sâmbătă, 24 februarie 2018

Cuvinte de iubire

    Mulți spunem că nu ne interesează 14 februarie, că este o sărbătoare de import, că este o sărbătoare cu iz comercial, că nu e ceva autentic românesc. Sărbătoarea iubirii la români este Dragobetele, azi pe 24 februarie. Asta înseamnă că azi toată lumea trebuie să se iubească în stil românesc?

              Se face reclamă la tv și pe internet cu ideea: Dragobetele sărută fetele. E clar, astăzi motivul de sărbătoare este iubirea. Nu voi scrie aici despre istoria și semnificația zilei de 24 februarie și nici nu voi intra în mitologia cuvântului Dragobete.

                    Așa ca tradiție, cultură... așa ca o poveste, e frumos să sărbătorești iubirea, dar iubirea e ea însăși o sărbătoare, o poveste ce trebuie trăită zi de zi. Orice om care intră într-o relație își închipuie iubirea la modul ideal. Imaginația noastă ne face să credem că totul e așa cum se pictează în tabloul minții. Chiar dacă avem foarte multe puncte în comun și avem impresia că este persoana potrivită, se pare că realitatea este alta. Uităm că noi avem așteptări de la persoana iubită pentru că ne-am făcut o imagine idealistă despre ea. Nu ținem cont că persoana iubită este tot om și ca orice om are și defecte, are o mentalitate, o personalitate, o viață, un suflet... Cel mai mult ne dorim ca persoana iubită să ne înțeleagă, să ne iubească cu adevărat, să existe comuniune, comunicare, empatie, armonie... , dar nu ne gândim că poate e un gest egoist ca noi să cerem totul și să nu oferim nimic.

      Cu bune sau cu rele, o relație este o nouă experiență. O experiență din care poți învăța multe. Multe trăiri, dar și multe cuvinte. Cuvinte de iubire. Mai credem noi în aceste cuvinte de iubire? Chiar dacă e 14 februarie sau 24 februarie, se pare că am ajuns într-un colaps sentimental. Acele frumoase cuvinte de iubire ajung să fie socotite doar vorbe, vorbe-n vânt, vorbe goale... Te iubesc nu mai are rezonața și farmecul de la început. Ceva se pierde și în iubire. Parcă a devenit și iubirea (toxică, bolnavă sau iubirea care te sufocă) o dependență, o obsesie. Ai senzația că mulți își doresc o relație (iubire) virtuală și trăiesc dragostea doar pe facebook sau la telefon. Pare ceva mai comod și nu implică așa mare responsabilitate.

           Dar totuși, chiar dacă se pune mult accent pe îndrăgosteală și iubire virtuală, oare să nu mai existe o iubire cu adevărat în contextul actual? Credem că suntem moderni (sau postmoderni) și sărbătorim 14 februarie la un fast-food, la o pizza, la un film... cu final fericit - o partidă de sex (ca în filme, știm noi ce le de filme) unde e cazul. De 24 februarie ne încăpățânăm să credem că sărbătorim iubirea în costum național, cu muzică populară și cu un vin roșu de Vrancea... și cu un sărut...

              Nu e niciun secret, fiecare am avut cândva o poveste de iubire sau măcar am sperat să fie o poveste de iubire. Am tremurat în brațele persoanei iubite. Noi ca bărbați am dăruit flori, inel sau altceva ce reprezintă simbolul iubirii. Am scris o poezie. Am dansat. Am făcut dragoste. Am călătorit. Am crezut că este femeia vieții noastre și ea a crezut că și-a găsit alesul. Am trăit sentimente unice de bărbat și ea a trăit sentimente unice de femeie. Am avut emoții. Am plâns. Am visat... 

                Visul a fost ancorat în realitate, dar realitatea iubirii atunci a fost alta. Apoi ne-am certat, ne-am despărțit, am suferit. Din toate câte au fost, nu doar azi de Dragobete, rămâne ceva. Orice iubire își pune amprenta pe sufletul tău. Și în orice poveste sentimentală, rămân acele cuvinte de iubire care nu se șterg din conștiința îndrăgostiților ce se nasc în veșnicie.


miercuri, 31 ianuarie 2018

Cât durează o partidă de sex în sec. XXI?

     Încerc în acest articol să mă vindec de ipocrizie și prejudecăți. Nu vreau să fac afirmații autonomiste sau să cred că eu am dreptate. Cândva gândeam cu ideile altora și acum îmi doresc să gândesc cu mintea mea. Sigur pot să greșesc, dar îmi asum această greșeală. Titlul nu vreau să fie interpretat ca o ironie, ca un pamflet sau ca o întrebare retorică. Dar avem libertatea să interpretăm orice și să credem cum vrem noi, pentru că suntem diferiți.

       Pot să pornesc de la ideea că sexualitatea nu mai este un subiect tabu, dar nu despre asta vreau să scriu aici. Totuși vorbim despre ceva intim și nu discutăm despre pornografia sexualității. A face sex astăzi a devenit sinonim cu a mânca, a bea... Ai impresia că este doar o satisfacere fiziologică sau o nevoie biologică. Dar ne salvează noua idee romanticoasă, că nu e normal să faci sex,  de fapt trebuie să faci dragoste. De parcă știm toți de unde vine cuvântul amor, adică de la lat. amos care înseamnă trup. De parcă hedonismul e patima tuturor oamenilor. De parcă unii sunt specialiști să facă dragoste, iar alții sunt blestemați să facă sex.

      E simplu, dragostea ține de trup și suflet. Este un act spiritual. Pune accent pe armonia și empatia dintre trup și suflet. Iar actul sexual (doar în ideea de sex după modelul xxx sau într-un mod agresiv) poate să fie un fel de viol. Viol din dragoste (cum era titlul unui articol din ziar) ? În fine, nu ne afundăm în mlaștina subiectului și nu tratăm sexualitatea ca în revistele de Cancan.

     Sexualitatea este o normalitate în contextul iubirii și mai ales în familie. Și nu e o pasiune doar pentru nașterea de prunci. E o pasiune firească. Doar că avem două tabere. Două viziuni. Viziunea ortodoxă și viziunea lui Freud. Cine are dreptate despre sexualitate? Este sexualitatea un păcat? Sau e păcat să faci sex... și e o virtute să faci dragoste?

      Sexualitatea nu este o filosofie, este o realitate. Am citit câteva cărți ortodoxe despre sexualitate: Danion Vasile - Tinerii și sexualitatea, Savatie Baștovoi - Între Freud și Hristos, Răzvan Codrescu - Teologia sexelor și taina nunții și altele. Dar am citit și S. Freud - Trei eseuri despre sexualitate. Nu văd de ce această polemică pentru o viziune a unui medic neuropsihiatru, fondator al școlii psihologice de psihanaliză, despre sexualitate. Tot credem că el a influențat lumea într-un mod aberant, dar nu vrem să cunoaștem istoria revoluției sexuale din anii '60. Credem că libertinajul sexual se datorează lui Freud și că el era un ateu și un obsedat sexual. Atât și nimic mai mult. Această abordare nu o salut deloc. 

        E bine să ne trezim și să nu judecăm o carte (omul) doar după copertă. Sexualitatea nu este o religie, o etnie sau o cultură. În termeni duhovnicești se vorbește despre desfrâu, în medicină și în termeni moderni se vorbește despre ceva normal și sănătos (pentru creier în special). Să presupunem că nu se descoperea termenul de sex, sexualitate... și se numea doar dragoste, amor, eros... Tot așa existau două tabere, unii să blameze dragostea sau să o îngrădească în canoane și dogme, alții să o vadă ca pe ceva firesc medical, spiritual, fizic...? Asta e problema astăzi. A dispărut conotația spirituală a dragostei și comercializarea sexualității a devenit o opțiune. Mass-media și internetul ne învață cum să facem sex... nu cum să facem dragoste. Sexul a devenit o marfă. O afacere. O reclamă. Publicitatea dacă nu face aluzii la apetitul sexual nu are succes. E clar sexul vinde, iar dragostea e o taină. Doi oameni (bărbat și femeie) fac dragoste dacă au sentimente și se implică emoțional, afectiv și sufletește. Dacă vor doar să guste anumite senzații și plăceri se spune că fac doar sex. În fine, în alt context sexul  a devenit o obsesie. Toată lumea vorbește în bășcălie (sau în filme de duzină) despre sex. Toată lumea face sex virtual, cu mintea sau în vis... dar nu toată lumea face sex (dragoste) cu sufletul. Ciudat e că toată lumea e specialistă la sex, fotbal și politică... dar greu găsești o relație de dragoste (iubire) cu adevărat. 

          Mă opresc puțin din lumea ideilor și încerc să povestesc ceva incitant. Eram acum câțiva ani și o amică mai îndrăzneață (să zicem postmodernistă, nu habotnici ortodocși ca noi) mă întreabă pe mine (viitor student la Teologie) și pe un prieten seminarist (elev la un liceu Teologic) și alți băieți care erau de față: măi, cât țineți voi când faceți sex? Ca o glumă, poate fata avea fantezii cu absolvenți de Teologie sau poate era doar o ispită. În fine, unul a răspuns 30 de minute, altul o oră și tot așa. Fiecare mințea cât putea ca să o dea bine. Fata a cam pus în indimidare orgoliul de bărbat. Și din rușine fiecare răspundea în ideea că este un actor de filme porno. Eu am fost mai zăpăcit și am stricat jocul fetei și mitul bărbaților virili. Ca să nu par penibil (eu care nu aveam nicio experiență în domeniu) am zis clar, e o chestie psihologică... am văzut eu un documentar la tv, la început un novice poate ține 5 minute și asta e... se face de râs, după poate reușește mai mult. Eu am făcut pe specialistul, pe raționalul, pe omul de știință. Și în final am stricat povestea.

     Aceste discuții (cu un alt limbaj) sunt purtate zilnic între adolescenți. Doar că sexualitatea (promovată de mass-media și de internet)  a devenit ceva obscen, vulgar, murdar... Viziunea ortodoxă vs. Bebe sexologul de la Pro tv sau Acasă tv. Aici e buba. Freud nu vorbește aberații ca un nenea Bebe sexologul și nu propune rețete mișto de făcut sex. Freud vorbește psihologic despre pedofilie, homosexualitate, lesbianism... Interpretarea altora că Freud face rău e total greșită. Din păcate aceste două viziuni se combat pentru că se pune problema de credință, de morală, de conștiință... Dar un ateu nu poate să fie moral? Un ateu nu poate avea principii morale? Un ateu e păgân dacă face dragoste? 

        Se pune prea mult accent pe polemici și nu pe viață, pe trăire. Nu dăm lecții nimănui cum să facă dragoste. Nu vorbim despre eroii sau zeii sexului. Respectăm libertatea omului de a face ce vrea și încercăm să privim sexualitatea ca pe ceva firesc. Dacă luptăm să impunem o anumită viziune totul o să devină un război. Primul lucru pe care putem să îl facem este să gândim cu mintea noastră. Să lăsăm la o parte ideile fixiste ale unora și ideile virgine ale altora. Nu omori pe nimeni dacă ai o părere. Nu faci niciun rău dacă iubești frumos și ești fericit. Sf. Augustin spunea: iubește și fă ce vrei. Dar vorbea despre iubirea creștină, nu despre iubirea eros. Iubirea creștină? Dar ce iubirea altor religii sau iubirea ateilor nu este iubire? Îmi place să cred că religia tuturor oamenilor este iubirea.

      În fine, nu promovăm aici mesaje de genul: faceți sex protejat, băieților faceți cu prezervativ, fetelor folosiți anticoncepționale... Nu facem educație sexuală. Încercăm doar să spunem că viziunea ortodoxă are rostul ei, iar viziunea lui Freud are valoarea ei. Instinctul luciferic sau mândria care ne face să ne credem cei mai deștepți din univers nu ne lasă să renunțăm la polemici sau a judeca din topor punctul de vedere al altuia, care a adus și el ceva bun în lume.

       Se pare că Lucian Blaga avea dreptate, mulți ne facem o idee despre ceva (el vorbea despre Dumnezeu) și ne închipuim că așa este cum ne imaginăm noi. Nu e greșit să avem o idee sau să ne imaginăm ceva, problema e că vrem să impunem această idee neînțelegând că celălalt are altă imaginație și altă viziune.

       Pe un grup pe facebook numit Filosofie reală primesc niște comentarii (la un articol despre Lucian Blaga) că toți filosofii, scriitorii, artiștii au fost obsedați sexual și în timp ce erau excitați au pictat fantezii, poezii, idei, tablouri... Nu vreau să cădem în neantul acestor aberații. Dar se pare că avem dereptul și libertatea să susținem niște aberații și să credem în ele sau să avem idei sănătoase și lumea să ne facă nebuni. Altul întreabă: avem mii de religii în lume, care este cea mai bună? Și primește sute de comentarii de doare capul dacă le citești.

          Mă gândesc cum ar reacționa lumea pe facebook la ideea: care este viziunea corectă despre sexualitate? De ce viziunea ortodoxă combate viziunea lui Freud? O viziune ortodoxă cel mai bine ar face să caute ideile bune ale lui Freud (poate a și greșit) și să vorbească despre valoarea unui om ateu, nu doar despre faptul că e necredincios și e condamnat la iad.

           În fine, ce am vrut să zic cu întrebarea: cât durează o partidă de sex în sec. XXI? În evul mediu o partidă de sex dura mai mult? Nu asta era ideea. Ideea este că e normal să punem accent pe dragoste și să nu facem din sex o filosofie. Prea mult vorbim despre sex și prea puțin despre dragoste. Sexualizarea iubrii nu înseamnă dragoste. Cărțile erotice poate vorbesc despre sex, despre perversiuni... dar nu vorbesc despre dragoste.

          Mircea Eliade a fost acuzat de pornografie, dar nu găsești în opera lui să descrie o partidă se sex (toate formele de sex) cu lux de amănunte. Se pare că unii deștepți și virgini religioși acuză pe toată lumea de nihilism, de pornografie... dar nu-și văd neputințele lor. Ca să nu zicem patimile lor. Ne-am obișnuit să criticăm (uneori un criticism absurd) și să judecăm (în texte pe facebook fără spațiu) pe oricine doar de amorul artei. În ideea că numai noi suntem curați (dar să nu vorbim de scandalurile sexuale din lumea religiei, că e impietate) și restul toți sunt niște porci și măgari. Mircea Eliade e porno, Freud e obsedat sexual, Nichita Stănescu e bețiv... Doar atât se vede în mintea unora, mari deștepți în teologie și religie. Subiectul sexualitate cu un habotnic e ceva penibil. Nu mai există arta conversației și ideea de dialog. Există doar afirmația pumnului în gură. Și argumente? Argumentele le găsim la muzeu.

         Și totuși cât durează o partidă de sex în sec. XXI? Cam cât ține un videoclip pe MTV. Cam cât timp mănânci o shaorma. Pentru că în mare parte iubirea a devenit iubire de tip fast-food. Și până la urmă ce spunea Freud, e bine să ți-o tragi din dragoste? Sau e păcat? Care e adevărul? Ce spune despre masturbare, sex oral sau sex anal?

         Cam în acest sens părea interesant articolul acesta. Nu despre viziunea ortodoxă sau viziunea lui Freud. Nu de ce mă întreb eu despre lupta dintre religie și cultură laică. Nu despre dragoste. Dragostea este un subiect fumat. Religia se spune că este pentru oameni lași, fricoși și proști. Noi suntem în secolul XXI, nu? Acum conduce facebook (noua religie este facebook), tehnologia, internetul, marketing-ul... Lumea se rezumă la bani și sex. Hai să terminăm cu aceste povești: religie, dragoste, viziune...!

           Eu mi-am pus problema celor două viziuni despre sexualitate. Sunt un naiv. Cred în dragoste. Sunt și eu om. Am rătacit. Am păcate, dacă anumite experiențe le putem numi păcate. Am ascultat Bug Mafia, La familia, Paraziții... Am căutat să mă regăsesc în ceva.

           Când vine vorba despre sexualitate totuși mă gândesc la călugări (pentru care am o admirație aparte) care trăiesc în abstinență. Deci nu vorbim despre o viziune, ci despre un alt mod de trăire. Nu suntem Mihai Bendeac să facem caterincă despre orice și oricum. Trebuie gândit foarte serios acest lucru. Deci aici nu putem cânta melodia: secolul XXI e bazat pe sex... Și nici nu suntem în filmul Totul despre sex. Ne frapează ideea de înfrânare sau nu putem crede că plăcerea este un păcat. Dar oare dragostea se face numai din plăcere? Asta am vrut să subliniez, există oameni care trăiesc fără sex (dragoste erotică) și sunt tot oameni, și există oameni care nu fac dragoste doar pentru plăcere, ci pentru armonia dintre suflet și trup.

luni, 29 ianuarie 2018

Declaraţie de iubire sau vorbe goale

   Sunt scrise despre iubire poveşti, romane, cărţi erotice, cărţi de psihologie şi multe altele. Ai impresia că iubirea există doar în contextul cărţilor şi că este ceva ideal. Dar din experienţa noastră putem să vorbim şi despre realitatea iubirii.

      Primul te iubesc nu este mereu o declaraţie oarbă. Cuvintele iubirii nu ţin doar de o îndrăgosteală adolescentină. Iubirea nu se manifestă mereu cu fluturi în stomac. Iubirea nu se opreşte doar la poezii, sentimente, gelozie şi plăcere. Iubirea este o realitate.

Poate sunt prea idealist când vine vorba de iubire, dar încerc să mă raportez la realitatea iubirii şi să înţeleg un fenomen ciudat. Chestia aceasta se întâmplă şi în prietenie. De ce se pierd unele cuvinte? Sau de ce se pierde sensul cuvintelor? De ce se ajunge de la cuvinte de iubire la reproşuri, orgolii, jigniri şi despărţire? Ce valoare mai au acele cuvinte?

    Totuşi nu sunt cuvinte banale, sunt cuvinte-sentimente. Într-o anumită relaţie mi-am permis să întreb: atunci ce a fost cu toată dragostea ta, cu toate acele cuvinte frumoase, cu toate mesajele şi declaraţiile de iubire? Răspuns: am glumit şi eu, m-am jucat, am vorbit la mişto...

      Ce sens mai au aceste cuvinte? Sunt declaraţii de iubire sau sunt doar nişte vorbe goale? Se pare că uneori cineva pune prea mult suflet şi realitatea iubirii devine jocul iubirii. Iar când iubirea devine un joc entuziasmul relaţiei dispare. Cuvintele sunt transformate în vorbe goale şi iubirea nu se raportează la fapte.

       De exemplu, eşti înşelat şi ai capacitatea să ierţi şi eşti aburit şi amăgit de cuvinte dulci... şi după iar eşti înşelat. Mai are valoare te iubesc în acest context? Mai poţi face ceva cu iubitule, iubire, puiule, dragule, scumpule ... sau iubita mea, frumoasa mea, draga mea... ? Bine aceste apelative ţin de alint. Dacă analizăm subiectul ne gândim la cuvinte mari: eşti universul meu, în tine am găsit totul, tu eşti tot ce am aşteptat, nu mă despart de tine niciodată... Şi la o mică ceartă sau neînţelegere se destramă tot imperiul acestor cuvinte. Mă întreb: aceste cuvinte sunt cuvinte spuse din iubire, din inimă sau sunt doar vorbe goale? De ce nu există veşnicia acestor cuvinte? De ce nu există veşnicia iubirii în unele relaţii de azi?

        Se spune că aceste cuvinte au rostul lor atunci. Apoi omul se schimbă şi e normal să se schimbe şi sentimentele, dar nu cred că e normal să te joci cu sufletul cuiva în iubire. Iubirea nu e doar o plăcere sau o satisfacţie erotică. Iubirea e totul. Uneori e totul sau nimic. Nu poţi face din iubire un joc egoist. Jocul iubirii se practică doar la oamenii care nu vor să iubească cu adevărat. Poate ne mirăm cum rezistă o căsătorie la părinţii şi bunicii noşti, iar astăzi de la orice fleac se ajunge la divorţ.

        În fine, nu vreau să lungesc problema. Cert e că iubirea adevărată este o artă, iar iubirea superficială este o simplă joacă şi de la cuvinte de iubire se ajunge foarte uşor la vorbe goale.

joi, 25 ianuarie 2018

NEAGU DJUVARA ŞI ISTORIA BUNULUI-SIMŢ


       L-am descoperit pe Neagu Djuvara la emisiunea Înapoi la argument a lui Horia-Roman Patapievici, de la TVR CULTURAL. A fost dragoste la prima vedere. M-a fascinat acest boier al lumii istorice din România. Dl. meu diriginte de la liceu îl numea un bătrânel simpatic. Sincer nu am înţeles eu aşa mult ce vorbea acest bătrânel simpatic, dar apoi am cercetat şi am aflat cine este Neagu Djuvara. Nu sunt pasionat de istorie la modul să citesc numai şi numai istorie, dar mi-am cumpărat o carte din opera lui, să mă familiarizez puţin cu istoricul şi scriitorul Neagu Djuvara. Apoi am citit o altă carte de la dl. meu diriginte. O carte de interviuri despre viaţa lui. Iar între timp m-am trudit să ascult (pe internet) cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.

            În alt context l-am văzut pe Neagu Djuvara în susţinerea lui Crin Antonescu în alegerile din 2009. Eu fiind atunci membru PNL şi preşedinte TNL Urecheşti (Vrancea) m-am bucurat să-l văd implicat politic. E important să vezi un om drag (în special o personalitate) alături de contextul liberal. Context în care am crezut foarte mult atunci.

     Astăzi văd o postare pe facebook a jurnalistei Csiki Camelia: Dumnezeu să-l odihnească... pe Neagu Djuvara! Am vorbit puţin pe chat să mă lămuresc, iar Camelia a dat dovadă de prietenie (virtuală) şi mi-a spus că se pregăteşte să scrie un articol despre Neagu Djuvara. Nu vreau să vorbesc despre moartea maestrului Neagu Djuvara, pentru că un asemenea om se naşte în orizontul veşniciei. Încerc doar să pomenesc faptul că l-am admirat enorm şi cred că a fost un model din toate punctele de vedere. Când eram pătimaş cu sentimentul religios nu mi-a plăcut o afirmaţie a lui: sunt credincios, cred în Dumnezeu, dar să nu-mi vorbiţi mie ca istoric şi om de ştiinţă despre Fecioria Maicii Domnului. Pur şi simplu m-a frapat că nu respectă această Taină, dar acum înţeleg că eu priveam totul doar din punct de vedere ortodox. Priveam omul doar în contextul religios. 

   Totuşi indiferent de unele păreri personale şi afirmaţii, Neagu Djuvara a fost binecuvântat de Dumnezeu şi chiar dacă a avut unele idei controversate, nu avem ce să-i reproşăm pentru că nu e greşit să ai opinii originale. Poate sunt doar ipoteze. Important este faptul că acest om mi-a intrat la suflet şi-l păstrez în conştiinţa mea ca pe un autor al istoriei bunului-simţ.



       

Despre religie şi spirit în viziunea lui Lucian Blaga

    Când vine vorba despre cultură laică sau filosofie ne place să credem că e ceva necurat la mijloc. Se interpretează (într-un duh prea ortodox) cultura şi viziunea lui Lucian Blaga, fiind una umanistă. Despre filosofia lui Lucian Blaga cu ideea de Marele Anonim se spune că e ceva rău, după modelul dacă nu e gândire ortodoxă înseamnă că nu e nimic bun. Lucian Blaga a fost un rătăcit. Cartea Religie şi spirit a demonstrat clar că autorul capodoperelor Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii şi Trilogia valorilor, bate câmpii.

       Cine spune aceste lucruri? Un ortodox habotnic. Din păcate o mare parte din lumea ortodoxă judecă total greşit filosofia şi atitudinea faţă de religie a unor rătăciţi ca Lucian Blaga, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade şi alţii care şi-au permis să gândească altfel despre religie. Avem şi etichete gen: duşmanii ortodoxiei, sticători de minte, demonizaţi, agnostici, umanişti, atei...

Vreau să sugerez faptul că afirmaţia: Lucian Blaga bate câmpii în cartea Religie şi spirit, aparţine unui fost profesor de la mine de la facultate, şi mă frapează acest lucru. Nu înţeleg această atitudine ortodoxistă faţă de cultura laică şi filosofie. Un ortodox adevărat (sau un absolvent de Teologie care are o deschidere universală şi o cultură bine pusă la punct) nu are voie să gândească urât despre Lucian Blaga, Cioran, Noica, Eliade... Un ortodox adevărat nu este un ipocrit. Un model ortodox este autorul  Jurnalului fericirii, Pr. Nicolae Steinhardt, iar din spaţiul contemporan, Diac. Sorin Mihalache.

     În fine, se pare că Lucian Blaga este pus la zid pentru că nu a fost un Petre Ţuţea, Nae Ionescu sau Mircea Vulcănecu. Să lăsăm totuşi ipocrizia ortodoxistă (de care am fost lovit şi eu la început de convertire) care blamează filosofia lui Lucian Blaga. Valoarea unui scriitor (autor de talia lui Lucian Blaga) nu constă în a fi sau a nu fi religios. Şi un ateu poate să fie un scriitor foarte bun. Că nu vrem noi să acceptăm un alt punct de vedere, asta e altă poveste. De fapt aici e problema. Suntem influenţaţi de anumite lucruri şi idei, şi nu vrem să credem că poate noi nu avem dreptate. Nu vrem să înţelegem cultura universală, libertatea umană şi diferenţa de opinii şi faptul că nimeni nu are cum să lămurească un om dacă el nu vrea, nu crede, nu cunoaşte, nu înţelege...

      Încerc să scriu câteva idei despre cartea Religie şi spirit şi de ce cred că Lucian Blaga este original şi nu face niciun rău dacă este citit de un ortodox. Poate doar un habotnic neagă valoarea şi cultura unui Lucian Blaga. Chiar autorul a spus că nu crede în ideea că există o opoziţie între cultură şi religie. Lucian Blaga în cartea Religie şi spirit nu neagă religia, spune chiar că religia este o expresie a fiinţei umane. Autorul are un punct de vedere frumos. Cartea este scrisă într-un mod elegant, diplomat... ba ai senzaţia că Lucian Blaga îşi cere scuze pentru unele idei. Deja este absurd să ajungi să-ţi fie ruşine şi teamă să gândeşti liber faţă de religie, din cauză să nu deranjezi Biserica sau ortodoxia. În fine, Lucian Blaga nu este Freud. Şi nici Freud nu este ceva greşit. Dar Lucian Blaga nu a zis că religia este o iluzie

          Poate dezamăgesc orgoliul unor personalităţi ortodoxe care critică într-un mod absurd filosofia lui Blaga. De ce dezamăgesc criticismul ortodoxist? Pentru că Lucian Blaga nu face doar filosofie. Poate exagerez, dar Lucian Blaga în cartea Religie şi spirit este mai bun ca Mircea Eliade. Repet, Blaga nu face doar filosofie. Nu vorbim aici de Lucian Blaga poet... Încercăm să nu interpretăm greşit viziunea despre religie a lui Blaga. 

       În cartea Religie şi spirit, găsim elemente de psihologie, istorie a religiilor, cultură... nu doar filosofie. Stilul în care este scrisă cartea este foarte uşor de digerat de orice cititor. Nu încep acum să scriu ca o lucrare de licenţă. Primele capitole ale cărţii prezintă anumite religii: budhism, hinduism, islam... , sau cum s-a format ideea de religie în India, China, Grecia antică. Nu văd nimic greşit că autorul vorbeşte despre psihologia şi filosofia oamenilor de alte religii. O religie  crede că viaţa e durere şi haos şi trebuie izbăvită prin Nirvana sau prin reîncarnare. Altă religie crede că viaţa este o iluzie. Dar toate aceste religii au în ele şi ceva moral, principii sănătoase... Chiar dacă este o altă religie, are rost acolo în lumea asiatică, arabă, indiană... Lucian Blaga nu tratează ironic o altă religie, dar poate vede în mod diferit cum s-a născut ideea de religie în lume. Poate crede că totul ţine de psihologia şi filosofia oamenilor din acel context. Dar nu este o dogmă. Lucian Blaga nu face teologie. Este doar un punct de vedere.

          După ce trece în vedere marile religii ale lumii, filosofia lui Platon, Lao Tz, Soren Kierkegaard, Goethe..., vorbeşte despre credinţă, spirit şi sacru. Poate pe un ortodox care judecă aspru această carte (nu vorbim aici despre replica dată de Pr. Dumitru Stăniloae sau despre polemica dintre acest mare telolog şi marele filosof Lucian Blaga, pentru că are un rost important în cultura românească) se simte lezat când autorul scrie despre misticism, creştinism şi ortodoxie. Dar nici în acest sens Lucian Blaga nu bate câmpii. Pur şi simplu scrie ca un filosof. Nu avem dovezi că Lucian Blaga gândeşte greşit despre religie, iar noi deştepţii de ortodocşi deţinem adevărul absolut. Ştim numai noi cum stă treaba cu religia. Ştim noi că toţi sunt eretici şi numai noi suntem Albă ca Zăpada. Ştim doar noi că pariul lui Pascal este o prostie. Nu vrem deloc să înţelegem că fiecare filosof îl căuta pe Dumnezeu, dar îl căuta într-un mod diferit. Filosofia nu a făcut niciun rău culturii umane. Cunoaşterea nu face rău. Gânditorii de prim-plan ai lumii aveau şi idei foarte bune. Nu toţi au fost într-un război cu religia. Nu toţi au fost ancoraţi în nihilism. Dar nu toţi trebuie să fim religioşi. Asta nu vrem să înţelegem.

     Lucian Blaga face o radiografie religiei şi are un punct de vedere corect. Cartea Religie şi spirit nu este o blasfemie. Un act de cultură, o carte de filosofie sau în general literatura nu este nimic demonic. Aşa cum un autor ar scrie despre erosul uman, Lucian Blaga a ales să scrie despre religie şi spirit, dar nu a scris nimic superficial. Are şi argumente. Repet, argumente de tip psihologic, istoric, filosofic şi cultural. Poate pentru Blaga religia a fost o filosofie sau o cultură. Dar nu avem noi dreptul să obligăm un autor să fie ortodox. Dacă nu eşti ortodox eşti un prost, ar spune habotnicul. Dar habotnicul nu înţelege că Ideea de Dumnezeu sau Ipoteza Dumnezeu are un alt sens în filosofie. Un călugăr, smerit şi credincios din toate punctele de vedere, nu este un nebun pentru Lucian Blaga. Dar pentru unii aşa-zişi ortodocşi, Lucian Blaga este un rătăcit.

       Lucian Blaga pentru mine este un punct de reper. Un punct de reper filosofic, cultural şi poetic. Sau este un alt punct de vedere despre religie. Aşa cum şi Freud are atâtea lucruri bune, dar mulţi văd doar ideile lui despre sexualitate şi religie. Şi chiar şi acele idei. Poate au un sâmbure de adevăr. Nu sunt născute din neant. Fiecare filosof de bazează pe ceva. Aşa cum religia creştină se bazează pe revelaţie, Biblie, Sf. Tradiţie, Sf. Părinţi  şi Minunea Sf. Lumini de la Ierusalim.

     Lucian Blaga poate a privit religia ca simbol. Vorbeşte de stilistica religiilor. Dar nu vorbeşte doar în termeni filozofici. Nu văd de ce trebuie să judecăm că e umanist, raţionalist... dacă nu e ortodox. Lucian Blaga are alt stil. Nu are un stil ortodox, dar are un stil frumos şi-şi pune amprenta în mod unic în cultura, literatura şi filosofia românească.

    

miercuri, 24 ianuarie 2018

Despre ideea de abandon în lumea poeziei

    În 2007 mi-am dorit să devin poet. La început poet religios, apoi am visat să fiu poet laic... Dar oare cum arată un poet fără poezie? M-am abandonat cu totul în poezie, dar abia acum realizez că poezia mea nu are ecou poetic. Nu atinge arta poetică nu din lipsă de talent şi inspiraţie, ci din lipsă de stil, estetică, simbol, emoţie şi imagine. Adevărata poezie este ca un tablou de imagini. La mine e bine până la un punct, apoi nu se leagă, ceva nu merge.

     O brumă de talent tot există în fiinţa mea poetică, dar nu este de ajuns. Poezia e altceva. Eu scriu doar versuri simple, idei... Nu pot să fiu egoist şi ipocrit. Am scris doar încercări poetice, nu poezie. De ce am publicat o carte de versuri dacă nu scriu poezie şi nu sunt poet? Din grabă. Din excitaţia unui orgoliu absurd. Poezia adevărată nu e doar talent şi inspiraţie. Poezia adevărată vine ca o fantezie şi are un impuls erotic subtil.

     Poate eu m-am abandonat în lumea poeziei din alt motiv, nu ca să devin poet. Oricum nu poţi să devii poet, te naşti poet. Şi totuşi, ce fac înşel lumea? Postez versuri pe facebook. Postez uneori şi aici pe blog. Anul trecut am fost coautor într-o antologie de poezie. Public versuri... , dar nu scriu poezie? Public versuri, dar nu sunt poet? Înseamnă că sunt nebun?

       Da, nu sunt poet, cum am publicat şi articole în Ziarul de Vrancea, dar nu sunt jurnalist, nici editorialist, nici publicist, nici eseist... nici nimic. Sunt doar un tânăr (cândva foarte răzvrătit şi pătimaş din punct de vedere religios) pasionat de citit şi de scris. Dar nu are sens să mă dau peste cap. Să fac tumbe. Sunt un modest cititor care scrie, dar nu sunt scriitor. A avea mândria că sunt scriitor, înseamnă a mă abandona în mlaştina neantului.

       Ideea de abandon este doar un simbol. Poate nu m-am abandonat în poezie cu adevărat. Poate trebuia să mă abandonez în cu totul alt sens. Poate am greşit sensul. Sau poate sunt tânăr şi e normal să am iluzii. Aşa cum a fost iluzia că am să fiu poet.

       Acum că am ajuns cu picioarele pe pământ şi am coborât din cerul poeziei (asta nu înseamnă că nu o să mai scriu versuri...) trebuie să recunosc că sunt un sentimental incurabil. Într-o interpretare poetică am putea spune că sunt romantic, dar nu mă regăsesc în acest context, legat de lumea poeziei. 

        Poetul este un înger. Încet, încet încep să fiu om. Să convertesc iluzia în realitate. Adică în iluzie pot crede că sunt înger, dar în realitate sunt om. În iluzie pot crede că sunt poet, dar în realitate sunt doar un scriitor de versuri. Încerc să nu mă mint singur. Poezia este un lucru mare. Nu orcine scrie versuri (într-un stil naiv şi absurd) este automat şi poet. 

        Se pare că lumea de azi nu mai are timp de poezie, de citit... de literatură. Lumea are cu totul alte probleme, nu are timp de fanteziile noastre. Marile edituri nu mai publică poezie pentru că nu e o afacere bună. Poezia nu se mai vinde ca în perioada lui Nichita Stănescu. Într-un fel criticii (poate puţin exagerat) afirmă că ultimul mare poet al României a fost Nichita Stănescu, iar restul fac parte din alt capitol. Adică tot ce e acum vine după modelul Nichita Stănescu (sau unii mai clasci, după modelul Eminescu) şi sunt zugrăviţi în istoria literaturii în contextul ş.a., şi alţii care au scris săracii.

       Chiar dacă autorii canonici în poezia românească nu sunt 100 sau 1000, eu cred că încă se mai scrie poezie în adevăratul sens al cuvântului, dar nu mai cred în utopia că eu sunt poet.

marți, 23 ianuarie 2018

Ba eu am câştigat! Lumea jocului - bucuria copilului

   E sâmbătă. Zi de eveniment. Sunt dj la restaurantul Romantic din Focşani. Ce eveniment? Absolvent de teologie dj? Scriitor dj? Se pare că da. Pasiunea mea pentru muzică s-a concretizat în acest sens. Evenimentul de sâmbătă era un botez cu 35 de invitaţi, botez început la ora 14:00 până la ora 22:00. De aici fug cu un taxiu la alt eveniment, tot botez, undeva la Budeşti (Vrancea) unde mă aştepta fratele meu şi continui să pun muzică până la ora 4:00 dimineaţa. 

       Ce e aşa special până aici? Un tânăr (dj) pune muzică, mare fâs. La restaurant Romantic, până să vină toată lumea, muzică de ambient, la un volum foarte mic. Tatăl copilului vine la mine şi mă roagă fără manele... Se pare că multe evenimente se fac şi fără manele. Lumea a început să aibă deschidere spre grecească, arăbească, machedonească - Un trandafir creşte la firida mea. Ionuţ Galani etc. 

        Ca dj e normal să pui ce vor petrecăreţii şi nu e ok să fii ipocrit. Sunt şi manele foarte bune gen Vali Vijelie - Mai stai sau Strigă cu mine te iubesc. Ideea e că multă lume preferă manelele vechi, decente. Nu facem aici un discurs pro şi contra manele. Eu am ascultat mult genul acesta, apoi am ajuns să fiu contra, dar acum realizez că nu e normal să fiu contra la ceva ce mi-a plăcut cândva.

    Bucuria unui eveniment reuşit e atunci când toată lumea dansează şi e mulţumită şi te felicită. Ai o satisfacţie extraordinară când vezi oameni fericiţi dansând pe muzica pusă de tine, aleasă cu atenţie. Dar cel mai frumos la un eveniment e plăcerea copiilor de a fi în centrul atenţiei. Bine unii sunt obraznici şi vor să strice din scule, lovesc luminile, etc. Dar nu te poţi supăra pe un copil. Zâmbetul unui copil e terapie. Lumea copiilor e o lume care te readuce în universul jocului.

    Doi copii se jucau cu baloane. O fetiţă şi un băieţel de 5-6 anişori. Ideea băieţelului era că cine atinge tavanul cu balonul câştigă. Fetiţa lovea balonul în zadar că nu atingea nimic. Se ridica foarte puţin balonul ei. Băieţelul în schimb lovea cu putere şi atingea mereu tavanul şi striga mându: am câştigat, am câştigat! Fetiţa, puţin şmecheră (aidoma fetelor de azi) striga mai tare: ba eu am câştigat, ba eu am câştigat! Apoi se loveau cu baloanele şi se alergau. Jocul devenea puţin violent, dar era un joc spontan... fără reguli.

     În mintea mea suna ideea: ba eu am câştigat, ba eu am câştigat... Ecoul ideii răsuna puternic. Nu puteam eu să stric jocul copiilor să îi spun fetiţei că a trişat, pentru că eram penibil. Nu e frumos să dezamăgeşti un copil când vine vorba de joc. Copilul trebuie să câştige mereu şi aşa se naşte în el dorinţa de a fi campion. Oricum lumea copiilor e nevinovată. Naivitatea şi inocenţa lor te poate fascina. Gândirea lor uneori îţi dă ţie de gândit. Întrebările copiilor pot să fie trăznite, dar unele pot să fie superbe... încuietoare. În mare, e adorabilă lumea copiilor.

     Dar eu am început în mintea mea să trişez în alt mod. Am început să gândesc că aşa suntem şi noi oamenii mari: am câştigat, am câştigat! , ba nu, eu am câştigat, ba eu am câştigat! Mă gândeam cum sună acest lucru în lumea politică. Celebra farsă a lui Mircea Geoană: am câştigat, am câştigat... Mihaela, dragostea mea! Băsescu: ba eu am câştigat... Aceste două personaje politice pot afişa toată istoria, istoria politicii în general. Partidul X: am câştigat, am câştigat! Partidul Y: ba noi am câştigat, noi am câştigat!

     În lumea de azi sau în politica de azi jocul: am câştigat, am câştigat!, înseamnă: noi am câştigat, dar poporul a pierdut. Şi acest joc în România de 28 de ani a devenit absurd. Din păcate nu există conştiinţa jocului şi acest joc face rău societăţii, statului... Un joc al copiilor nu face niciun rău. Un joc al oamenilor mari care se ceartă tot timpul pe ideea de câştig, nu e un joc corect. Lumea nu are nevoie de jocuri politice, de jocuri absurde. Lumea are nevoie de echilibru şi normalitate. Din păcate am trişat şi am ajuns în lumea oameniilor mari. Lumea copiilor parcă era altfel? Îmi pare rău, dar BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA OAMENILOR MARI!