Versuri fără poezie sau de ce ne chinuie talentul?

    Există sintagma românul s-a născut poet, aidoma geniului Mihai Eminescu, dar nu pot să cred faptul că românul este ipocrit, mai ales când vine vorba de poezie, de arta poetică. De la ideea că Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Radu Gyr, Ion Barbu, Ion Minulescu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Grigore Vieru și toți poeții canonici din literatura noastră, au scris, au reușit, se pare că mulți avem iluzia că suntem în umbra lor sau (depinde de vanitate) că suntem peste ei.

            Unii vrem chiar să-l întrecem pe Adrian Păunescu în cantitate, dar nu și în calitate. Ne supărăm foc și pară când criticii literari își fac datoria și amendează versificația, banalitatea sau bazaconiile din așa-zisa poezie. O poezie fără niciun sens. Ne deranjează că alții scriu oribil, vulgar și sunt celebrii, sunt ridicați în slăvi.  Nu le mai dăm nume pentru că nici lucrul acesta nu are sens. Ne preocupăm de un fenomen destul de viral pe facebook. Fenomenul a fost și înainte de facebook, dar acum a luat amploare pe acest site unde încercăm mai toți să ne afirmăm cu ceva. În mare parte vedem poze, enorm de multe poze. Postări de tot felul. Nu judecăm. Fiecare e liber să facă ce vrea și să posteze ce vrea pe facebook. Măcar pe facebook încearcă și omul anonim să iasă în evidență cu ceva, indiferent cu ce. Anumite postări, poze, live-uri și mesaje pe facebook țin de cultura, educația, mentalitatea și psihologia fiecăruia. Teodor Baconschi a transmis printr-o carte că  facebook este o fabrică de narcisism, dar nu s-a lepădat de facebook, tot are cont și postează ce îl reprezintă pe el ca om și personalitate.

      În fine, revenim la poezie. Avalanșa de versuri fără poezie pe facebook este tot mai mare. Aceste persoane sigur scriau și înainte de epoca facebook, poate și publicau cărți. E greșit să facem ce ne place? Gusturile nu se discută, nu-i așa? Totuși e bine să ne coborâm cu picioarele pe pământ și să nu mai levităm în lumea facebook sau în lumea viselor, iluziilor că suntem poeți, scriitori... În poezie, în literatură e ca în muzică, ai voce sau nu. Imediat când cineva e afon sau e pe lângă contexul muzical îl respingem, îl blamăm sau îl tratăm în bășcălie. De ce nu facem acest lucru și cu versurile fără conotație poetică? De ce nu tratăm cu umor și ironie acest subiect? De ce oameni serioși, profesori, oameni de peste 50 de ani... salută, felicită, laudă, încurajează acest soi de poezie pe facebook și nu numai? Ne e frică de ceva sau de cineva?

      Personal am fost foarte aspru criticat de un așa-zis amic pe facebook și mi-am retras plângerea. Am șters postarea respectivă și în privat (criticat cu mult umor și ironie) i-am dat dreptate domnului respectiv. Chiar dacă adevărul doare e bine să ținem cu adevărul și cu dreptatea. Nu contează că e vorba despre noi. Trebuie să înțelegem când greșim sau ne facem de râs. În viață nu ține totul de mândrie, ipocrizie sau prostie. Nu ne putem minți singuri la infinit. Și e ciudat să criticăm foarte dur pe cei mari, chiar să jignim scriitori mari de azi, dar să tolerăm bazaconiile noastre și să intrăm în polemici cu toată lumea dacă ne spune că batem câmpii. Suntem foarte agresivi când vine vorba să ne apărăm propriul teritoriu sau ne dăm foarte deștepți când o personalitate face o gafă și ne spunem și noi punctul de vedere. Opinia oricui contează, nu? Suntem în democrație, ce naiba!

       Poate e târziu să spun lucru acesta sau poate deranjez pe cineva, dar prefer să las puțin ipocrizia la o parte. E urât să ai o vârstă de 40 și ceva de ani sau peste 50 și să pictezi versuri kitsch. Dacă la această vârstă poezia ta e scrisă în stilul unui copil de clasa a IV-a e grav.

       Acum o să mă leg puțin de mine și de fantoma mea de carte. Cartea de debut - Încercări poetice. Poate o să dedic un articol special doar pentru acest subiect din 2012. Azi aș vrea să numesc cartea Încercări nereușite sau Încercări nepoetice. Am căutat o poezie religioasă (poezie în stil ortodox cum am crezut eu că scriu atunci, de parcă ortodoxia era un nou gen literar pentru mine, dacă nu scriam ortodox nu era pe frecvența mea, deci clar că aveam o problemă și eram influențat prost, pentru că ce am scris eu atunci nu era nici poezie ortodoxă, nici literatură ortodoxă... nici literatură... erau pur și simplu niște idei poetice... niște gânduri...) în cartea mea pentru un proiect la Buzău (evident, proiect de poezie religiosă, în cadrul Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei)  și imediat mi-am dat seama cât de proastă e cartea mea. Nu am găsit nimic. Versuri puerile. Poezii simpliste fără sens. Parcă eram certat puțin și cu limba română. Recunosc și acum am lacune și mai fac gafe în scris, dar încerc să mă corectez, însă nu vreau să merg pe principiul nimeni nu-i perfect. Un prof. de la facultate mi-a spus clar, Dănuț a vorbi și a scrie corect limba română e ca atunci când faci duș, nu poți umba nespălat că miroși urât, ține de igienă și bun-simț... Se acceptă o mică greșeală din grabă, dar nu poți scrie tot timpul incorect.

          În fine, un prieten mi-a spus că sunt prea dur cu mine. Că toți poate au avut un debut stângaci sau poate au greșit la început. Nu înțeleg de ce a acceptat editura așa ceva. Chiar dacă e cartea mea, eu dacă eram editor nu publicam asemenea carte sau ceream sute de poezii, încercări și alegeam cele mai bune. Nu vreau să fie o scuză faptul că aveam 24 de ani sau că acum la 30 de ani m-am maturizat puțin și văd altfel lucrurile. Cert este că îmi e rușine de cartea mea. Cele două antologii din 2017 și 2018 le văd net superioare. Se pot găsi și poezii în versurile mele. Dar în 2012 m-am aventurat și a ieșit o carte fără nicio valoare literară. Ce fac aici, mă sinucid din punct de vedere literar? Nu. Caut să fiu realist, sincer și să las ipocrizia la ea acasă. Dacă e să numim lucrurile corect trebuie să recunoaștem unde am greșit. Îmi fac mea culpa în mod public pentru cartea mea Încercări poetice, editura Sf. Ierarh Nicolae - Brăila, 2012. Am greșit, dar nu voi cânta acum prohodul. Bun că m-am lămurit și acum privesc altfel tabloul poetic și încerc să fructific talentul și bruma de inspirație.

          E bine totuși să avem un mentor, să întrebăm un autor consacrat, un prof. de lb. română. Nu orice gen de versificație e poezie. Nici poezia scrisă indescifrabil cu o tonă de neologisme (pe care nici autorul nu le înțelege) nu e poezie. Dar se pare că nouă ne plac extremele. Nu voi da aici niciun nume, doar exemple, dar exemple compuse expre de mine. Uraganul de versuri penibile, banale sau toxice pot fi scrise ca act de democrație (unde lumea e liberă să scrie orice) , dar nu pot fi venerate ca act de creație poetică, pentru că ne batem joc de poezia adevărată și de ce cei care sunt în mod real poeți.

           Exemple sau argumente extremiste ale versurilor fără poezie sau genul de antipoezie:

Iubițel

Mi-am dorit și îmi doresc

Așa mult să te iubesc

Tu ești totul pentru mine

Și mă simt așa de bine.

Femeia mea

Femeia mea tu ești

O zână din povești

Ca roua dimineții

Zeița frumuseții.

Galben de geloasă

Am întâlnit o femeie frumoasă

Ca o scânteie de foc de geloasă

Dar când o văd și o privesc

În mii de cioburi mă topesc.

Iubire de 100 de kw

Am cumpărat un bec de 60 de kw

de la supermaket-ul din centru

am vrut să cumpăr pe bonuri

dar nu accepta patronul

un turc, care crede în porcul de Allah

în fine, de parcă dumnezeu există...

și când am ajuns acasă

am înjurubat becul în partea dreaptă

și poc se face lumină în cameră

și iubita mea crăcănată ca o...

mă așteaptă să facem dragoste

de 220 V

pentru că iubirea de 100 de kw

s-a dus dracu.

Love you Roumania

Ți-o trag în toate pozițiile

fă Românie...

curvă bătrână ce ești..

ți-o trag pe la spate

că asta îți place

cel mai mult...

ți-o trag fă Românie

ca să te saturi de UE.

Folos duhovnicesc (poezie religioasă)

Totul este cu folos

Când îl slujești pe Hristos

El este cel mai șmecher

Și cel mai frumos Înger.

Nu uita

Nu uita, nu uita...

Tu ești fericirea mea

Fără tine simt că mor

Ah, ce tare îmi e dor.

Mă pierd

Mă pierd în tine și simt sufletul ud

Nu am crezut că pot să te mai aud

Acum pe o creangă de fericire

Hai să strigăm iubire, iubire...

Departe

Erai departe și totuși nu erai

Acolo te-am vazăut cu zâmbet cald

Ce tandru și dulce mă priveai

Tu femeie... cu trupul de smarald.

     Încerc să mă prostesc să scriu asemenea versuri, dar observ că nu merge. La unele tind să scriu bine. Nu putem copia orginalul. Așa că putem căuta pe unele grupuri de poezie pe facebook să vedem ce înseamnă versificația și ce înseamnă când te gâdilă orgoliul de poet.

      Pentru mai multe detalii putem lua cartea lui Alex Ștefănescu - Cum te poți rata ca scriitor, și vedem acolo ce și cum. Unii totuși spun, nu sunt poet, scriu și eu poezie așa de plăcere, mă amuză, mă joc... Alții au tupeu și își pun pe facebook titulatura de poet, dar nu în română, în engleză. Chiar dacă nu există nicio diferență între versurile lor și genul iubit - manele, ei tot scriu... și scriu din ce în ce mai banal, ca să atragă atenția că poezia simplistă e noua poezie - facebook.

      Adevărat, oamenii nu sunt toți intelectuali sau savanți și nu pot înțelege poezia, dar una e să fie scrisă în dulcele stil clasic, simplu și frumos, alta e să fie ceva simplist, fără ritm, rimă, măsură, muzicalitate, mesaj, emoții, simbol, metafore, epitete, personificare...

       Se poartă versul alb, dar din păcate nu prea se poartă poezia. E bine să ne privim în oglindă și să analizăm puțin. Putem să fim doar simpli cititori care au darul de a scrie. Și să ne gândim că nu orice zboară se mănâncă. Te frapează totuși că aceste persoane care scriu versuri fără poezie primesc diplome, premii... publică zeci de cărți. Pe ce criterii, Dumnezeu știe. Onest ar fi să ne trezim la realitate și să încercăm să scriem poezie cu adevărat, cu toate că e greu să scrii Poezie cu p mare. Sau la un moment dat putem să ne recunoaștem neputința și să ne apucăm de agricultură, nu de literatură. Literatura nu se face pe ochi frumoși. Nina Cassian nu era o frumusețe de femeie, nu excela la capitoul estetic, dar scria poezie splendid, avea geniul poetic. Nu poți crede că dacă ești o femeie frumoasă sau un bărbat frumos poți scrie poezie urâtă că nu e nicio problemă, te scoate aspectul tău fizic. Poezia nu e biologie, nici anatomie și nici concurs de miss. Poezia e o artă nu o putem mânji cu ipocrizia noastră. Cu iluzia noastră că noi scriem poezie, dar umplem facebook-ul cu versuri banale și citate de doi lei.

       Oare chiar așa de rău ne chinuie talentul încât nu ne putem da seama că poezia noastră nu e un izvor de poezie? Sau ne place să credem în minciuni? Mulți se lingușesc pe facebook și dau like și ador la aceste versuri extrem de banale, și nu au curajul să spună: dragă prieten/ă nu mai visa, versurile tale nu au nicio tangență cu poezia. Dar nu vrem să deranjăm pe nimeni și îl lăsăm așa în hipnoza poeziei. Sau poate omul are fantezii cu poezia și se crede poet. Nu știm. Interesant e că aceste versuri pot fi un fel de studiu de caz, dar niciodată poezie. Poezia este o artă, iar un poet care se respectă încearcă să facă din această artă o capodoperă, dar rămâne modest. Paradoxul talentului lui Nichita Stănescu, a scris extraordinar poezie, dar a fost un om modest și sensibil. Noi de ce ne umflăm în pene (pe facebook și nu numai) cu versuri anemice și muribunde? Pentru că ne place să ne credem ceea ce nu suntem cu adevărat. Pentru că trăim în iluzii și amăgire. 

       Ce reprezintă poezia pe facebook? Un altfel de mesaj. Un dialog de suflet între oameni de bun-simț. O suferință ancorată în versuri. De ce să facem din poezie o pată de noroi pe facebook? De ce să publicăm cărți proaste? Iubim poezia? Frumos. Hai să încercăm să facem din viața noastră o poezie și în timp poezia se va scrie singură! Îndemn la poezie adevărată! Cele mai frumoase versuri se nasc din poezie, din sufletul poetic... Poezia adevărată este icoana sufletului nostru. Versurile banale sau versurile fără poezie ne caracterizează orgoliul și ipocrizia din noi. De ce vrem să trișăm? Poezia nu este un joc absurd, poezia este o artă a emoțiilor și gândurilor inimii.

Lumea de azi este într-un conflict continuu

        Lumea de azi (sau familia de azi) este într-un conflict continuu. Peste tot aproape unde merg și în orice context văd un copil în conflict cu părinții, soț și soție în conflict, conflict între noră și soacră, frații și surorile în conflict, verișorii, nepot cu unchi, prietenii, iubit în conflict cu iubita și tot așa. Lumea de azi a făcut din Război și pace un război fără pace. Parcă zici că toți suntem în divorț cu comunicarea prin comuniune, cu bunul-simț, cu dialogul, cu libertatea de opinii, cu armonia, cu liniștea, cu pacea, cu respectul, cu iubirea...

      Conflict între generații. Conflicte între popoare, continente, culturi, religii, etnii, minorități sexuale... Conflicte între partide. Conflict între biserici. Conflict între preoți, când ei trebuie să fie în primul rând exemplul cel mai demn de smerenie și pace. Astăzi ai senzația că toată lumea se ceartă cu toată lumea. Conflict pe internet. Conflict în mass-media. Conflict la tv, mai ales prin emisiuni de tip bombe psihologice, cu invitați penibili și cazuri patologice. Conflict între televiziuni și trusturi de presă. Conflict în sport. Conflict în muzică, artă, cultură... Conflict în medicină. Conflict între profesori. Conflict între scriitori, în literatură. Conflict la locul de muncă, între șef și angajat, între colegi. Conflict în trafic, între șoferi. Conflict pe stradă. Conflict pe stadioane la un meci de fotbal. Conflict în mijloace de transport în comun. Conflict permanent. 

             Zici că pe toți ne-au lăsat nervii și ne certăm de la orice și de la nimic. Aproape că e anormal dacă nu te cerți într-o zi cu cineva. Un mare conflict există azi pe facebook. Conflict cu punct denumit block. Ba ajungi chiar să fii amenințat că te blochează sau unii te blochează așa pur și simplu degeaba, fără dreptul la replică. Încotro lumea de azi prin izbugnirea acestui conflict prelungit la maxim?

              Nu facem filosofie pe marginea acestui subiect și nu discutăm despre cauze. Mulți pot crede că lipsa (nihilismul sau moartea divinității) de Dumnezeu, lipsa de morală, lipsa de educație și de civilizație să fie cauza. Criza financiară. Lipsa banilor la unii oameni. Nu știu care să fie cauza principală în acest fenomen, dar din păcate asta este realitatea suntem într-un conflict din toate punctele de vedere. Poate nu mai avem răbdare unii cu alții. Poate am devenit prea egoiști sau poate acesta e viitorul lumii de azi, să fie într-un conflict de la A la Z.

              Sau poate dacă e să privim în istorie orice secol se afla în conflict (război) și niciodată lumea nu a fost în pace și bună viețuire. Poate așa este omul, dacă nu este în cofllict cu Dumnezeu, clar este în conflict cu semenii. Până la urmă omul este în conflict cu el însuși. Conflict între rațiune și suflet. Conflict între principii și prejudecăți. Conflict între gânduri și idei. Conflict în toate.

             E clar că aici pe pământ, la câte experiențe istorice avem, nu va fi nimic ideal. Nu vor renunța oamenii la ideologii și conflict, pentru că e în natura omului să fie vulcanic, războinic, vânător... Așa că nu avem iluzia că noi schimbăm lumea sau facem o lume mai bună. Totuși putem încerca să tratăm viața cu umor și ironie, poate fără niciun conflict sau război rece, unde armata joacă un rol esențial. La sfârșit nu ne întreabă nimeni câte lupte am dus și câte războaie (polemici) am câștigat, dar poate avem conștiința că acest conflict nu există doar din plictiseală, ci din vanitate. Și sunt și alte lucruri cu adevărat importante, nu doar conflictul ăsta absurd și nesfârșit.

Cuvinte de iubire

    Mulți spunem că nu ne interesează 14 februarie, că este o sărbătoare de import, că este o sărbătoare cu iz comercial, că nu e ceva autentic românesc. Sărbătoarea iubirii la români este Dragobetele, azi pe 24 februarie. Asta înseamnă că azi toată lumea trebuie să se iubească în stil românesc?

              Se face reclamă la tv și pe internet cu ideea: Dragobetele sărută fetele. E clar, astăzi motivul de sărbătoare este iubirea. Nu voi scrie aici despre istoria și semnificația zilei de 24 februarie și nici nu voi intra în mitologia cuvântului Dragobete.

                    Așa ca tradiție, cultură... așa ca o poveste, e frumos să sărbătorești iubirea, dar iubirea e ea însăși o sărbătoare, o poveste ce trebuie trăită zi de zi. Orice om care intră într-o relație își închipuie iubirea la modul ideal. Imaginația noastă ne face să credem că totul e așa cum se pictează în tabloul minții. Chiar dacă avem foarte multe puncte în comun și avem impresia că este persoana potrivită, se pare că realitatea este alta. Uităm că noi avem așteptări de la persoana iubită pentru că ne-am făcut o imagine idealistă despre ea. Nu ținem cont că persoana iubită este tot om și ca orice om are și defecte, are o mentalitate, o personalitate, o viață, un suflet... Cel mai mult ne dorim ca persoana iubită să ne înțeleagă, să ne iubească cu adevărat, să existe comuniune, comunicare, empatie, armonie... , dar nu ne gândim că poate e un gest egoist ca noi să cerem totul și să nu oferim nimic.

      Cu bune sau cu rele, o relație este o nouă experiență. O experiență din care poți învăța multe. Multe trăiri, dar și multe cuvinte. Cuvinte de iubire. Mai credem noi în aceste cuvinte de iubire? Chiar dacă e 14 februarie sau 24 februarie, se pare că am ajuns într-un colaps sentimental. Acele frumoase cuvinte de iubire ajung să fie socotite doar vorbe, vorbe-n vânt, vorbe goale... Te iubesc nu mai are rezonața și farmecul de la început. Ceva se pierde și în iubire. Parcă a devenit și iubirea (toxică, bolnavă sau iubirea care te sufocă) o dependență, o obsesie. Ai senzația că mulți își doresc o relație (iubire) virtuală și trăiesc dragostea doar pe facebook sau la telefon. Pare ceva mai comod și nu implică așa mare responsabilitate.

           Dar totuși, chiar dacă se pune mult accent pe îndrăgosteală și iubire virtuală, oare să nu mai existe o iubire cu adevărat în contextul actual? Credem că suntem moderni (sau postmoderni) și sărbătorim 14 februarie la un fast-food, la o pizza, la un film... cu final fericit - o partidă de sex (ca în filme, știm noi ce le de filme) unde e cazul. De 24 februarie ne încăpățânăm să credem că sărbătorim iubirea în costum național, cu muzică populară și cu un vin roșu de Vrancea... și cu un sărut...

              Nu e niciun secret, fiecare am avut cândva o poveste de iubire sau măcar am sperat să fie o poveste de iubire. Am tremurat în brațele persoanei iubite. Noi ca bărbați am dăruit flori, inel sau altceva ce reprezintă simbolul iubirii. Am scris o poezie. Am dansat. Am făcut dragoste. Am călătorit. Am crezut că este femeia vieții noastre și ea a crezut că și-a găsit alesul. Am trăit sentimente unice de bărbat și ea a trăit sentimente unice de femeie. Am avut emoții. Am plâns. Am visat... 

                Visul a fost ancorat în realitate, dar realitatea iubirii atunci a fost alta. Apoi ne-am certat, ne-am despărțit, am suferit. Din toate câte au fost, nu doar azi de Dragobete, rămâne ceva. Orice iubire își pune amprenta pe sufletul tău. Și în orice poveste sentimentală, rămân acele cuvinte de iubire care nu se șterg din conștiința îndrăgostiților ce se nasc în veșnicie.

Cât durează o partidă de sex în sec. XXI?

     Încerc în acest articol să mă vindec de ipocrizie și prejudecăți. Nu vreau să fac afirmații autonomiste sau să cred că eu am dreptate. Cândva gândeam cu ideile altora și acum îmi doresc să gândesc cu mintea mea. Sigur pot să greșesc, dar îmi asum această greșeală. Titlul nu vreau să fie interpretat ca o ironie, ca un pamflet sau ca o întrebare retorică. Dar avem libertatea să interpretăm orice și să credem cum vrem noi, pentru că suntem diferiți.

       Pot să pornesc de la ideea că sexualitatea nu mai este un subiect tabu, dar nu despre asta vreau să scriu aici. Totuși vorbim despre ceva intim și nu discutăm despre pornografia sexualității. A face sex astăzi a devenit sinonim cu a mânca, a bea... Ai impresia că este doar o satisfacere fiziologică sau o nevoie biologică. Dar ne salvează noua idee romanticoasă, că nu e normal să faci sex,  de fapt trebuie să faci dragoste. De parcă știm toți de unde vine cuvântul amor, adică de la lat. amos care înseamnă trup. De parcă hedonismul e patima tuturor oamenilor. De parcă unii sunt specialiști să facă dragoste, iar alții sunt blestemați să facă sex.

      E simplu, dragostea ține de trup și suflet. Este un act spiritual. Pune accent pe armonia și empatia dintre trup și suflet. Iar actul sexual (doar în ideea de sex după modelul xxx sau într-un mod agresiv) poate să fie un fel de viol. Viol din dragoste (cum era titlul unui articol din ziar) ? În fine, nu ne afundăm în mlaștina subiectului și nu tratăm sexualitatea ca în revistele de Cancan.

     Sexualitatea este o normalitate în contextul iubirii și mai ales în familie. Și nu e o pasiune doar pentru nașterea de prunci. E o pasiune firească. Doar că avem două tabere. Două viziuni. Viziunea ortodoxă și viziunea lui Freud. Cine are dreptate despre sexualitate? Este sexualitatea un păcat? Sau e păcat să faci sex... și e o virtute să faci dragoste?

      Sexualitatea nu este o filosofie, este o realitate. Am citit câteva cărți ortodoxe despre sexualitate: Danion Vasile - Tinerii și sexualitatea, Savatie Baștovoi - Între Freud și Hristos, Răzvan Codrescu - Teologia sexelor și taina nunții și altele. Dar am citit și S. Freud - Trei eseuri despre sexualitate. Nu văd de ce această polemică pentru o viziune a unui medic neuropsihiatru, fondator al școlii psihologice de psihanaliză, despre sexualitate. Tot credem că el a influențat lumea într-un mod aberant, dar nu vrem să cunoaștem istoria revoluției sexuale din anii '60. Credem că libertinajul sexual se datorează lui Freud și că el era un ateu și un obsedat sexual. Atât și nimic mai mult. Această abordare nu o salut deloc. 

        E bine să ne trezim și să nu judecăm o carte (omul) doar după copertă. Sexualitatea nu este o religie, o etnie sau o cultură. În termeni duhovnicești se vorbește despre desfrâu, în medicină și în termeni moderni se vorbește despre ceva normal și sănătos (pentru creier în special). Să presupunem că nu se descoperea termenul de sex, sexualitate... și se numea doar dragoste, amor, eros... Tot așa existau două tabere, unii să blameze dragostea sau să o îngrădească în canoane și dogme, alții să o vadă ca pe ceva firesc medical, spiritual, fizic...? Asta e problema astăzi. A dispărut conotația spirituală a dragostei și comercializarea sexualității a devenit o opțiune. Mass-media și internetul ne învață cum să facem sex... nu cum să facem dragoste. Sexul a devenit o marfă. O afacere. O reclamă. Publicitatea dacă nu face aluzii la apetitul sexual nu are succes. E clar sexul vinde, iar dragostea e o taină. Doi oameni (bărbat și femeie) fac dragoste dacă au sentimente și se implică emoțional, afectiv și sufletește. Dacă vor doar să guste anumite senzații și plăceri se spune că fac doar sex. În fine, în alt context sexul  a devenit o obsesie. Toată lumea vorbește în bășcălie (sau în filme de duzină) despre sex. Toată lumea face sex virtual, cu mintea sau în vis... dar nu toată lumea face sex (dragoste) cu sufletul. Ciudat e că toată lumea e specialistă la sex, fotbal și politică... dar greu găsești o relație de dragoste (iubire) cu adevărat. 

          Mă opresc puțin din lumea ideilor și încerc să povestesc ceva incitant. Eram acum câțiva ani și o amică mai îndrăzneață (să zicem postmodernistă, nu habotnici ortodocși ca noi) mă întreabă pe mine (viitor student la Teologie) și pe un prieten seminarist (elev la un liceu Teologic) și alți băieți care erau de față: măi, cât țineți voi când faceți sex? Ca o glumă, poate fata avea fantezii cu absolvenți de Teologie sau poate era doar o ispită. În fine, unul a răspuns 30 de minute, altul o oră și tot așa. Fiecare mințea cât putea ca să o dea bine. Fata a cam pus în indimidare orgoliul de bărbat. Și din rușine fiecare răspundea în ideea că este un actor de filme porno. Eu am fost mai zăpăcit și am stricat jocul fetei și mitul bărbaților virili. Ca să nu par penibil (eu care nu aveam nicio experiență în domeniu) am zis clar, e o chestie psihologică... am văzut eu un documentar la tv, la început un novice poate ține 5 minute și asta e... se face de râs, după poate reușește mai mult. Eu am făcut pe specialistul, pe raționalul, pe omul de știință. Și în final am stricat povestea.

     Aceste discuții (cu un alt limbaj) sunt purtate zilnic între adolescenți. Doar că sexualitatea (promovată de mass-media și de internet)  a devenit ceva obscen, vulgar, murdar... Viziunea ortodoxă vs. Bebe sexologul de la Pro tv sau Acasă tv. Aici e buba. Freud nu vorbește aberații ca un nenea Bebe sexologul și nu propune rețete mișto de făcut sex. Freud vorbește psihologic despre pedofilie, homosexualitate, lesbianism... Interpretarea altora că Freud face rău e total greșită. Din păcate aceste două viziuni se combat pentru că se pune problema de credință, de morală, de conștiință... Dar un ateu nu poate să fie moral? Un ateu nu poate avea principii morale? Un ateu e păgân dacă face dragoste? 

        Se pune prea mult accent pe polemici și nu pe viață, pe trăire. Nu dăm lecții nimănui cum să facă dragoste. Nu vorbim despre eroii sau zeii sexului. Respectăm libertatea omului de a face ce vrea și încercăm să privim sexualitatea ca pe ceva firesc. Dacă luptăm să impunem o anumită viziune totul o să devină un război. Primul lucru pe care putem să îl facem este să gândim cu mintea noastră. Să lăsăm la o parte ideile fixiste ale unora și ideile virgine ale altora. Nu omori pe nimeni dacă ai o părere. Nu faci niciun rău dacă iubești frumos și ești fericit. Sf. Augustin spunea: iubește și fă ce vrei. Dar vorbea despre iubirea creștină, nu despre iubirea eros. Iubirea creștină? Dar ce iubirea altor religii sau iubirea ateilor nu este iubire? Îmi place să cred că religia tuturor oamenilor este iubirea.

      În fine, nu promovăm aici mesaje de genul: faceți sex protejat, băieților faceți cu prezervativ, fetelor folosiți anticoncepționale... Nu facem educație sexuală. Încercăm doar să spunem că viziunea ortodoxă are rostul ei, iar viziunea lui Freud are valoarea ei. Instinctul luciferic sau mândria care ne face să ne credem cei mai deștepți din univers nu ne lasă să renunțăm la polemici sau a judeca din topor punctul de vedere al altuia, care a adus și el ceva bun în lume.

       Se pare că Lucian Blaga avea dreptate, mulți ne facem o idee despre ceva (el vorbea despre Dumnezeu) și ne închipuim că așa este cum ne imaginăm noi. Nu e greșit să avem o idee sau să ne imaginăm ceva, problema e că vrem să impunem această idee neînțelegând că celălalt are altă imaginație și altă viziune.

       Pe un grup pe facebook numit Filosofie reală primesc niște comentarii (la un articol despre Lucian Blaga) că toți filosofii, scriitorii, artiștii au fost obsedați sexual și în timp ce erau excitați au pictat fantezii, poezii, idei, tablouri... Nu vreau să cădem în neantul acestor aberații. Dar se pare că avem dereptul și libertatea să susținem niște aberații și să credem în ele sau să avem idei sănătoase și lumea să ne facă nebuni. Altul întreabă: avem mii de religii în lume, care este cea mai bună? Și primește sute de comentarii de doare capul dacă le citești.

          Mă gândesc cum ar reacționa lumea pe facebook la ideea: care este viziunea corectă despre sexualitate? De ce viziunea ortodoxă combate viziunea lui Freud? O viziune ortodoxă cel mai bine ar face să caute ideile bune ale lui Freud (poate a și greșit) și să vorbească despre valoarea unui om ateu, nu doar despre faptul că e necredincios și e condamnat la iad.

           În fine, ce am vrut să zic cu întrebarea: cât durează o partidă de sex în sec. XXI? În evul mediu o partidă de sex dura mai mult? Nu asta era ideea. Ideea este că e normal să punem accent pe dragoste și să nu facem din sex o filosofie. Prea mult vorbim despre sex și prea puțin despre dragoste. Sexualizarea iubrii nu înseamnă dragoste. Cărțile erotice poate vorbesc despre sex, despre perversiuni... dar nu vorbesc despre dragoste.

          Mircea Eliade a fost acuzat de pornografie, dar nu găsești în opera lui să descrie o partidă se sex (toate formele de sex) cu lux de amănunte. Se pare că unii deștepți și virgini religioși acuză pe toată lumea de nihilism, de pornografie... dar nu-și văd neputințele lor. Ca să nu zicem patimile lor. Ne-am obișnuit să criticăm (uneori un criticism absurd) și să judecăm (în texte pe facebook fără spațiu) pe oricine doar de amorul artei. În ideea că numai noi suntem curați (dar să nu vorbim de scandalurile sexuale din lumea religiei, că e impietate) și restul toți sunt niște porci și măgari. Mircea Eliade e porno, Freud e obsedat sexual, Nichita Stănescu e bețiv... Doar atât se vede în mintea unora, mari deștepți în teologie și religie. Subiectul sexualitate cu un habotnic e ceva penibil. Nu mai există arta conversației și ideea de dialog. Există doar afirmația pumnului în gură. Și argumente? Argumentele le găsim la muzeu.

         Și totuși cât durează o partidă de sex în sec. XXI? Cam cât ține un videoclip pe MTV. Cam cât timp mănânci o shaorma. Pentru că în mare parte iubirea a devenit iubire de tip fast-food. Și până la urmă ce spunea Freud, e bine să ți-o tragi din dragoste? Sau e păcat? Care e adevărul? Ce spune despre masturbare, sex oral sau sex anal?

         Cam în acest sens părea interesant articolul acesta. Nu despre viziunea ortodoxă sau viziunea lui Freud. Nu de ce mă întreb eu despre lupta dintre religie și cultură laică. Nu despre dragoste. Dragostea este un subiect fumat. Religia se spune că este pentru oameni lași, fricoși și proști. Noi suntem în secolul XXI, nu? Acum conduce facebook (noua religie este facebook), tehnologia, internetul, marketing-ul... Lumea se rezumă la bani și sex. Hai să terminăm cu aceste povești: religie, dragoste, viziune...!

           Eu mi-am pus problema celor două viziuni despre sexualitate. Sunt un naiv. Cred în dragoste. Sunt și eu om. Am rătacit. Am păcate, dacă anumite experiențe le putem numi păcate. Am ascultat Bug Mafia, La familia, Paraziții... Am căutat să mă regăsesc în ceva.

           Când vine vorba despre sexualitate totuși mă gândesc la călugări (pentru care am o admirație aparte) care trăiesc în abstinență. Deci nu vorbim despre o viziune, ci despre un alt mod de trăire. Nu suntem Mihai Bendeac să facem caterincă despre orice și oricum. Trebuie gândit foarte serios acest lucru. Deci aici nu putem cânta melodia: secolul XXI e bazat pe sex... Și nici nu suntem în filmul Totul despre sex. Ne frapează ideea de înfrânare sau nu putem crede că plăcerea este un păcat. Dar oare dragostea se face numai din plăcere? Asta am vrut să subliniez, există oameni care trăiesc fără sex (dragoste erotică) și sunt tot oameni, și există oameni care nu fac dragoste doar pentru plăcere, ci pentru armonia dintre suflet și trup.

Declaraţie de iubire sau vorbe goale

   Sunt scrise despre iubire poveşti, romane, cărţi erotice, cărţi de psihologie şi multe altele. Ai impresia că iubirea există doar în contextul cărţilor şi că este ceva ideal. Dar din experienţa noastră putem să vorbim şi despre realitatea iubirii.

      Primul te iubesc nu este mereu o declaraţie oarbă. Cuvintele iubirii nu ţin doar de o îndrăgosteală adolescentină. Iubirea nu se manifestă mereu cu fluturi în stomac. Iubirea nu se opreşte doar la poezii, sentimente, gelozie şi plăcere. Iubirea este o realitate.

Poate sunt prea idealist când vine vorba de iubire, dar încerc să mă raportez la realitatea iubirii şi să înţeleg un fenomen ciudat. Chestia aceasta se întâmplă şi în prietenie. De ce se pierd unele cuvinte? Sau de ce se pierde sensul cuvintelor? De ce se ajunge de la cuvinte de iubire la reproşuri, orgolii, jigniri şi despărţire? Ce valoare mai au acele cuvinte?

    Totuşi nu sunt cuvinte banale, sunt cuvinte-sentimente. Într-o anumită relaţie mi-am permis să întreb: atunci ce a fost cu toată dragostea ta, cu toate acele cuvinte frumoase, cu toate mesajele şi declaraţiile de iubire? Răspuns: am glumit şi eu, m-am jucat, am vorbit la mişto...

      Ce sens mai au aceste cuvinte? Sunt declaraţii de iubire sau sunt doar nişte vorbe goale? Se pare că uneori cineva pune prea mult suflet şi realitatea iubirii devine jocul iubirii. Iar când iubirea devine un joc entuziasmul relaţiei dispare. Cuvintele sunt transformate în vorbe goale şi iubirea nu se raportează la fapte.

       De exemplu, eşti înşelat şi ai capacitatea să ierţi şi eşti aburit şi amăgit de cuvinte dulci... şi după iar eşti înşelat. Mai are valoare te iubesc în acest context? Mai poţi face ceva cu iubitule, iubire, puiule, dragule, scumpule ... sau iubita mea, frumoasa mea, draga mea... ? Bine aceste apelative ţin de alint. Dacă analizăm subiectul ne gândim la cuvinte mari: eşti universul meu, în tine am găsit totul, tu eşti tot ce am aşteptat, nu mă despart de tine niciodată... Şi la o mică ceartă sau neînţelegere se destramă tot imperiul acestor cuvinte. Mă întreb: aceste cuvinte sunt cuvinte spuse din iubire, din inimă sau sunt doar vorbe goale? De ce nu există veşnicia acestor cuvinte? De ce nu există veşnicia iubirii în unele relaţii de azi?

        Se spune că aceste cuvinte au rostul lor atunci. Apoi omul se schimbă şi e normal să se schimbe şi sentimentele, dar nu cred că e normal să te joci cu sufletul cuiva în iubire. Iubirea nu e doar o plăcere sau o satisfacţie erotică. Iubirea e totul. Uneori e totul sau nimic. Nu poţi face din iubire un joc egoist. Jocul iubirii se practică doar la oamenii care nu vor să iubească cu adevărat. Poate ne mirăm cum rezistă o căsătorie la părinţii şi bunicii noşti, iar astăzi de la orice fleac se ajunge la divorţ.

        În fine, nu vreau să lungesc problema. Cert e că iubirea adevărată este o artă, iar iubirea superficială este o simplă joacă şi de la cuvinte de iubire se ajunge foarte uşor la vorbe goale.

NEAGU DJUVARA ŞI ISTORIA BUNULUI-SIMŢ

       L-am descoperit pe Neagu Djuvara la emisiunea Înapoi la argument a lui Horia-Roman Patapievici, de la TVR CULTURAL. A fost dragoste la prima vedere. M-a fascinat acest boier al lumii istorice din România. Dl. meu diriginte de la liceu îl numea un bătrânel simpatic. Sincer nu am înţeles eu aşa mult ce vorbea acest bătrânel simpatic, dar apoi am cercetat şi am aflat cine este Neagu Djuvara. Nu sunt pasionat de istorie la modul să citesc numai şi numai istorie, dar mi-am cumpărat o carte din opera lui, să mă familiarizez puţin cu istoricul şi scriitorul Neagu Djuvara. Apoi am citit o altă carte de la dl. meu diriginte. O carte de interviuri despre viaţa lui. Iar între timp m-am trudit să ascult (pe internet) cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.

            În alt context l-am văzut pe Neagu Djuvara în susţinerea lui Crin Antonescu în alegerile din 2009. Eu fiind atunci membru PNL şi preşedinte TNL Urecheşti (Vrancea) m-am bucurat să-l văd implicat politic. E important să vezi un om drag (în special o personalitate) alături de contextul liberal. Context în care am crezut foarte mult atunci.

     Astăzi văd o postare pe facebook a jurnalistei Csiki Camelia: Dumnezeu să-l odihnească... pe Neagu Djuvara! Am vorbit puţin pe chat să mă lămuresc, iar Camelia a dat dovadă de prietenie (virtuală) şi mi-a spus că se pregăteşte să scrie un articol despre Neagu Djuvara. Nu vreau să vorbesc despre moartea maestrului Neagu Djuvara, pentru că un asemenea om se naşte în orizontul veşniciei. Încerc doar să pomenesc faptul că l-am admirat enorm şi cred că a fost un model din toate punctele de vedere. Când eram pătimaş cu sentimentul religios nu mi-a plăcut o afirmaţie a lui: sunt credincios, cred în Dumnezeu, dar să nu-mi vorbiţi mie ca istoric şi om de ştiinţă despre Fecioria Maicii Domnului. Pur şi simplu m-a frapat că nu respectă această Taină, dar acum înţeleg că eu priveam totul doar din punct de vedere ortodox. Priveam omul doar în contextul religios. 

   Totuşi indiferent de unele păreri personale şi afirmaţii, Neagu Djuvara a fost binecuvântat de Dumnezeu şi chiar dacă a avut unele idei controversate, nu avem ce să-i reproşăm pentru că nu e greşit să ai opinii originale. Poate sunt doar ipoteze. Important este faptul că acest om mi-a intrat la suflet şi-l păstrez în conştiinţa mea ca pe un autor al istoriei bunului-simţ.

       

Despre religie şi spirit în viziunea lui Lucian Blaga

    Când vine vorba despre cultură laică sau filosofie ne place să credem că e ceva necurat la mijloc. Se interpretează (într-un duh prea ortodox) cultura şi viziunea lui Lucian Blaga, fiind una umanistă. Despre filosofia lui Lucian Blaga cu ideea de Marele Anonim se spune că e ceva rău, după modelul dacă nu e gândire ortodoxă înseamnă că nu e nimic bun. Lucian Blaga a fost un rătăcit. Cartea Religie şi spirit a demonstrat clar că autorul capodoperelor Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii şi Trilogia valorilor, bate câmpii.

       Cine spune aceste lucruri? Un ortodox habotnic. Din păcate o mare parte din lumea ortodoxă judecă total greşit filosofia şi atitudinea faţă de religie a unor rătăciţi ca Lucian Blaga, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade şi alţii care şi-au permis să gândească altfel despre religie. Avem şi etichete gen: duşmanii ortodoxiei, sticători de minte, demonizaţi, agnostici, umanişti, atei...

Vreau să sugerez faptul că afirmaţia: Lucian Blaga bate câmpii în cartea Religie şi spirit, aparţine unui fost profesor de la mine de la facultate, şi mă frapează acest lucru. Nu înţeleg această atitudine ortodoxistă faţă de cultura laică şi filosofie. Un ortodox adevărat (sau un absolvent de Teologie care are o deschidere universală şi o cultură bine pusă la punct) nu are voie să gândească urât despre Lucian Blaga, Cioran, Noica, Eliade... Un ortodox adevărat nu este un ipocrit. Un model ortodox este autorul  Jurnalului fericirii, Pr. Nicolae Steinhardt, iar din spaţiul contemporan, Diac. Sorin Mihalache.

     În fine, se pare că Lucian Blaga este pus la zid pentru că nu a fost un Petre Ţuţea, Nae Ionescu sau Mircea Vulcănecu. Să lăsăm totuşi ipocrizia ortodoxistă (de care am fost lovit şi eu la început de convertire) care blamează filosofia lui Lucian Blaga. Valoarea unui scriitor (autor de talia lui Lucian Blaga) nu constă în a fi sau a nu fi religios. Şi un ateu poate să fie un scriitor foarte bun. Că nu vrem noi să acceptăm un alt punct de vedere, asta e altă poveste. De fapt aici e problema. Suntem influenţaţi de anumite lucruri şi idei, şi nu vrem să credem că poate noi nu avem dreptate. Nu vrem să înţelegem cultura universală, libertatea umană şi diferenţa de opinii şi faptul că nimeni nu are cum să lămurească un om dacă el nu vrea, nu crede, nu cunoaşte, nu înţelege...

      Încerc să scriu câteva idei despre cartea Religie şi spirit şi de ce cred că Lucian Blaga este original şi nu face niciun rău dacă este citit de un ortodox. Poate doar un habotnic neagă valoarea şi cultura unui Lucian Blaga. Chiar autorul a spus că nu crede în ideea că există o opoziţie între cultură şi religie. Lucian Blaga în cartea Religie şi spirit nu neagă religia, spune chiar că religia este o expresie a fiinţei umane. Autorul are un punct de vedere frumos. Cartea este scrisă într-un mod elegant, diplomat... ba ai senzaţia că Lucian Blaga îşi cere scuze pentru unele idei. Deja este absurd să ajungi să-ţi fie ruşine şi teamă să gândeşti liber faţă de religie, din cauză să nu deranjezi Biserica sau ortodoxia. În fine, Lucian Blaga nu este Freud. Şi nici Freud nu este ceva greşit. Dar Lucian Blaga nu a zis că religia este o iluzie. 

          Poate dezamăgesc orgoliul unor personalităţi ortodoxe care critică într-un mod absurd filosofia lui Blaga. De ce dezamăgesc criticismul ortodoxist? Pentru că Lucian Blaga nu face doar filosofie. Poate exagerez, dar Lucian Blaga în cartea Religie şi spirit este mai bun ca Mircea Eliade. Repet, Blaga nu face doar filosofie. Nu vorbim aici de Lucian Blaga poet... Încercăm să nu interpretăm greşit viziunea despre religie a lui Blaga. 

       În cartea Religie şi spirit, găsim elemente de psihologie, istorie a religiilor, cultură... nu doar filosofie. Stilul în care este scrisă cartea este foarte uşor de digerat de orice cititor. Nu încep acum să scriu ca o lucrare de licenţă. Primele capitole ale cărţii prezintă anumite religii: budhism, hinduism, islam... , sau cum s-a format ideea de religie în India, China, Grecia antică. Nu văd nimic greşit că autorul vorbeşte despre psihologia şi filosofia oamenilor de alte religii. O religie  crede că viaţa e durere şi haos şi trebuie izbăvită prin Nirvana sau prin reîncarnare. Altă religie crede că viaţa este o iluzie. Dar toate aceste religii au în ele şi ceva moral, principii sănătoase... Chiar dacă este o altă religie, are rost acolo în lumea asiatică, arabă, indiană... Lucian Blaga nu tratează ironic o altă religie, dar poate vede în mod diferit cum s-a născut ideea de religie în lume. Poate crede că totul ţine de psihologia şi filosofia oamenilor din acel context. Dar nu este o dogmă. Lucian Blaga nu face teologie. Este doar un punct de vedere.

          După ce trece în vedere marile religii ale lumii, filosofia lui Platon, Lao Tz, Soren Kierkegaard, Goethe..., vorbeşte despre credinţă, spirit şi sacru. Poate pe un ortodox care judecă aspru această carte (nu vorbim aici despre replica dată de Pr. Dumitru Stăniloae sau despre polemica dintre acest mare telolog şi marele filosof Lucian Blaga, pentru că are un rost important în cultura românească) se simte lezat când autorul scrie despre misticism, creştinism şi ortodoxie. Dar nici în acest sens Lucian Blaga nu bate câmpii. Pur şi simplu scrie ca un filosof. Nu avem dovezi că Lucian Blaga gândeşte greşit despre religie, iar noi deştepţii de ortodocşi deţinem adevărul absolut. Ştim numai noi cum stă treaba cu religia. Ştim noi că toţi sunt eretici şi numai noi suntem Albă ca Zăpada. Ştim doar noi că pariul lui Pascal este o prostie. Nu vrem deloc să înţelegem că fiecare filosof îl căuta pe Dumnezeu, dar îl căuta într-un mod diferit. Filosofia nu a făcut niciun rău culturii umane. Cunoaşterea nu face rău. Gânditorii de prim-plan ai lumii aveau şi idei foarte bune. Nu toţi au fost într-un război cu religia. Nu toţi au fost ancoraţi în nihilism. Dar nu toţi trebuie să fim religioşi. Asta nu vrem să înţelegem.

     Lucian Blaga face o radiografie religiei şi are un punct de vedere corect. Cartea Religie şi spirit nu este o blasfemie. Un act de cultură, o carte de filosofie sau în general literatura nu este nimic demonic. Aşa cum un autor ar scrie despre erosul uman, Lucian Blaga a ales să scrie despre religie şi spirit, dar nu a scris nimic superficial. Are şi argumente. Repet, argumente de tip psihologic, istoric, filosofic şi cultural. Poate pentru Blaga religia a fost o filosofie sau o cultură. Dar nu avem noi dreptul să obligăm un autor să fie ortodox. Dacă nu eşti ortodox eşti un prost, ar spune habotnicul. Dar habotnicul nu înţelege că Ideea de Dumnezeu sau Ipoteza Dumnezeu are un alt sens în filosofie. Un călugăr, smerit şi credincios din toate punctele de vedere, nu este un nebun pentru Lucian Blaga. Dar pentru unii aşa-zişi ortodocşi, Lucian Blaga este un rătăcit.

       Lucian Blaga pentru mine este un punct de reper. Un punct de reper filosofic, cultural şi poetic. Sau este un alt punct de vedere despre religie. Aşa cum şi Freud are atâtea lucruri bune, dar mulţi văd doar ideile lui despre sexualitate şi religie. Şi chiar şi acele idei. Poate au un sâmbure de adevăr. Nu sunt născute din neant. Fiecare filosof de bazează pe ceva. Aşa cum religia creştină se bazează pe revelaţie, Biblie, Sf. Tradiţie, Sf. Părinţi  şi Minunea Sf. Lumini de la Ierusalim.

     Lucian Blaga poate a privit religia ca simbol. Vorbeşte de stilistica religiilor. Dar nu vorbeşte doar în termeni filozofici. Nu văd de ce trebuie să judecăm că e umanist, raţionalist... dacă nu e ortodox. Lucian Blaga are alt stil. Nu are un stil ortodox, dar are un stil frumos şi-şi pune amprenta în mod unic în cultura, literatura şi filosofia românească.