Începutul iubirii este dragostea. Sentimentul acela frumos de îndrăgostire. Fericirea de a fi împreună tot timpul. Armonia celor două inimi care bat în universul iubirii. Îţi e drag totul. Da, pentru că la început totul este sau pare a fi o poveste. Treptat vraja iubirii devine realitate. Iar când ne trezim din acest vis şi nu mai vedem totul aşa ideal (şi frumos) ca la început, apar problemele. Problemele de cuplu. Începem să realizăm că suntem oameni şi avem defecte. Iubirea nebună de la prima întâlnire, ba se transformă în posesivitate, ba devine gelozie, apar reproşurile, apar certurile... şi de fapt marea noastră iubire era un joc. Un joc absurd. Un joc cu inima, sufletul şi mintea celuilalt.
Şi uşor, uşor iubirea nu mai este o poveste, ea tinde să devină un compromis. Cum se ajunge la acest lucru? Prin faptul că nu suntem sinceri cu noi înşine. Ne place să ne amăgim. Trecem de la o stare la alta. Nu mai vrem să iubim partenerul, vrem să-l schimbăm. Avem senzaţia că în iubire omul ne aparţine şi este obiectul nostru sau jucăria noastră de pluş. Oamenii în orice context se află NU SUNT ROBOŢI. Oamenii care iubesc... au şi raţiune, suflet, sentimente, emoţii, gânduri, viaţă, orgolii, speranţe etc. Chiar dacă dragostea nu are nicio logică, e bine să avem o brumă de raţiune în iubire. Iar cel mai bine este să înţelegem că fără libertate nu există iubire. Modul nostru de iubire e diferit. De ce aşteptăm mereu ca X să ne iubească aşa cum iubim noi? Poate X se preface că iubeşte. Poate noi nu ştim să iubim cu adevărat. Poate aşa ne este dat, ca prin rănile iubirii să ne vindecăm de iubire amăgitoare.
Se spune că cele mai dureroase răni sunt rănile iubirii pierdute. Suferinţa din iubire este grea. Dar uneori e matematică. Nu e nevoie să faci filosofie. Poate îţi pare rău, plângi, suferi... După ce analizezi la rece situaţia începi să vezi lucrurile normal. Tu să spunem că ai făcut mici greşeli, gafe... dar nu ceva grav ca să fie un motiv de despărţire. În ciuda acestor fapte fireşti, X se desparte. Tu suferi. Plângi. Nu înţelegi ce se întâmplă. Revenim la ideea de matematică. E clar, şi un copil de grădiniţă înţelege această problemă. Dacă X s-a despărţit (după ce se lăuda cu o avalanşă de cuvinte pompoase şi cu multă iubire, şi mai ales cu ipocrizia: eu nu mă despart niciodată de tine...) înseamnă că nu a iubit deloc sau nu a iubit cu adevărat. A nu se confunda erotismul cu iubirea. A nu se confunda plăcerea cu iubirea. Există şi iubire erotică şi plăcere, dar iubirea adevărată nu se manifestă doar în acest sens. Din păcate acest gen de iubire este atracţie sexuală. Iubirea adevărată este eternitate. Cea mai frumoasă declaraţie de iubire este: o să fiu cu tine până la moarte ... sau: nici moartea nu ne va despărţi. Te iubesc până la moarte... aceasta e iubirea. Iubirea transfigurează moartea. Iubirea trece prin orice. Să nu ne amăgim, iubirea care se desparte nu este iubire. Acolo în inima celui care se desparte (repet - fără un motiv serios) este venin, egoism, orgoliu... Pur şi simplu nu îi pasă de celălalt. Şi mai urât e când se desparte un om care spune că-l are drept etalon pe Dumnezeu. Adică acest om se minte singur şi minte şi pe Dumnezeu. Din păcate aceşti oameni suferă... sau au suferit mult în copilărie. Ori vor să facă rău ca să se răzbune pe decepţiile din trecut. Dar nu înţeleg faptul că dezamagirea şi decepţiile din iubire te pot face să nu mai ai încredere în oameni. Însă aceste persoane calcă pe cadavre cu bună ştiinţă. Din păcate aceste persoane sunt de compătimit, ele nu sunt capabile de iubire. Nu pot , nu vor sau nu ştiu să iubească. Pentru ele iubirea ori este o plăcere de o noapte, ori este o utopie.
Aşa că, să avem grijă... nu te poţi juca cu sentimentele oamenilor! Nu e nebun cel ce iubeşte, e nebun cel ce răneşte. A plecat? Drum bun! Dacă stăm bine şi privim în natură, nici animalele nu se despart... numai oamenii se despart. Motivul despărţii? Egoismul, orgoliul... În fine, iubirea nu este un compromis, iubirea este o poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu