam arcuri sau aripi, sar la cap şi lovesc perfect mingea. Nu le venea să creadă ”spectatorilor” din teren, cum de am executat acea schemă în aer. Sunt ancorat întru energie, răzvrătire şi AMOR.

   Mama vecinului şi prietenul meu Marius spunea că-s precum chinezii sau japonezii, un Bruce Lee în miniatură. I-am povestit ce am făcut într-o seară, şi-şi schimbase părerea, credea că iau droguri sau că nu-s normal psihologic. Nu eram normal, avea dreptate femeia.
Pe teren, multe nebunii le-am săvârşit.”Pi teren” (cum spune doamna Stela, mama lui Marius), la un tenis de picior, încerc să fac o foarfecă şi cad (cu talent) pe spate. Mă ridic zâmbind, n-am nimic. Nu exista durere, orice durere era anesteziată de energie.
Un fost coleg de generală, Alin G. , deja mă copia, mânca şi el pâine goală.
La pod la noi, e o intersecţie, la şosea. Într-o seară, văd prietenii un arici.
După ce-l chinuiesc ca proştii, îi trag şi eu un şut de se duce-n gard. Sar toţi cu gura pe mine: ”asta-i energie, n-ai milă de animale” etc. Urăsc ipocrizia! Grasu, mai îndrăzneţ, mă face de tot râsul cu energia mea de doi bani. Aproape că ajung de mă cert cu el. E mai mare ca noi, generaţia ’87 - ’88, cu vreo 4-5 ani. Eu, ca să nu mă fac de cacao, încep să-l ameninţ, îi zic verde-n faţă: „Da frate, mă baţi că eşti mai mare, dar te iau cu toporul!”. Deveneam personaj ştirile de la ora 5, de la protv. Ne-am bătut mult în vorbe, l-am făcut praf. Apoi, nebunia mea de sezon, să împac şi capra şi varza, hai să vă demonstrez cine sunt. Acum e acum. Mă duc la un bec după stâlp, încerc să-l sting. NIMIC. Probabil nu era pe senzori, şi nu puteam să-i trag mereu în tzeapă. Lumina aprinsă la Marius în casă. Vreţi să vă arăt că-i sting lumina lui Marius? Marius şi el prezent în gaşca noastră. Casa lui fiind pe colţ, şi foarte aproape de şosea, m-am poziţionat la o distanţă de câţiva metri, şi îmi strâng pumnii, cu mâinile întinse, cu ochii închişi (magie neagră, albă, roz...) , poc se stinge lumina. Marius a rămas uimit. Toţi prietenii nu ştiau ce să mai zică. În timp ce mă concentram la această ”vrăjeală”, vorbeam destul de tare. Mama lui Marius era prin bucătărie şi se speriase de mine, credea că mă încarc cu curent, şi stinge lumina brusc, de parcă am vorbit cu dânsa să-i fraieresc pe proşti. Majoritatea erau nişte prostănaci pentru mine. Le vorbeam urât, îi tratam cu ironie şi băşcălie. Îi priveam pe toţi ca pe nişte furnici.

   Mihaela, domnişoara de la Bucureşti, cât am stat cu ea pe teren şi prin sat (am ieşit seara cu ea la un suc) , mi-am dat seama că-i o femeie uşoară, materialistă şi prea sexy. A avut un gagiu de pe Taraf tv, Danezu sau un oarecare manelist. Pe tribune, stătea crăcită (sincer nu-mi plăcea că era prea albicioasă la piele, la ten), mă lăsa să o ating peste tot, nu făcea excepţii. Fata o dădea-n topless de faţă cu mine. Dacă o duceam acasă o puneam de o partidă de şah... Îmi arăta poze pe telefon, poze indecente, poze cu ea goală. Desfrânat, desfrânat, dar sensibil şi sentimental. Fuma. I-am făcut chiar eu rost de o ţigară. Spunea că l-a cunoscut pe Puya; Sişu cică şi-o luase-n cap, uitase de unde a plecat. Făcea sport de performanţă. Era portăriţă la handbal. Nu aveam forţă, energie pentru ea. Am cunoscut destule ”ninfomane”, dar Mihaela le întrecea pe toate. În fine, era doar pe interes. Eu puneam accent pe amor
eminescian, ea vroia sex pervers şi bani. Nu a stat mult la ţară, în 2-3 zile a plecat la ea în capitală. Am mai vorbit prin mesaje şi la telefon,
i-am făcut un transfer de 2 euro, am încercat să o aduc pe drumul cel bun, dar s-a dus amorul.

   După Miha de la Bucureşti, mi-a picat în plasă, o altă ”nimfomană” belea, Alexa. Copila (era a 9-a parcă) este din Focşani. Despre ea ştiam de la sursă sigură că-i place amorul ghebos, că-i place amorul mai rău ca ciocolata. Băiatul respectiv, care m-a pus în temă, a fost combinat cu ea. Vorbeam mult la telefon şi prin mesaje de tip SMS. Când ne-am întâlnit real, avea fluturaşi în stomac. M-am plimbat cu ea prin centru, şi am stabilit a doua zi să vină la mine acasă. Alexa, o blonduţă drăguţă şi interesantă. În loc să mă duc singur, am fost cu un prietenaş, Motan, şi la mine-n casă, în camera mea de dj vasile (aşa mă alinta patronul de la disco), nu s-a petrecut nimic neobişnuit, nicio ”orgie”, ci doar o giugiuleală, un pipăit incitant. Singura tentativă de amor, rămâne aventura cu Anda. Eram doar la capitolul excitaţie... nu mergeam mai departe, nu eram obsedat sexual. Mulţi mă invidiau că ”agăţam” bunăciuni, dar nu se ajungea la sex. Bunul Dumnezeu ştie de ce, fiindcă am avut destule ocazii, dar m-am păzit până azi de această ispită. Mă autoexcitam, le puneam pe jar şi atât. Eram mulţumit cu privitul, le savuram vizual. Ca orice tânăr, când am dat cu gustul de amor, aveam numai filme erotice în cap. Eu încercam să fiu modest, derulam filme erotice în minte, ele aveau direct filme porno în căpuşor.
Aproape toate iubitele mele (Roxana, Mihaela, Adina, Laura, Adinutza, Andreea, Alinutza, Giulia, Anda , Monica Cristina...) nu au fost fete cuminţi. Monica Cristina din Popeşti, satul vecin, a ieşit MISS în 2007, la Lic. Nr. 2, din Focşani. Giulia, a fost concurentă la „Noră pentru mama” , reality-show, difuzat pe Kanal D. Nu mai ştiu exact în ce serie, în ce sezon a participat, dar parcă, acum 2 ani. Şi la disco, ca dj , am avut succes la domnişoare, erau fascinate de persoana mea, însă, nu le dădeam importanţă, eram cu Anda...
Moartea tatălui meu, am căutat să o camuflez în desfrâu şi destrăbălare. Nici cu Alexa nu a ţinut mult, doar o zi, două. Îmi spune că X a violat-o. La faza asta mi s-a părut o ”curvuliţă”, încerca să ascundă gunoiul sub preş. Cică şi tatăl prietenului ei, a fost cu ea în pat. Au abuzat de ea, au agresat-o sexual săraca... Ca să-i fac jocul, i-am zis că poate să-i dea în judeacată. Mereu mă prezentam la fete, ce „nepotul Părintelui Drăgoi” şi le informam că am pe cineva mare, (colonel, acum comisar) la poliţie. Şi e real ce zic, nu abureală. Dacă se culcase şi tatăl lui X cu ea, mi-am dat seama cu ce ”piesă” stau de vorbă. Eu sunt câine roşu (dinamovist nebun), nu-mi trebuia o ”căţea”. Scuze, eu sunt o javră, e destul, n-am nevoie de parteneră.
Cu Marius, Vali şi Ionuţ A. , am umblat după una... Tipa, artistă, făcea centura, practica prostituţia. Nu judec, avea o situaţie dramatică în familie. Desigur, nu-s de acord ca fetele să-şi vândă trupul pentru bani.
Dar cine sunt eu să judec viaţa omului? Aflasem după, că e prostituată. O cunoşteam din autogară din Focşani. Georgiana, locuia în Budeşti, un sat foarte aproape de noi, învecinat cu satul nostru. Aflasem de ea că face... din plăcere. I-am făcut câteva vizite, am dat şi să o sărut, ea fată simţită, m-a respins. Se îndrăgostise de mine din Focşani. Eu nu vroiam decât trupul ei. ”Curva” oricât e de ”târfă”, are suflet, conştiinţă... Cândva se trezeşte la realitate şi cerşeşte dragoste, pune accent pe sentimente fireşti. Câţi dintre noi avem curaj să stăm cu o ”panaramă” ca să o convertim la normalitate?
Îmi povestea vărul meu, că au fost la bagaboante , să se descarce şi ei ca băeţii, şi o prostituată s-a îndrăgostit de el, şi l-a rezolvat gratis. Mureau tovarăşii lui de ciudă. Deci, ca să închei capitolul Georgiana, n-am făcut  nicio brânză. Ne duceam la ea de pomană. Nu ştiam să acţionez, cum să procedez. Îmi pregăteam un plan de atac, dar când ajungeam la ea, nu mai ştiam ce-i cu mine.
Greu înţeleg că nu-i bine să te grăbeşti în viaţă. Şi nu-i după cum vrea omul, ci după voia Bunului Dumnezeu. Noi ne facem planuri, iluzii... şi nimic concret.

   De ce este atâta rău şi suferinţă în lume, se întreabă retoric Raţiunea. De ce NU este Omenie, Credinţă şi Dragoste ? Această întrebare mi se pare mai adecvată. De ce zic „mi se pare” ? Fiindcă unii zic (şi zic bine) că lipseşte comunicarea faţă către faţă, tradiţia, demnitatea... Fiecare cu ce-l doare, dar e frumos că slujim acelaşi ideal. De ce nihilismul nu recunoaşte că-i o erezie teribilistă? Nietzsche a tras concluzia că ”Dumnezeu e mort” şi necredincioşii au pus punct, gata... ”omul măsura tuturor lucrurilor” , filosoful german are perfectă ”dreptate”. Poate Dumnezeul lui Nietzsche e mort, Dumnezeul nostru este Dumnezeu Adevărat şi Izvorul Vieţii. Dacă cineva consideră că Dumnezeu este ”Idee”, e strict problema sa. Suntem liberi, putem filozofa despre orice subiect, dar mie personal ”Ideea de Dumnezeu” nu-mi este dragă, nu-mi foloseşte la nimic. Respect filosofia, dar fără această ipoteză, botezată ironic, ”Ideea de Dumnezeu”. Este tot ”capodopera” umanismului şi prostia aceasta.

  În societatea autohtonă, îţi trebuie o doză de nebunie, ca să trăieşti fără să fii manipulat şi fără să fii în trend. Mentalitatea din lumea de azi este ”bună” de aruncat la gunoi. ,,Nu credeam să-nvăţ a murii vreodată...” (M. Eminescu)
Eu nu credeam să trăiesc şi să văd atâta prostie în lume. Omul recent se duce spre imbecilitate, cinism şi ipocrizie, precum se duc beţivanii notorii la bodegă. E de vină mentalitatea comunistă! Nu contrazic, însă eu o denumesc, mentalitate de tip manea.

   Şi viaţa este durere, dar şi scrisul este tot o durere profundă. Am impresia că toţi suferim o depresie ascunsă, că toţi ne învârtim în cerc. Zici că ne supără un sindrom vertiginos, fără cauze precise şi fără tratament de vindecare. Suntem ameţiţi ... şi fără Demnitate şi Atitudini Ortodoxe nu ieşim din această ameţeală ciudată. O boală nu vine niciodată singură, boala societăţii contemporane e boală veche. Spunem că  „Sistemul ticăloşit” e de vină că România merge prost şi am ajuns cum am ajuns. Da, e şi ăsta nenorocit, dar alt sistem are grave probleme...sistemul nervos.
Răul social este provocat pe sistem nervos. ”Pentru sănătatea dvs. , evitaţi excesul de zahăr, sare şi grăsimi!” ...Pentru sănătatea sufletului renunţaţi la tv şi la prostie.
”Tutunul dăunează grav sănătăţii tale şi a celor din jur.” sau „Tutunul poate duce la cancer.” Pe ce fumător împătimit îl interesează această atenţionare? Să fim realişti, lumea de azi e pe altă planetă, precum am fost eu în 2006. Lumea de azi e pe altă lume... Din păcate, societatea consumistă nu dă semne să se potolească, ci se manifestă tot mai sălbatic şi urât. Tinerii vor să devină super-staruri, ”manelismul” e la modă, vedetele sunt ”audienţa” din mass-media. E circ...
P.S. : se poartă omul recent.

   Dacă am fi mai calmi, mai buni, mai civilizaţi sufleteşte şi spiritual, lumea s-ar îndrepta spre Ortodoxie. Pentru mine există scăpare, alternativă... la lumescul ăsta aberant... cartea ”Să nu ne răzbunaţi !” , pictată de monahul Moise (autorul celebrei cărţi, ”Sfântul Închisorilor”) , mă ajută să privesc drept înainte. De ce să mă tem? Cu
noi este Dumnezeu! Toţi martirii temniţelor comuniste şi supravieţuitorii deportărilor (odioase, inumane, terorizante...) în Siberia au rezistat prin CREDINŢĂ şi RUGĂCIUNE, nu prin mass-media, facebook şi alte bazaconii moderniste. Suferinţa românilor nu-i o piesă de teatru, nu-i un film... suferinţa românilor credincioşi este o jertfă demnă de Urmarea lui Hristos.
Lumea-i stresată, obosită şi plictisită. Lumea de acum aleargă… aleargă fără sens, aleargă … dar nu ştie încotro, şi fiind extrem de egoistă, nu întreabă Frumosul: “Pe unde să o iau, că am greşit direcţia?”. Nu. Se încăpăţânează şi se tot duce spre o gaură neagră a existenţei efemere. Lumea se agită foarte mult. A uitat să pună frână, să pună stop… să oprească la trecerea de pietoni, să acorde prioritate aproapelui, să stea la semafor la culoarea roşie… Nu domle’ , lumea şi-a pierdut esenţa, şi calcă-n picioare tot ce prinde, indiferent de consecinţe. Lumea, timpul… nu mai are Răbdare. Şi Răbdarea-i o virtute. Lumea de azi e un fastfood alterat, un fastfood în prag de faliment. Lumea de azi e un carusel, în care totul se învârte … se învârte… până dă viaţa peste cap.
Tinerii de azi ascultă Inna şi Alexandra Stan, dacă le zici de Angela
Gheorghiu, de Marian Moise , de Costel Busuioc… , de o valoare intangibilă , sunt “afoni”. Despre caricaturi pseudo-umane, manelişti, politicieni şi alte specimene cunosc biografia integral, iar despre valorile naţionale nu ştiu nimic. Indiferenţa, ignoranţa, nepăsarea, băşcălia... Aceste păcate ucid omenia. Şi eu am avut o nebunie cu băşcălia. Diavolul a făcut băşcălie de mine la greu.
Un individ de la Vali,de la muncă, la întrebarea ”Când s-a născut poetul Mihai Eminescu?”, răspunde cinic: dar ce bă, Eminescu ştie când m-am născut eu. Deci, aveţi grijă, să nu puneţi întrebări (elementare) de cultură generală gen ” Ştii cine a fost Ştefam cel Mare şi Sfânt?”, că primiţi răspunsuri tâmpite precum: ”ce mă, pentru ce să ştiu, el ştie cine sunt eu”. De ce se promovează nonvaloarea? Ca să aibă cretinoizii sursă de inspiraţie. Serios vorbind, fără băşcălie, cine se regăseşte în ”personalitatea” maneliştilor? Cine se raporteză, ca şi viaţă, ca şi valoare, la un baştan, plin de fitze şi bani câştigaţi prin corupţie, ciordeală şi politică? Cine se gândea că anul acesta un psihopat (îndrăcit) săvârşeşte o crimă ce a speriat tot globul pământesc? Cine ”ghicea” că un renumit politician (fost prim-ministru) încearcă să se sinucidă? Într-un articol postat pe Internet, autorul se întreba: „De ce să omori un preot?” Şi eu mă întreb:de ce să hulim clerul, preoţii... când vedem la ce sacrificii se supun? Nu mi-e ”drag” să scriu despre acest subiect, dar e o temă (o ştire) la zi. Păcat... mare păcat! Dumnezeu să ne ierte şi să ne ajute să nu mai fim martorii acestor evenimente decupate din ”Crimă şi pedeapsă”. În celebrul roman, Dostoievski, pune accent pe psihanaliză ... povestind despre un personaj care ucide o bătrână zgârcită, la care oamenii amanetau lucruri preţioase. De la o crimă săvârşită pentru ”scopuri nobile”, pentru a face bine săracilor... se ajunge la dublu asasinat. Individul care l-a ucis pe Părintele Martir din Focşani, asemenea... a făcut pe plac diavolului, dar a executat un rău dublu... a ucis un slujitor al Sf. Altar, un om... şi, în primul rând, şi-a ucis conştiinţa, sufletul... Vorbeam pe teren (mai ies la o miuţa, la un baraj... să fac mişcare) cu copii  de la şcoală (fraţii mei de cls. a 6-a şi a 7-a) despre... iar ei spuneau că nu-l mai iartă Dumnezeu, că se duce direct în iad... dar i-am corectat, le-am zis că dacă se pocăieşte poate fi iertat; Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu. Tâlharul a ”furat” Raiul, în ultima clipă... Însă dânsul s-a pocăit sincer şi a mărturisit pre Domnul Hristos.
Azi e celebră politica de pahar, politica de conjunctură. Domnul Hristos nu a făcut niciun compromis, nu a făcut politică ideologică, nu şi-a făcut partid politic... Nu a zis,” lasă frate, mă port bine cu fariseii şi cărturarii, cu Ana şi Caiafa, că aşa, cine ştie poate scap de Răstignire”. Domnul Hristos nu umblă cu jumătăţi de măsură. Nu se joacă de-a Fiul lui Dumnezeu. Noi, din păcate, ne cam jucăm cu Credinţa, cu Dumnezeu. În loc să ne ferim de ”aluatul fariseilor”, de minciuni, de făţărnicie, de scandal, de mass-media jegoasă; noi punem gaz pe foc.
Sunt supărat pe faptul că anumiţi preoţi (preoţi doar cu numele) urmăresc alte scopuri şi au parale fără număr, plus maşini scumpe. Dânşii nu ştiu că banii nu fac nici două parale?! Ce să le fac eu? Să-i judec? Nu, doar îi compătimesc. Frumos este să-l ajutăm pe vrednicul şi minunatul părinte, Mihail Miliea (Sava Bogasiu, pseudonimul literar) de la Buzău, nu să dăm banii pe nimicuri. Mă doare sufletul când văd preoţi ahtiaţi după bani, nebăgând în seamă vorba populară, ”banu-i ochiul dracului”. Eu nu cred în această expresie, eu cred în convertire.

   Ne trezim greu din coşmarul comunist. Vă daţi seama, 50 de ani de ateism, de sclavie socialistă, de dictatură, de inchiziţie marxist-stalinist-leninistă, de prostituţie intelectuală, de demenţă ceauşistă... Vreţi să ne vindecăm peste noapte de boala asta? Societatea civilă (de după Decembrie 1989) este ancorată-n dispreţ, laşitate, ură, nepăsare şi anxietate. Societatea civilă nu are niciun gând de convertire, de revenire la normalitate; societatea civilă (plus mass-media jegoasă) fredonează manele şi aşteaptă izbăvirea virtual. Pentru unii mai deştepţi , societatea civilă nici nu mai există, poate a fost cândva... în perioada interbelică, că azi nu se vede nicio mişcare. Dacă e să pice din Cer cu Demnitate, cu Bani, cu soluţii şi alte ”accesorii” postmoderniste, e minunat. Dacă nu, nimeni nu mişcă un pai. Schimbarea începe de la mentalitate, de la persoană, de la ”eu”.
Nu văd altă salvare, decât această nebunie: să dăm în judecată toţi politicienii corupţi (atenţie, nu o mână de oameni... să dăm în judecată pe aceşti ”copii handicapaţi”, întreg poporul român) şi să plătească pentru răul ce l-au săvârşit. Preia conducerea poporul român. Găsim noi un om capabil de preşedinte. Nu-i nicio revoluţie aici, fără violenţă, fără gălăgie... pur şi simplu, România profundă ia Atitudini. Un mic-mare referendum, pune capăt politicianismului absurd şi anti-românesc. E doar un act de Demnitate Naţională şi de Neatârnare. Toţi vedem că ne ”reprezintă” (în parlament, în guvern) nişte papagali, dar niciunul nu îndrăznim să-i punem la punct. Arma noastră este Credinţa, dar nu o credinţă oarbă sau fără fapte, căci moartă este. Întru Credinţă, Nădejde şi Dragoste, trebuie să scoatem România din criză. Problema naţională e delicată, şi ce propun nu are rost să tratăm ca idee sau ca o utopie fantezistă. Nu mai e timp de întârziere, de aşteptare, de amânare. Acum
să lepădăm trecutul comunist! Acum să intentăm proces politicienilor care ne-au tras în tzeapă de peste 20 de ani. Acum ori niciodată! Poporul român a făcut ISTORIE nu glumă. Să facem istorie prin această nebunie ortodoxă, practicată în spirit democratic. Şi nu este o poruncă, un sfat... ci o sugestie a unui tânăr din mediul rural, pe care-l doare (cu adevărat) ţara. Cu durere şi dragoste pentru poporul român! Ce dacă au fost aleşi; votangii, populaţia, bazinele electorale, ştim prea bine cum şi ce votează. Ei (politicienii şmecheri) au sfidat legi, legi ale bunului simţ, legi morale... au jefuit România, au confiscat dreptul la decenţă şi la un trai mai bun, au luat doar pentru burta şi buzunarul lor... Noi stăm cu mâinile-n sân?! După ”revoluţia” (mulţi sunt de acord că a fost lovitură de stat) din Decembrie ’89 , am sperat că devenim o a doua Elveţia ... dar iaca unde am ajuns, la sapă de lemn. Ne luptăm cu morile de vânt, cu sistemul ticălos... şi nu avem nicio şansă, spun voci ale poporului. Dreptatea şi Omul frumos biruie, fiindcă noi slujim Mântuitorului Iisus Hristos, nu tovarăşului satan. Iar de nu îndrăzniţi să faceţi astfel, să nu uitaţi că acesta este visul meu, pe care-l voi picta într-o carte... şi în lumea visului, orice-i posibil. De ce neglijăm ”Cine suntem” ? Alegeţi Acces la Memorie şi despre Omul frumos, cu maestrul DAN PURIC. Un singur îndemn, frate române: Fii demn!

Vis

Mamă!
Ce vis frumos am avut aseară!
Se făcea că poporul român era demn
Voievozii circulau nestingheriţi prin istoria noastră

Iar dacă vreun străin cu sufletul hain
Se apleca spre inima unui copil
Ca să i-o otrăvească
Repede cobora de pe cruce un martir
Şi-l săruta pe frunte
Redându-i lumina cea dintâi.

Ce vis frumos am avut, mamă!
Se făcea că poporul român era demn.
             
                                 (DAN PURIC)


   Mă reîntorc la povestea despre mine, despre bezmetica vară a anului 2006. Sper să nu încurc firul cronologic al evenimentelor, încă puţin şi tind spre încheiere.
Seara cu băieţii la Budeşti e cât de cât interesantă. Cobor în centru. La lumina unui bec de pe stâlp, tovarăşii jucau barbut. Se juca subţire, 50 de bani, 1 leu. Aveam vreo 5 lei în buzunar. Dau două mâini, îmbârligat de prieteni, şi pierd 2 lei. Nu ştiu ce-mi vine, şi schimb un leu în două de 50 de bani. Trebuia să apelez la energie acum. Am ţinut un bănuţ de 50 de bani strâns în pumn, şi am câştigat tot, aproape 30 de lei. Se mirau cu toţii.
Jucătorii experţi zic că-i vorba de noroc. Eu n-am crezut niciodată în noroc, în soartă, în ghinion... Nu-s deloc supertiţios, nu m-a pasionat acest aspect. Să vedem ce spune site-ul Wikipedia despre Noroc:
,, Noroc are mai multe înțelesuri, de exemplu în limba germană înseamnă și o stare de fericire, de fapt și în limba română un om norocos este în același timp și fericit, a doua însemnătate ar fi din întâmplare, și nemeritat (nemuncit) se ajunge într-o situație avantajată materială sau spirituală.
În general sunt două stări diferite de a aspira la noroc,
una pe calea efortului propriu de realiza o situație fericită prin descoperirea factorilor ce îl aduc într-o stare norocoasă și posibilitatea de evitare a accidentelor ce determină suferința.
a doua situație când e convins de imposibilitatea prin eforturi proprii de a ajunge la o situație norocoasă, acceptându-și soarta și așteptând pasiv ca printr-o întâmplare (jocuri de noroc) să-și găsească norocul.
In antichitate zeița destinului și a norocului era Tyche la vechii greci și Fortuna la romani.
Simboluri sau talismane aducătoare de noroc sunt: potcoavă de cal, trifoi cu patru foi, busuiocul, iar în China dragonul.”

Norocul – privit prin ochii unui creştin
May 23,2006
Scris de Claudiu Rotund

„Noroc" a fost un idol, un demon care a prăpădit milioane de suflete. Este ştiut faptul că până la venirea Mântuitorului, oamenii primitivi şi păgâni aveau un zeu pentru fiecare păcat. Astfel că multe aşezări umane plăteau tribut şi se închinau la diavoli şi la idoli precum Buda, Krişhna ori Zoroastru. Romanii se închinau şi aduceau ofrande lui Marte care era zeul războiului şi în numele căruia se omorau o mulţime de oameni. Când o venerau pe Afrodita, bărbaţii şi femeile făceau cele mai mari petreceri pline de dezmăţ şi desfrâu, cu exces de mâncare şi de băutură.
Astfel că aşa era şi Moloh, cunoscut drept zeul fericirii la romani şi cartaginezi. Acest idol, Moloh sau Noroc  cum este numit în zilele acestea, era  purtat într-o căruţă cu două roţi confecţionată din argint sau aur. Se spune că în spatele acestui idol era un cuptor de aramă, iar în faţă era un vas care se punea pe acest cuptor care era încins.  Preoţii acestui idol purtau în mâini nişte securi mari cu care tăiau în carne vie.
Acestui Idol se spune că i se aducea drept jertfă numai copii sugari. Preoţii veneau aşa prin fiecare localitate şi începeau să strige cât de tare puteau că cine doreşte să aibă noroc să aducă jertfă acestui demon. Femeile cuprinse de această febră nebunească, nemaistând pe gânduri, îşi spuneau că trebuie să-şi dea copiii drept ofrandă zeului, pentru a avea noroc. Slujitorul idolesc, lua plăpânda fiinţă şi o tăia bucăţi.
În numele idolului au fost astfel curmate foarte multe vieţi atât de îndrăgite de Mântuitor. Aşa că s-au dus la chinurile cele veşnice acei oameni care au adorat şi şi-au sacrificat copii pentru a avea noroc.
Nu de puţine ori îţi este dat să auzi că oamenii îşi spun: „să ai noroc la …ceva„ ori se salută între ei: „Hai noroc prietene". Dacă ar fi întrebaţi oare câţi dintre aceştia ştiu cine e idolul Noroc.  În acest fel ei îl pomenesc fără să ştie şi acest lucru e considerat păcat. Acest gest te apropie prin urmare de satana şi de slujitorii acestuia. Mai degrabă este bine să se salute între ei cu „Bună ziua prietene", în acest fel pomenind pe Dumnezeu care este bun.

(publicat în Informaţia ARADULUI – cotidian independent
Sursa: Internet)

Folosim foarte des salutul “hai Noroc” sau simplu “Noroc”, oare câţi ştim cine e idolul Noroc? Deci, la mine în vocabular, fără noroc, că nu există. După câştigul de la barbut, cu Motan, cumătrul meu şi nu mai reţin cine, am plecat spre Budeşti, logic la Georgiana. Pe drum am făcut show cu energia mea, cu stinsul becurilor etc. Nici de data asta n-am făcut nimic “senzaţional”, nu a vrut să răspundă sau poate era la produs. Ne-am întors pe alt drum, prin vie. Atunci mi s-a părut că se întâmplă ceva foarte ciudat, ori erau beţi tovarăşii de drum, nu pot să explic ce a fost. Când se apropiau de mine, spuneau că simt ceva ca şi cum ar pune mâna pe curent. Da, acasă, obsedat de energie, ţineam pumnii strânşi la o distanţă de câţiva centimetri de priză, cică-mi încărcam bateriile. Prin vie, am dat de un transformator, o măgăoaie care bârâia urât tare. Cumătrul meu mă ispiteşte să iau energie de acolo, l-am refuzat pe motiv că e sursa prea puternică. În caz de ceva, dacă criticismul şi răceala unora cred că inventez aceste povestiri energice, am martori, pot demonstra că nu-i nimic ficţiune. Altă chestiune ce nu mi-o explic nici azi…Cei trei însoţitori, Motan, cumătrul Doru şi X, se împiedicau când mergeau aproape de mine. Eu mă uitam la lună, simţeam că ceva neobişnuit se petrece în mine, fizic eram “beton”. Aveam chef de bătaie, eram foarte rapid, îi păcăleam pe toţi. Odată, tot în centru, i-am dat pe câţiva băieţi bine făcuţi, la skanderberg. Finul meu (poreclit de frate-miu
“Blinky Bill”, şi aşa cunoscut acum prin comună) , nu a înţeles ce-i cu mine, şi vroia să mă ia la bătaie. Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul. Prostul apelează mereu la bătaie. La noi în gaşcă, şi pe unde am umblat (cât am fost răzvrătit, fiu risipitor) mulţi se lăudau cu bătaia, că au bătut pe cineva. Parcă suntem în junglă la faza asta cu bătaia. Bătaia nu-i ruptă din Rai, bătaia ţine de o mentalitate primitivă. Extrem de ciudat, mi se părea faptul că cei trei, jurau că n-au băut, se speriau de orice prin vie şi uneori nu vedeau pe unde merg. Aveau impresia că sunt urmăriţi de cineva, probabil demonul îşi cerea “jertfa”. Cu tot cu energie, nu am exagerat în anumite privinţe. Banii câştigaţi la barbut, i-am dat lui Motan, el i-a împărţit frăţeşte cu restul. Şi-au luat ţigări, şi seminţe. Ne-am oprit undeva în vie, am fugit, ne-a speriat ceva. De la Budeşti din vie, am ieşit pe drum, apoi am intrat iar în vie, vie ce aparţine de satul nostru. Aici ne-am oprit să ne odihnim. La Teiş, o zonă din Budeşti, la o răscruce, este o troiţă foarte frumoasă. Nu ştiu cum au aşezat oamenii vazele de flori, icoanele că de la depărtare ţi se părea un cap lângă Crucea Mântuitorului Hristos. Ăştia făceau glume proaste, “da măi Dani, e un cap de mort, hai să ne întoarcem, te urmăreşte Satana, te caută “moartea cu coasa” etc. M-am speriat în sinea mea, dar nu lăsam să se vadă pe faţă. Am trecut, m-am închinat, şi mă tot gândeam la Crucea Mântuitorului. În troiţe se obişnuieşte să se lase ceva aprins, o lumină fosforescentă, ceva să fie frumos noaptea. Tovarăşii mă rugau să iau energie din lumina existentă în interiorul troiţei. Mi-am dat seama că-i o blasfemie, şi am mers mai departe fără să le spun nimic. În vie, ei ascultau cu urechea pământul, şi-mi tot spuneau că se aude ceva, probabil treceau maşini pe drum. Eu urmăream un avion pe cer. Era după 12 noptea. Cumătrul Doru, văzând că tac prea mult, a zis că am înnebunit. Simţind că băieţii sunt tensionaţi la culme, le-am zis că nu-i a bună, presimt un eveniment rău. Din cauza mea se întâmplă totul. Sufletul a murit în mine, dar conştiinţa se gândea la Dumnezeu. Nimic nu este întâmplător pe acest pământ, nimic fără Dumnezeu.

   Din fericire nu s-a petrecut ceva rău, am avut o presimţire falsă. De două luni şi ceva n-am mai pus gura pe alcool. Necăjit de o fază penibilă cu Anda, împins de Vali şi de energie, beau o sticlă de jumate, de lichior sau rachiu (ţuică) cu suc concentrat. Bun, era dulce. Tot noaptea era. Vali îmi zice că am vorbit şi cu Anda atunci, eu nu-mi amintesc, m-am cherchelit urât tare. Eu am făcut pe eroul, am zis că beau sticluţa, şi n-am nimic. De unde frate, e tărie, nu te joci cu focul. Eram varză. M-am abţinut să se vadă că nu mai pot, şi acasă am făcut circ. Of, mama săraca! Am plâns ca nebunul, m-am dat cu capul de gard, ţipam ca dementul, de ce a murit tata, de ce… Nu-mi era ruşine că alături este unchiul meu şi familia lui. Urlam, ziceam de ce lumânarea mea pusă la mormânt la tata nu se aprindea, nu stătea, s-a topit, iar lumânarea Elenei ardea cu demnitate. Elena este fetiţa (verişoara mea) vecinului şi unchiului Nicuşor. Copila avea sufletul curat, eu împuţit, nu făceam cinste memoriei tatălui meu prin energie, răzvrătire şi AMOR.

   M-am comportat ca un turbat, după băuta respectivă. Nu ştiu cum m-a potolit săraca mama. Zici că eram demonizat, făceam urât tare. Unchiul meu Angelo, s-a crucit de mine. Încet, încet… a doua zi, îmi revin din beţie şi accelerez spre alte evenimete. Zilnic făceam câte ceva nebunesc. Tot în centru, stăteam cu băieţii de vorbă, pe scări la Disco Mulex, unde am fost DJ şi MS. Vine un om cu maşina, şi întreabă unde este drumul spre Coteşti. Era în dreapta, ăştia din centru, făceau mişto şi ziceau în stânga. Omul s-a oprit în intersecţie şi vorbeşte la telefon. Eu, nebun de legat, le spun,”Vreţi să vă arăt cum îi iau semnalul lu “neculai” ăsta?”. Scot telefonul şi mă făceam că vorbesc şi eu la telefon. Omul din maşină, începuse să-şi verifice telefonul, i se întrerupea. Cred că era pe Orange, şi la mobil, reţeaua Orange stă prost în Urecheşti. Era de la semnal, ăştia credeau că eu i-am stricat semnalul. Râs şi caterincă.

   Între timp, prin luna August, venise şi fratele meu din Italia. I-am arătat ce performanţe energetice am, m-a tratat superficial cu un zâmbet. Eu mă luam în serios, ceilalţi mă priveau în glumă. Pe teren, fratele meu era cu o fostă colegă de-a mea, fata patronului discotecii; eu m-am luat la bătaie cu un ţigan. Aveam tupeu că era frate-miu cu mine. Am făcut circ şi panaramă. Am sărit pentru un vecin. Eram să fac şi o trăznaie, am luat un bolovan mare din drum, şi mă duc la el să-i dau în cap. Bun că a sosit şi mama prin preajmă şi m-a potolit. Noaptea, acasă, dormeam pe jos, am început să vorbesc prin somn, vroiam să aflu adevărul cu accidentul de unde a rezultat decesul tatălui meu. Aveam al şaselea simţ, aveam viziuni acum. Vedeam în trecut. Frate-miu şi-a dat seama că m-am ţăcănit rău, şi nu ştiu cum a adormit în seara aceea. Eu mă tăvăleam pe podea şi spuneam: “da, şoferul are dreptate, e nevinovat, austriaca l-a lovit din spate…”. Mă amăgeam. În loc să plâng, ca să mă liniştesc, făceam pe nebunul.

   Fratele meu, se ducea des în centru. Eu umblam cu Motan, cel mai şmecher la bătaie din sat. M-am dus la Bibliotecă, faţă-n faţă cu Biserica, să văd ce face frate-miu. Acolo mă întâlnesc cu băiatul căruia i-am zis “băi găinaţule”. Sar la bătaie la cineva, noroc că intervine frate-miu. Ca să mă împac cu lumea, erau şi fete în gaşca respectivă, îi cer scuterul lui Bebe. După ce fac câteva ture prin sat, pe şosea, mă gândesc să mă duc la Budeşti, să mă vadă Georgiana. Mergeam ca handicapatul, cu picioarele ridicate, cu viteză maximă. Aveam tricoul zugrăvit “Private”, pe mine. Copiam actorii XXX. Scuterul lui Bebe avea probleme, i se bloca acceleraţia. Eu nici nu prea ştiam să conduc aşa ceva, sunt pieton şi biciclist militant. La o curbă periculoasă, închid ochii, şi aterizez direct în şanţ, cu piciorul sub roată. Abia reuşesc să ridic scuterul răsturnat peste mine, îndrept coarnele care s-au strâmbat la izbitură şi merg mai departe. Eram julit pe la mâini şi la piciorul stâng. Tricoul se murdărise de pământ şi verdeaţă de la iarbă. Eu tot nu realizam că sunt pe altă planetă, că astfel jignesc pe Dumnezeu. Am mers mai încet până-n Budeşti, Georgiana trata cu unul în maşină. Nu mai eram entuziasmat, eram gânditor. Încă nu găseam cărarea către convertire, către Biserică. M-am întors înapoi speriat, în buzunar suna telefonul de zori. Când a auzit Bebe că am căzut cu scula lui, a sărit să mă bată. Eu mai răţoi, cu musca pe căciulă l-am ameninţat cu Motan şi gaşca mea de şmecheri. A intervenit iar frate-miu şi am scăpat.

   Sunt multe prostii în care am căzut în vara anului 2006, dar prea mă lungesc cu un jurnal despre mine. E la căutare această scriere, jurnalul e la modă acum. Chiar azi când scriam la laptop (tehnoredactare) aceste rânduri, vine un vecin, un copilaş de cls. a 5-a , şi-mi zice: “Mă,
 da de ce te găsesc mereu scriind la PC… M,ă da de ce ai atâtea icoane în cameră…?”Desigur, mai întâi s-a mirat de camera mea şi a apreciat că am făcut frumos.Eu îi răspund prin două întrebări: “Tu de ce mergeai la Biserică la Palanca şi stăteai cu părintele în Sf. Altar?”,”Tu de ce înjuri?“ Ce-mi zice apoi copilul, of Doamne! “Mergeam la Biserică aşa la mişto… înjur pentru că aşa-i la modă…”.
 Eu n-am scris pentru că-i la modă să scoţi o carte, eu am scris fiindcă acest jurnal e necesar. Puteam să lucrez la un jurnal scris de altcineva, dar consider că am şi eu ceva de spus.
Se apropia 15 Septembrie, începea şcoala. Mă gândeam ce fac în cls. a 11-a , cu un diriginte (prof. de matematică) văzut “rău” prin liceu. Aveam o obsesie de curăţenie, ordine, disciplină şi lucruri aşezate la milimetru. Eram fixist. Mă credeam tata “reîncarnat” . Eu eram mortul, tata de fapt nu a murit niciodată. Pleacă şi frate-miu în Italia, plecată-i şi Anda, plecat sunt şi eu de Acasă. Întoarcerea Acasă spre Normalitate, o practic prin durere, durere fizică. Făceam multe aranjamente prin curte. Vroiam să fac treabă non-stop. Prin spate, la unchiul meu Ogif, văd nişte scânduri aşezate aiurea, pe gard. Gardul de sârmă, nu-mi plăcea cum arăta. Aveam papuci de plajă în picioare, când mă pun să aşez scândurile… , mă înţep într-un cui. Mamă, ce înţepătură! Abia mai mergeam cu piciorul. Această chestie m-a pus serios pe gânduri. Mi-am dat seama că energia era pe ducă, că este timpul să mă opresc. Brusc am redevenit cum eram înainte. Adio Anda, adio energie! Tânjeam după Anda, tânjeam după altceva. Încep şi liceul. Mergeam cu greu, înţepat în călcâi. Scândurile le-am lăsat aşa. S-a dus cheful de treabă. Acum mă gândeam ce va fi cu mine, încotro Doamne!? Cât am fost răzvrătit şi bezmetic, n-am negat existenţa lui Dumnezeu, n-am fost niciodată ateu.
La liceu, dl. prof de Religie, noul prof, mi-a ridicat mingea la fileu. Plus că m-am pus bine cu dl. diriginte. Dânsul, proful de Religie, dl. Apostol Ionuţ, apostol la propriu, nu doar cu numele de familie, m-a fascinat. Ne dădea să citim cărţi, şi în timpul orei nu aveam timp să citim, aşa că mi-a venit ideea să-i cer cărţile acasă. De la cărticele duhovniceşti, am ajuns la o convertire lăuntrică şi culturală. Cartea care m-a “vindecat” complet, este Patericul mirenilor de Danion Vasile. Cartea cărţilor, Biblia, este miraculoasă şi vindecă fără ghilimele; cărţile duhovniceşti, îndrumă spre Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa.
De la această carte, de la cunoştinţa acestui autor, m-am liniştit. Drumul spre Biserică devine noul drum. De energie am scăpat, de nebunia pentru Histos, NU. Nebunia duhovnicească nu-i o nebunie negativă, e o nebunie folositoare. Mătuşica mea, mama vărului din Sud, spunea că mă schimb şi de data asta. Dânsa e credincioasă, e femeie cu frică de Dumnezeu. Uite că s-a înşelat, am rămas în Biserică şi doresc să studiez Teologia şi Filosofia.

***
fost-am dus de acasă
prin întuneric am rătăcit
dar Slavă Domnului
nu târziu…
m-am convertit

e frumos
să slujeşti Domnului Hristos
e urât
să faci pe nebunul
să faci voia diavolului
sa faci nebunii
precum energie…

au trecut şase ani
energia şi-a pierdut
esenţa
eu păcătosul
tot păcătos sunt
însă încerc
să devin
om de omenie

   Viaţa nu are valoare fără moarte. Toţi suntem datori cu o moarte, dar una-i să mori creştin-ortodox, alta-i să mori “certat” cu Dumnezeu! Viaţa mea din vara anului 2006, a fost o experienţă “demonică”. Viaţa în Hristos este PACE şi BUCURIE. Nimic nu este mai scump ca viaţa duhovnicească. Omul din greşeli învaţă, eu am învăţat că “eu” nu sunt zeu. Mai corect spus, eu am învăţat că nu depinde de “eu”, că nu sunt om. Aşa, cum am fost în 2006, sunt conştient că am fost anti-om. Greu la deal cu boii mici! Încerc să mă despart de dvs. , însă nu pot să vă părăsesc fără un gând frumos. Este adevărat că publicarea unor fragmente din viaţa unui om, poate pricinui sminteală. Important nu sunt eu aici, ci convertirea către Biserică. “Întoarcerea la Hristos” (Ioan Ianolide) trebuie urmată de pocăinţă şi trăire. Nebunia lui dj pytyck s-a stins. Vă mărturisesc cu mâna pe inimă, nu merită pentru nimic (lumesc) să ne dăruim viaţa, decât pentru Domnul Hristos.
“… să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (din pilda fiului risipitor). Pentru mine, viaţa fără Hristos nu are ROST. ,,Viaţa-i viaţă, dar e şi multă nălucire-n jur” (ţăranul român) . Hristos a Înviat!

Psalmul 50:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare milă Ta, şi după mulţimea
îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să fii îndreptăţit intru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu. Că iată intru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fata Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inima curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte intru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Invăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfă lui Dumnezeu: duhul umilit; inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, intru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viei.
Amin.

7-10 May 2012














De ce jurnal?
(în loc de încheiere)

De ce nu am scris de la A la Z? De ce nu am scris tot ce am făcut, zilnic, precum un jurnal adevărat? De ce m-am oprit aici? De ce am ales acest tip de scriere? De ce şi iar De ce...
Mă gândeam să transmit un mesaj, să vorbesc printr-o carte cu prietenii mei. Dânşii ştiu cel mai bine cine sunt şi ce am făcut atunci. Pentru prietenii mei scriu aşa laic şi modern. Sper să înţeleagă că viaţa nu-i un joc... viaţa e o aventură, o provocare. Dedic prietenilor mei această carte! Celor ce nu mă cunosc, le mărturisesc că îmi e puţin ruşine să ies în public la numai 24 de ani. Cărţile sunt scrise pentru a fi citite. Cartea mea e scrisă şi pentru lectură dar şi pentru a lăsa ceva în urmă. Aici consider că m-am spovedit aproape în totalitate. Nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc pentru faptul că mi-aţi citit nebunia. Povestea din vara anului 2006, arăta mai cool pictată într-un roman, dar am ales jurnal fiindcă ocupă mai puţin spaţiu. Părintele Savatie Baştovoi, spunea despre romanul dânsului , ”Diavolul este politic corect” , că-i o carte care se citeşte mai repede decât ai privi un film. Sunt de acord cu părintele Savatie, să scriem cărţi (mai ales tinerilor) de tip broşură, ce se citesc în timp scurt. Pagini, maxim 100, şi un mesaj precis, foarte bine articulat. Ortodoxia nu are nevoie de multă vorbăraie, de filozofeală sau de expresii pompoase. Ortodoxia are nevoie de fapte, de mărturisire (în special mărturisire cu viaţa) , de atitudini. Nu-s un exemplu acum, că am trecut prin rătacirea energică pictată în acest smerit jurnal, sunt doar un tânăr credincios care încearcă să fie pe CALE.
Doamne ajută!