Povestea unui suflet

    Trăia un suflet într-un Sat de Munte. Aşa cum trăieşte orice suflet. Dar într-o zi. O frumoasă zi. Sufletul nostru s-a îndrăgostit. Cum credeţi că trăia un suflet îndrăgostit într-un Sat de Munte? Trăia pur şi simplu... Nu trăia clipa efemeră, trăia momentul fericit. Sufletul nu blama nicio trăire. Nu era nimic superficial în această iubire. Doar că într-o zi (tot o zi frumoasă?) sufletul nostru îşi pune întrebarea: DE CE?

   De ce m-am îndrăgostit? De ce toate poveştile de iubire încep aşa frumos? De ce iubim? De ce trăim? De ce murim? De ce, de ce, de ce...?

   Pe suflet aproape că îl obseda ideea de moarte şi nu găsea niciun răspuns la: de ce murim? Dar fiind îndrăgostit şi-a dat seama că iubirea te naşte în veşnicie. Te naşte şi te duce în veşnicie. Deci a iubi înseamnă a fi veşnic.

   Între timp sufletul nostru îndrăgostit se tot frământa cu întrebări: de ce unii oameni sunt singuri? De ce suntem răniţi în iubire? De ce suferim? De ce există suferinţă în lumea copiilor? De ce, de ce, de ce?

    Într-o noapte sufletul are un vis. Se face că era într-o pădure, aproape de Satul de Munte. Acolo a găsit o poiană... şi a văzut un copil cum alerga după un fluture. Şi copilul râdea... se juca... şi într-un moment s-a împiedicat şi a căzut. Iarba fiind foarte mare, copilul a avut senzaţia că a căzut în puf sau în pat. Dar sufletul nostru a început să se gândească. Aşa e şi omul, toată viaţa aleargă după ceva, după iubire, după bani, după fericire, după sănătate... Şi la un moment dat cade. Una e să cazi fiind copil, altceva este să cazi fiind om mare. Deja omul mare începe să cadă mai mult psihic sau spiritual. Această cădere noi o numim depresie. Numai că sufletul a învăţat că prin iubire orice se poate vindeca. Şi un suflet îndrăgostit are o singură boală: dragostea.

    Se spune că nu se moare de dragoste şi dor. Dar sufletul nostru a pus prea multă inimă în iubire. Şi-a pus inima pe tavă. Cred că e cel mai frumos lucru, să nu dăruieşti nimic material, nici măcar flori, să dăruieşti pur şi simplu inima. Nu ştiu dacă faci un compromis când te dăruieşti ca persoană cu inimă cu tot, dar e ideal să nu ceri nimic la schimb. Iubirea nu este un troc. Există o mustrare de conştiinţă dacă iubirea nu este reciprocă, dar nu ne putem minţi sufletul la infinit. Şi nici nu poţi cere unui om imposibilul. Între prietenii adevărate, peste ceva timp, au început să se nască cele mai frumoase poveşti de iubire. De ce? Pentru că am avut răbdare să fim suflet lângă suflet.

   Nu există relaţie raţională. O relaţie fără suflet, fără pasiune, fără sentimente, fără nebunia inimii... este o relaţie de genul atracţie sexuală şi punct. Orice atracţie sexuală se consumă doar prin plăcere şi fizic. Nu facem din iubire fizică , chimie sau biologie. Iubirea nu este o carte de anatomie, de matematică sau de medicină. Iubirea nu este un curs de filosofie sau un tratat de teologie. Iubirea este un sentiment care se defineşte doar prin trăire şi empatie. Diferenţa dintre atracţie sexuală şi dragoste este majoră. Sufletul nostru a tot încercat să îşi păstreze intimitatea virgină şi să fie totul ca o taină. Când dragostea este o taină e mult mai plăcut şi mai firesc. Amor sau sex? Amor vine de la latinescul amos care înseamnă trup. Sex vine tot din latină şi se traduce şase. Nu ştim dacă sexualitatea a devenit o cifră sau un număr... dar cândva era un subiect tabu. Diferenţa între erotism şi pornografie este ca între un copil sănătos şi un copil handicapat. Pornografia (chiar dacă a devenit o afacere de milioane de dolari, mai tare ca drogurile) este un handicap. Nu putem pune niciodată semnul egal între pornografie şi dragoste.

    Poate pare puţin bizar. Un suflet virgin preocupat de atâtea probleme. Dar totuşi parcă e aşa o enigmă. De cine este îndrăgostit sufletul? De ce este un suflet virgin? Poate este un suflet naiv? De ce sufletul nostru este interesat de sexualitate, pornografie... ???

    Se pare că sufletul nostru din Satul de Munte caută iubirea curată... dragostea adevărată. Pentru sufletul nostru dragostea este o taină, o artă, un preludiu ancorat în poezie şi fantezii fireşti. Nu ştim de cine este îndrăgostit sufletul nostru, dar poate ne regăsim în povestea lui. Şi noi avem suflet. Şi noi am iubit, am suferit... Şi noi am preferat esenţa erosului: dragostea. Şi noi am fost sau suntem oameni de suflet. Cu sufletul niciodată nu te joci. A avea suflet înseamnă a avea o poveste. Şi de aici începe povestea noastră. Povestea unui suflet.

POLITICA ŞI TINERII

    Lumea de azi se întreabă cum de a ajuns o clasă politică mediocră să conducă şi să promulge legi. Toţi când auzim de un politician sau de un partid nou ne întrebăm cu ce ne mai minte... E clar, politica a ajuns să fie doar o afacere. Pentru oameni şmecheri (trântori) care vor să câştige bani pe prostia altora.

     Treptat în politică au intrat şi mulţi tineri. Având speranţa că tinerii au altă viziune şi atitudine, că tot ne-am săturat de balaurii bătrâni, se pare că tinerii (ideea aparţine unei studente de la SNSPA din Slatina, care face şi politică) nu vor să schimbe nimic, pentru că nu vor să se schimbe pe ei şi vin la pachet cu aere de politician, cu orgolii şi un soi de caterincă întâlnit numai la tinerii de azi. În istorie, tinerii care intrau în politică nu aveau orgolii, aveau demnitate. Aveau o cultură şi un bun-simţ de mare valoare. Acum tinerii (unii ancoraţi în manele şi alcoool) au impresia că pot face o altfel de politică. Politica nu se face la club sau la lăutari. Suntem tineri, e normal să ne distrăm. Dar asta nu înseamnă că suntem o nouă cale în politică.

    A face politică fiind tânăr, înseamnă a nu fura. Dacă tinerii de azi (susţinuţi de seniori) încep să combine mentalitatea celor ce au fost... cu cei ce vor să fie, e total greşit. Iese un mare borş. Iar la un moment dat tinerii sunt nevoiţi să facă mari compromisuri şi să gândească numai în linie de partid, ori spre stânga, ori spre dreapta. Un om (mai ales un tânăr) dacă nu e conştient că trebuie să gândească cu mintea lui, face doar o politică de interes. Şi interesul tuturor e banul. Sau funcţia. 

    Există organizaţii de tineret. Se fac multe proiecte. Dar STOP! Totul bine şi frumos până vine campania electorală. Atunci toţi tinerii sunt căţeluşi, masă de manevră, roboţi care aleargă pentru voturi. Voturi pentru nişte caricaturi de oameni. Voturi pentru nişte indivizi care ajung în parlament sau într-o funcţie importantă şi nu fac absolut nimic. Prin prezenţa la şedinţe nu înseamnă că faci politică. Politică înseamnă să faci ceva concret: locuri de muncă, infrastructură, turism, educaţie, cultură, sănătate... Nu e suficient să faci un parc de joacă sau să reabilitezi un cămin cultural, e frumos să faci anumite activităţi (concursuri, jocuri) în acel parc, să faci câteva evenimente într-un cămin. Unele localităţi din Vrancea (de exemplu) sunt nule din punct de vedere cultural.

     Pentru ce intră tinerii în politică? Pentru a face altceva faţă de seniori. Dar cine pe cine învaţă? Atâta timp cât noi ştim doar ura între PSD şi PNL, e jalnic. Că noi trebuie să rupem afişele lor, şi ei ne rup afişele noastre, e trist. A fi tânăr şi a face o astfel de politică nu e doar distracţie, e pur şi simplu caterincă. Lumea s-a săturat de politica pomenilor electorale şi promisiunilor deşarte. Nu generalizăm. Există şi tineri care fac politică într-un mod frumos. Dar majoritatea confundă politica cu un joc pe calculator şi cred că dacă promovează un partid în lumea virtuală, o să se schimbe părerea despre politicieni. E o naivitate şi o ipocrizie la mijloc. Nu poţi crede în ceva ce 99% din populaţia ţării scuipă şi înjură. Noi chiar stăm foarte prost la capitolul salarii şi locuri de muncă, iar tinerii care intră în politică au senzaţia că pot face din rahat bici şi să pocnească. Atunci ce e de făcut? Ştim toţi ce e de făcut, dar nu vrem să facem.

UN NOU VIS ÎMPLINIT (FLORINA DINU şi ANCA SPIRIDON) - CĂLĂTORII LIRICE / Antologie de poezie

    UN NOU VIS ÎMPLINIT - UN VIS NUMIT POEZIE. Graţie domnişoarei Florina Dinu şi doamnei Anca Spiridon, antologia Călătorii lirice a prins contur şi viaţă. Poate pare ceva absurd, dar cartea este un organism viu.

     Suntem bucuroşi că la realizarea acestui vis a contribuit şi Bianca Elena Ionescu, care s-a ocupat de ilustraţia copertei.

     Despre poezie? Coautoarele Ioana Andreea Dogeanu şi Denisa Aricescu au o viziune aparte despre poezie, iubire şi frumos. Subsemnatul are şi el o părere despre poezie. Ce viziune, ce părere? Regăsim totul în contextul antologiei. Versurile au un cuvânt de spus. Cuvântul - IUBIRE. Ideea de fond este alta. Suntem în plin sec. XXI. Lumea este înfometată după show-uri tv, scandaluri, divorţuri, telenovele, crime, accidente... drame, tragedii şi nu în ultimul rând comedii, divertisment, senzaţional, subiecte tabu etc.

   Oare să mai fie cineva astăzi (în era fast-food şi facebook) interesat de poezie? Oare nu e un soi de fantezie şi nebunie să scriem astăzi poezie? Oare... nu...? Oare... de ce? Prefer doar să mulţumesc colegelor mele coautoare, că nu am uitat ce înseamnă frumosul şi poezia. Nu e un handicap să scrii poezie în contextul actual, e o mărturisire... o provocare.

     De ce am ales din 2012... până în prezent, să sparg tăcerea abia acum? Pentru că am încercat şi alt stil: articole la ziar. Nu sunt pasionat de jurnalism. Nu mă pricep, dar am prins gustul şi a început să-mi placă. Nu sunt mai mult pentru proză şi mai puţin pentru poezie. Am început cu poezia şi rămân un spirit poetic incurabil, dar nu mă consider poet... şi nici scriitor. Sunt doar un cititor care iubeşte să scrie. Prefer să spun că Ioana Andreea Dogeanu şi Denisa Aricescu, au scris mai bine ca mine... şi sunt mândru că sunt prezent alături de ele în această antologie. 

   Chiar dacă se naşte din tristeţe versul, metafora, epitetul... a scrie poezie e o bucurie. Antologia Călătorii liricie e o bucurie. Mulţumim tuturor celor care au colaborat în acest sens! O bucurie şi o întâlnire cu oameni frumoşi.

Iubirea nu este un compromis, iubirea este o poveste

    Începutul iubirii este dragostea. Sentimentul acela frumos de îndrăgostire. Fericirea de a fi împreună tot timpul. Armonia celor două inimi care bat în universul iubirii. Îţi e drag totul. Da, pentru că la început totul este sau pare a fi o poveste. Treptat vraja iubirii devine realitate. Iar când ne trezim din acest vis şi nu mai vedem totul aşa ideal (şi frumos) ca la început, apar problemele. Problemele de cuplu. Începem să realizăm că suntem oameni şi avem defecte. Iubirea nebună de la prima întâlnire, ba se transformă în posesivitate, ba devine gelozie, apar reproşurile, apar certurile... şi de fapt marea noastră iubire era un  joc. Un joc absurd. Un joc cu inima, sufletul şi mintea celuilalt.

   Şi uşor, uşor iubirea nu mai este o poveste, ea tinde să devină un compromis. Cum se ajunge la acest lucru? Prin faptul că nu suntem sinceri cu noi înşine. Ne place să ne amăgim. Trecem de la o stare la alta. Nu mai vrem să iubim partenerul, vrem să-l schimbăm. Avem senzaţia că în iubire omul ne aparţine şi este obiectul nostru sau jucăria noastră de pluş. Oamenii în orice context se află NU SUNT ROBOŢI. Oamenii care iubesc... au şi raţiune, suflet, sentimente, emoţii, gânduri, viaţă, orgolii, speranţe etc. Chiar dacă dragostea nu are nicio logică, e bine să avem o brumă de raţiune în iubire. Iar cel mai bine este să înţelegem că fără libertate nu există iubire. Modul nostru de iubire e diferit. De ce aşteptăm mereu ca X să ne iubească aşa cum iubim noi? Poate X se preface că iubeşte. Poate noi nu ştim să iubim cu adevărat. Poate aşa ne este dat, ca prin rănile iubirii să ne vindecăm de iubire amăgitoare. 

    Se spune că cele mai dureroase răni sunt rănile iubirii pierdute. Suferinţa din iubire este grea. Dar uneori e matematică. Nu e nevoie să faci filosofie. Poate îţi pare rău, plângi, suferi... După ce analizezi la rece situaţia începi să vezi lucrurile normal. Tu să spunem că ai făcut mici greşeli, gafe... dar nu ceva grav ca să fie un motiv de despărţire. În ciuda acestor fapte fireşti, X se desparte. Tu suferi. Plângi. Nu înţelegi ce se întâmplă. Revenim la ideea de matematică. E clar, şi un copil de grădiniţă înţelege această problemă. Dacă X s-a despărţit (după ce se lăuda cu o avalanşă de cuvinte pompoase şi cu multă iubire, şi mai ales cu ipocrizia: eu nu mă despart niciodată de tine...) înseamnă că nu a iubit deloc sau nu a iubit cu adevărat. A nu se confunda erotismul cu iubirea. A nu se confunda plăcerea cu iubirea. Există şi iubire erotică şi plăcere, dar iubirea adevărată nu se manifestă doar în acest sens. Din păcate acest gen de iubire este atracţie sexuală. Iubirea adevărată este eternitate. Cea mai frumoasă declaraţie de iubire este: o să fiu cu tine până la moarte ... sau: nici moartea nu ne va despărţi. Te iubesc până la moarte... aceasta e iubirea. Iubirea transfigurează moartea. Iubirea trece prin orice. Să nu ne amăgim, iubirea care se desparte nu este iubire. Acolo în inima celui care se desparte (repet - fără un motiv serios) este venin, egoism, orgoliu... Pur şi simplu nu îi pasă de celălalt. Şi mai urât e când se desparte un om care spune că-l are drept etalon pe Dumnezeu. Adică acest om se minte singur şi minte şi pe Dumnezeu. Din păcate aceşti oameni suferă... sau au suferit mult în copilărie. Ori vor să facă rău ca să se răzbune pe decepţiile din trecut. Dar nu înţeleg faptul că dezamagirea şi decepţiile din iubire te pot face să nu mai ai încredere în oameni. Însă aceste persoane calcă pe cadavre cu bună ştiinţă. Din păcate aceste persoane sunt de compătimit, ele nu sunt capabile de iubire. Nu pot , nu vor sau nu ştiu să iubească. Pentru ele iubirea ori este o plăcere de o noapte, ori este o utopie.

    Aşa că, să avem grijă... nu te poţi juca cu sentimentele oamenilor! Nu e nebun cel ce iubeşte, e nebun cel ce răneşte. A plecat? Drum bun! Dacă stăm bine şi privim în natură, nici animalele nu se despart... numai oamenii se despart. Motivul despărţii? Egoismul, orgoliul... În fine, iubirea nu este un compromis, iubirea este o poveste.

Cum putem avea un stil de viaţă sănătos în era fast-food?

   Nu o să vorbim despre sănătate sub imperiul refrenului (absolut penibil din punctul meu de vedere) gen: VREM SPITALE , NU CATEDRALE!

     Nu cred că se pune punctul pe i şi nici accent pe ce trebuie în acest context. Hai să mai lăsăm gargara asta ieftină! Nu e vina nimănui (cult, confesiune... filosofie) că sistemul de sănătate e în comă profundă (să nu zic muribund) în România, în afară de politic. Orgoliul politic a realizat marele eşec de a avea minus la sănătate. educaţie şi cultură... şi nu numai. În fine... Ne învârtim în cerc. Politica în România este ca un labirint. Toţi caută ieşirea, dar nimeni nu găseşte o cale de izbăvire, o lumină. Pentru că toţi dau vina pe alţii şi schimbă legi... şi... şi nimic.

Din păcate majoritatea populaţiei din România are probleme de sănătate. Cine să ne vindece? Se spune că medicul şi psihologul eşti tu. Farmaciile ne ajută? Medicamentele nu vindecă, doar ameliorează temporar problema. Cele mai bune medicamente sunt alimentele sănătoase. Avem nevoie de alimente bogate în vitamine, proteine şi minerale, dar cel mai mult avem nevoie de un stil de viaţă armonios. O minte sănătoasă are un corp sănătos. Un suflet sănătos, are un corp sănătos. Şi tot aşa.

Bine , nu avem nevoie de medicamente, dar uneori trebuie. Atunci ce facem? Există suplimente alimentare. Putem apela la un nutriţionist să ne ajute în acest sens. Un nutriţionist nu te vindecă de boli, nu te tratează ca pe un bolnav, ci îţi dă un start. Un sprijin. Îţi dă o stare de spirit normală. Asta ne strică pe noi mult în ziua de azi, lipsa de normalitate. Pare a fi mai normal să mănânci la fast-food (nu zice nimeni să nu încerci foarte rar de poftă, dar să nu faci exces) în loc să găteşti ceva şi să pui accent pe alimente crude. Ideal ar fi să fie o alimentaţie fără prăjeli. Sensibilitatea stomacului nu permite prăjeli. Dar noi mâncăm orice şi oricum şi ne mai întrebăm de ce ne e rău. Secretul stă în alimentaţie sănătoasă şi sport. Dar asta nu înseamnă că numai aşa am scăpat de toate problemele de sănătate. Există diferenţe. Şi să nu uităm: nu tot ce zboară se mănâncă!

Unora le place ceva, altora altceva. Trebuie să eliminăm factorii de stres. Deja a devenit o modă azi cu tratamente naturiste. Parcă ar fi un miracol. Unii merg pe ideea de ceaiuri. Alţii încearcă produse homeopate. Mulţi nu cred în nimic. Unii sunt reci şi nu concep vindecarea prin metode naturiste, la ei dacă e ceva serios operaţia e totul. Iar majoritatea sunt fixaţi pe medicamente chimice, alopate. Sinteza asta chimică îţi distruge ficatul, dar e ca la fumat - fumatul dăunează grav sănătăţii - , dar tot se fumează. Deci cu bună ştiinţă ne place să luăm droguri (medicamente alopate).

Repet nu există vindecare rapidă prin nutriţie, dar există o altfel de viaţă. Dacă suntem leneşi şi nu vrem să avem un program sănătos din toate punctele de vedere, nu are rost să ne mai plângem. Viaţa şi sănătatea ţin cont şi de o alimentaţie bogată în vitamine şi proteine. Nu moare nimeni dacă mănâncă sănătos. Gândire pozitivă. Atitudini. Iubire... Viaţa e un miracol. Începutul unui stil de viaţă sănătos: alimentaţia... Apa. Doi litri de apă pe zi. Nu e poezie, nu e fantezie. Apa e foarte importantă pentru organism. Apa este esenţa vieţii.

Obsesia oamenilor mici pentru oameni mari... sau de ce idolatrizăm vedetele?

     Scriu acest text despre obsesia oamenilor mici pentru oameni mari sau de ce idolatrizăm vedetele, văzând pe facebook (chiar prieteni buni de ai mei fac asta) o avalanşă de poze cu vedete, mii de like-uri, postări, comentarii etc. Oameni buni, una e să apreciem decent, firesc o cântăreaţă, un actor, un fotbalist, un politician... , alta e să ne umplem profilul cu poze şi video cu vedeta X de numai înţelege nimeni cine eşti tu. Această apreciere de fapt devine o obsesie. Nu ne scapă nimic, orice postare a vedetei pe facebook noi suntem prezenţi cu un like şi un comentariu generos. Din păcate acest lucru arată clar că noi am făcut un idol din personalitatea X şi admiraţia, iubirea, aprecierea devine încet şi sigur o obsesie.

      Psihologia spune că suferim de afirmare. Vrem să ne afirmă în orice chip. Unii îşi fac tatuaj. Alţii se vopesc la păr într-un stil mai neobişnuit. Toată lumea iese din tipare ca să se afirme cu ceva. Dar când ne place o vedetă (dacă nu mai suntem adolescenţi) ce rost are să ne dedicăm tot timpul (prin postări si mesaje pe facebook) pentru cineva care are un statut de vedetă tv? Vrem şi noi la tv? Sau care e ideea?

    Să nu ne înţelegem greşit, nu e rău să apreciezi pe Simona Halep de exemplu, dar e absurd să îţi faci profiul de facebook plin de poze şi mesaje pentru ea, că tu eşti fanul ei numărul unu. Ok. E de ajuns o poză, un mesaj, un comentariu... dar nu eşti căsătorit cu vedeta X. Totul trebuie să fie făcut echilibrat şi cu măsură. Nu suntem noi Simona Halep (care e o persoană modestă) dacă avem mii de poze şi postări cu ea. Vedeţi ce ironie, vedeta X poate chiar e modestă, are câteva poze şi câteva postări, iar noi punem poze gârlă cu ea sau el. Pe cine vrem să impresionăm? Eu cred că un soi de normalitate nu strică. În fine... Obsesia. Obsesia e o psihologie de labirint.

Oamenii din Vrancea

   Oamenii din Vrancea sunt agricultori, viticultori, iar pe la munte se ocupă cu creşterea animalelor. Majoritatea sunt plecaţi în străinătate (Italia, Spania, Anglia etc.) şi se pare că satele au cam rămas fără tineri. Avem o populaţie bătrână şi din păcate natalitatea este în scădere. În fine... Nu ne lamentăm. Oamenii din Vrancea sunt săraci (nu ca-n judeţul Vaslui) ... săraci cu duhul. STOP!

   Oare cum ar suna un text de genul acesta? Toată lumea spune că e bine să privim realist. Da, nimic de zis, dar una e să fii realist alta e să fii negativist şi pesimist. Vrancea nu înseamnă doar agricultură, vie, vin şi Lepşa. Vrancea şi oamenii din Vrancea înseamnă istorie. În contextul contemporan nu putem spune că s-au schimbat oamenii şi că mentalitatea este alta din cuza zonei unde locuiesc. În orice secol oamenii se schimbau în bine sau în rău. Tot auzim că oamenii din Bucovina şi din Maramureş sunt altfel. Poate respectă tradiţia şi au credinţa vie în suflet, dar tot oameni sunt şi ei. Nu îmi plac diferenţele astea între moldoveni, olteni, ardeleni, unguri, ucrainieni... Sau alte aberaţii despre fraţii noşti mai creoli. Toţi suntem oameni şi nu e normal să ne judecăm în funcţie de naţionalitate, culoare, religie, dialect...

  Oamenii de azi din Vrancea nu sunt oameni de blamat. Sunt oameni cu frică de Dumnezeu, oameni de omenie, ospitalieri şi muncitori. Sunt români. Sau mai corect: suntem români. Din păcate ne place să ne judecăm între noi şi să intrăm în polemici pe diferenţe de idei politice, religioase, culturale, muzicale... Unii ascultă un anumit gen de muzică, alţii ascultă muzică comercială ... şi începe un război de opinii. Unii sunt cu Dinamo, alţii cu Steaua. Şi apare o duşmănie între noi. Pentru ce şi de ce? Ce legătură are dacă eu sunt din Vrancea şi x este din Maramureş de exemplu? Asta înseamnă că eu sunt mai puţin om? E mare păcat că nu vrem să înţelegm că omul nu e bine să fie constrâns de ceva anume. E liber. Iar referitor la muzică şi sport: gusturile nu se discută. Fiecare om are plăcerea lui. Unuia îi place să fumeze, altuia îi place să meargă în pelerinaj la o mănăstire, să călătorească... Asta nu înseamnă că unul e prost şi altul e deştept. De ce ne judecăm aşa mult după aparenţe? De ce facem diferenţe între oameni? Unul vrea la munte, altul vrea la mare. Unul e vrâncean, altul e oltean. Ce legătură are asta cu faptul de a fi om? Cum sunt oamenii din Vrancea? Cum sunt şi munţii si apele şi relieful din Vrancea. Nu e normal să generalizăm. Nu există pădure fără uscături, dar de ce vrem să tăiem pădurea ca să vedem soarele? Oamenii din Vrancea sunt oameni cu demnitate, dar nu sunt perfecţi, nu sunt oameni ideali. E bine să înţelegem că până la urmă toţi suntem oameni, chiar dacă suntem din Vrancea, din Ardeal sau din Banat.