vineri, 8 decembrie 2017

ALEX ŞTEFĂNESCU - BĂRBAT ADORMIT ÎN FOTOLIU

    Gândul de a scrie despre Alex Ştefănescu nu-mi dă pace. De aseară mă lupt cu ideea aceasta. Constantin Noica spunea că a scrie înseamnă a avea o idee... o idee care te obsedează toată ziua şi trebuie să-i dai  frâu liber. Păi ce fac, pornesc de la o idee... şi iar fac filosofie? Nu, pur şi simplu încerc să scriu un articol despre Alex Ştefănescu, fiind indignat de anumite lucruri petrecute pe facebook. Dar ce, tu eşti prieten cu Alex Ştefănescu pe facebook? Da... sunt, te oftici?

     Nu vreau să scriu o poveste despre Alex Ştefănescu, pentru că nu e un personaj de basm. Stop cadru! Cine e Alex Ştefănescu? Alex Ştefănescu e critic şi istoric literar, scriitor... a apărut la tv, deci e personalitate. O personalitate în România e un om care apare la tv, nu? Parcă asta-i logica?

     Pardon, nu suntem aici pe Wikipedia. Nu suntem Google. Nu scriu informaţii şi date despre Alex Ştefănescu. Nu scriu despre omul, scriitorul şi criticul literar... Scriu despre sentimentele mele faţă de Alex Ştefănescu.

    Alex Ştefănescu - Bărbat adormit în fotoliu, nu este o ironie este o carte. O carte dăruită chiar de autor. I-am luat apărarea cu un mesaj undeva pe facebook sau pe un blog/site. Alex Ştefănescu (din sau de la Suceava) mi-a dăruit  fără număr, trei cărţi. De ce? Probabil a fost mulţumit de mesajul meu. De ce de la Suceava? Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Dumnezeu creatorul omului sau Dumnezeu creaţia omului. Depinde de contextul filosofic. Iar am ajuns la filosofie? Ori scriu un articol frumos despre Alex Ştefănescu, aşa cum se scrie după şablonul postmodernist, ori pierd esenţa şi fac o filosofie de doi bani? Nu scriu nici articol... nici filosofie. Scriu câteva gânduri despre Alex Ştefănescu.

     Alex Ştefănescu este un om genial. Este cel mai bun... cel mai frumos... Este un băiat de caracter. E bine aşa? Prietenii lui Alex Ştefănescu sigur bănuiesc ei acum (ca oameni deştepţi şi scriitori adevăraţi) că sunt vreun biet tânăr nebun... sau homosexual. Nu caut să conving pe nimeni cine sunt şi de ce îl iubesc (ca tată, eu fiind orfan de tată... dar nu şi orfan de cer şi de Dumnezeu) pe Alex Ştefănescu. Nu scriu nimic despre omul Alex Ştefănescu pentru că nu-l cunosc personal. Nici nu ne tragem de şireturi. Nu sunt nici fanul lui. Nu voi face în Vrancea un fan-club Alex Ştefănescu. Pur şi simplu Alex Ştefănescu îmi e drag şi cred în talentul şi valoarea acestui om simpatic din literatura de azi. Daniel Cristea-Enache îmi pare a fi interesant, iar Dan C. Mihăilescu mă fascinează.

   În fine, am folosit cuvântul orfan. A fi orfan în lumea contemporană se interpretează a avea un handicap. Din păcate (după modelul Bendeac) am ajuns să facem băşcălie de orice şi să înjurăm de toţi sfinţii şi toţi morţii. Dar suntem 89% popor ortodox, nu?

   Trecem la subiect? Care e problema cu Alex Ştefănescu? Să fiu înţeles (chiar dacă textul o să fie interpretat în fel şi chip) am citit patru cărţi marca Alex Ştefănescu: Cum te poţi rata ca scriitor, Mesaj către tineri, redescoperiţi literatura, Bărbat adormit în fotoliu, Nichita Stănescu, îngerul cu o carte în mâini. Am văzut acele emisiuni la TVR Cultural cu Alex Ştefănescu. Practic l-am văzut la tv şi pe internet. Nu îl descriu pe Alex Ştefănescu că este un tip dolofan, cu farmec şi cu umor. Nu vorbesc despre activitatea politică a lui Alex Ştefănescu, dar mi-a plăcut să aud că a spus unor tineri care nu fac politică, faptul că nu te poţi lăuda cu ceea ce nu faci. Iar eu am făcut şi politică şi sunt fericit de ce am realizat în acest sens. Chiar dacă sunt un biet tânăr care scrie despre un impostor.

    Nu poţi pleca la război cu o sabie de lemn, scria Alex Ştefănescu într-un context. Sunt mâhnit de atitudinea unor adversari sau duşmani ai lui Alex Ştefănescu. Oamenii aceştia au impresia că ei sunt semi-zei şi se luptă cu un balaur. Critica lor e de un penibil fantastic. Din păcate când un om este absurd este absurd şi atât. Să spunem că cei care îl jignesc pe Alex Ştefănescu au dreptate. Dreptatea lor este ca a unui Remus Cernea, care a fost respins de marile edituri... şi el tot a publicat o carte: Becalizarea României, şi uşor uşor a ajuns om politic şi luptător anti-BOR.

   Nu o să aduc argumente de ce cred că greşesc cei care îl denigrează pe Alex Ştefănescu. Fericitul Augustin spunea: pentru cei care nu cred nu am argumente, pentru cei care cred am o mie de argumente. Duşmanii lui Alex Ştefănescu nu sunt departe de Remus Cernea, admirat de cei cu mentalitatea personajului. Întreb, de ce nu este şi Remus Cernea un Dan Puric? De ce nu scrie o carte să fie vândută în peste 100 000 de exemplare? De ce numai Dan Puric (care nu e scriitor, ci actor), hulit şi el..., vinde cel mai mult şi cel mai bine în România? De ce are acest om succes cu o carte? E simplu. Pentru că nu e o carte proastă. E o carte bună şi e cumpărată de oameni de calitate... oameni cu bun-simţ. Nu intrăm în polemici pe marginea subiectului şi numelui Dan Puric. Nu e un secret, omul vinde cel mai bine ca scriitor... şi nu publică la Humanitas sau Polirom. Nici Mircea Cărtărescu, nici Andrei Pleşu, nici Lucian Boia... nu vinde ca Dan Puric. Omul scrie simplu... simplu şi frumos. Asta înseamnă literatură.

   Alex Ştefănescu scrie tot simplu... simplu şi foarte frumos. Nu face exces de neologisme şi nu se dă deştept. Este un om modest. A scris Istoria literaturii contemporane şi a primit un premiu. A fost şi este premiat. Nu scrie aberaţii şi ficţiune ca Lucian Boia. Este un critic literar cinstit şi corect. De ce este urât? E limpede. Este urât de aşa-zişi scriitori (care au doar fantezia că sunt scriitori şi put a orgoliu de la o poştă... pentru că în România fumatul la poştă este o modă) care nu au talent. Iar aceşti autori de cărţi proaste (care nu văd realitatea şi literatura universală) jignesc pe nedrept un om sensibil, un critic literar serios (dar plin de umor)... şi urlă în cor că scriitori mari (gen Ana Blandiana) sunt nişte şarlatani şi politica Humanitas publică numai ce are chef. După mintea lor, literatura adevărată este o sectă şi scriitorii buni sunt nişte eretici.

    Sunt indignat nu de răutatea cu care este tratat Alex Ştefănescu că nu scrie frumos despre cărţile urâte. Sunt indignat de ipocrizia acestor oameni care nu înţeleg că aşa ceva nu este literatură şi criticii literari sau scriitorii canonici nu se pupă în fund unii pe alţi şi selectează după bunul lor plac. Literatura nu este o plăcere, o afacere sau un nou tip de orgasm. Literatura nu face sex. Nu face pornografie. Literatura înseamnă dragoste şi erotism virgin. Literatura înseamnă amor cu cuvinte alese, nu amor proporiu (vanitate). Literatura înseamnă fantezie divină, nu prostituţie. Aşa cum avem muzică bună şi zgomot. Aşa cum avem filme bune şi filme proaste. Numai că nu trebuie să facem confuzie între criticul literar Alex Ştefănescu şi omul Alex Ştefănescu. Chiar dacă o să vă dezamăgesc, Alex Ştefănescu este om..., dar eu cred că este un om bun, un om demn. Şi nu spun aceste cuvinte să scrie bine despre cărţile mele. Cartea mea de debut recunosc că este o încercare naivă... plină de greşeli, dar o carte admirată de Pr. Valerie (ucenicul Pr. Macarie) de la Muntioru. Articolele mele din Ziarul de Vrancea, unele sunt bunicele, altele sunt aşa şi aşa. Eu îmi recunosc neputinţa şi sunt convis că mai am multe de învăţat, dar nu am iluzia că sunt scriitor şi nu jignesc pe cei care mă critică.

   Ieri pe facebook. Văd cum Alex Ştefănescu a publicat un text despre Adrian Păunescu. Şi prietenii lui Alex Ştefănescu atacă cu comentarii gen: Adrian Păunescu un nenorocit, îşi bătea nevasta... În ideea sterilă: Nichita Stănescu, un beţiv notoriu, un curvar... Prietene (ca să vorbim ca în parabolele lui Iisus) scrii tu ca Nichita Stănescu? Ai scris tu ca Alex Ştefănescu ca să-l judeci aşa bezmetic? Oare faptul că a primit atâtea premii nu spune nimic? Sau doare eticheta de scriitor de mâna a doua?

   Consider că oamenii care îl jignesc pe Alex Ştefănescu nu sunt doar supăraţi pe faptul că nu îi bagă în seamă ca posibili scriitori, ei sunt bolnavi. Bolnavi de ipocrizie şi orgoliu. Personal nu vreau să pic în nicio extremă. Că literatura de azi e o afacere şi scriitori mici de fapt sunt mari etc. Dar nu cred în viaţa mea că o carte de Dan Lungu (roman ce poate să fie lejer un film) se compară cu prostiile scrise de un nickname.

    Mă doare când văd că Alex Ştefănescu îşi pierde timp să răspundă bazaconiilor celor care îl contestă... doar din cauza emisiunii de la TVR Cultural , Tichie de mărgăritat şi cartea Cum te poţi rata ca scriitor. Eu îl admir pentru timp şi răbdare de a scrie despre cărţile proaste. Îl admir pentru inteligenţa de a scrie (şi cu umor) despre asemena caricaturi. Îl admir pentru că este Alex Ştefănescu... şi nu Lucian Boia (care este un produs strict comercial Humanitas).

    Să nu uităm că prietenii lui Alex Ştefănescu îi doresc moartea, l-au ameninţat cu moartea, dar cred că moartea a ameninţat talentul lor de scriitori. Eu sunt dj. Îmi fac treaba destul de bine şi lumea dansează pe muzica pusă de mine. Pot recunoaşte foarte uşor un dj prost. Nu văd de ce să te superi pe un specialist care are conştiinţa literaturii şi trage un semnal de alarmă că baţi câmpii. Alex Ştefănescu nu este un specialist. Repet este om şi poate să greşească. Nu este o autoritate. Nu este o entitate. Este un critic literar bun şi dacă tu vrei să-l jigneşti înseamnă că te blamezi pe tine ca om şi pseudo-scriitor. Oamenii nu vor să înţeleagă faptul că a scrie bine trebuie să ai şi talent, şi cultură... dar şi bun-simţ şi modestie. Nu orice porcărie debitată de mintea unui geniu neînţeles are mesaj literar. Ne place să ne minţim singuri. Publicăm pe bani şi nu ne bagă nimeni în seamă. Dar totuşi nu putem face literatura de râs... şi nu putem face noi o altfel de literatură. Poate sună ciudat, dar literatura este o artă. Ca în pictură. Nu orice peisaj mânjit este un tablou.

   În fine, regret că Alex Ştefănescu este jignit de unii oameni din România. Da, e absolut normal, poate să nu-ţi placă Alex Ştefănescu, dar e bine să aduci argumente în acest sens. A jigni nu înseamnă a argumenta. Una peste alta Alex Ştefănescu rămâne Alex Ştefănescu, iar restul rămân restul.


vineri, 24 noiembrie 2017

Cum să fii fericit în România?

     Citind acest articol nu găsiţi soluţii de fericire în această ţară tristă, dar plină de umor, vorba lui George Bacovia. Nu vreau să cad în patima cărţilor de dezvoltare personală sau de psihologie modernă, unde se tot repetă refrenul: fii pozitiv! , gândeşte pozitiv!, sau unde găsim reţete de fericire şi cum să iubim... Nu ne amăgim şi nu ne îmbătăm cu apă rece. În România să fii cu adevărat fericit este un noroc sau o binecuvântare.

     Sunt foarte încântat de ideea editurii Humanitas de a scrie o carte (antologie) cu afirmaţia: Cum să fii fericit în România. Autori sunt 17 scriitori care sigur au citit Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt (glumesc). În primul rând nu am citit cartea şi nu fac aici o recenzie. Am citit doar câteva pagini de pe site-ul Humanitas. Nume precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Radu Paraschivescu, Horia-Roman Patapievici ş.a., spun totul despre ideea de fericire din România. Nu ştiu ce păcate au aceşti oameni din punct de vedere politic sau moral, mie personal ca intelectuali şi ca scriitori îmi plac şi sunt sigur că a ieşit o carte frumoasă. Sper totuşi ca fericirea în România să nu fie un paradox sau o enigmă.

     În fine. Autorii mari pot avea o viziune filosofică şi culturală la un nivel înalt. Eu încerc să-mi pun această întrebare: cum să fii fericit în România?

    Pot să fiu fericit în România citind o carte bună, precum este cartea din acest context. Pot să fiu fericit... scuze, nu pot, sunt fericit în România când ascult muzica Dariei Ştefan. Sunt fericit în România să văd un meci de tenis cu Simona Halep. Sunt şi mândru şi fericit că sunt român. Sunt fericit în România să călătoresc... şi să merg în pelerinaje pe la mănăstiri. Sunt fericit în România că există un Părintele Arsenie Boca, dar nu am fost niciodată la Prislop. Nu sufăm de senzaţional. Dacă este să ajung poate ajung, dar nu doresc să fac asta în mod habotnic sau fanatic. Prefer să fiu raţional, nu să fac din bietul Părinte un sfânt sau un idol. Nu vreau să fac din personalităţile României un brand.

    Sunt fericit că m-am născut în România şi nu în altă parte. Sunt fericit cu copilăria din România. Sunt fericit să fiu contemporan cu Dan Puric. Cu rele cu bune, este un actor (şi nu un scriitor) care vinde cel mai bine o carte în România. Sunt fericit că avem comori precum Eminescu, Brâncuşi, Cioran, Eliade, Paulescu... Sunt fericit de istoria lui Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazu, Neagoe Basarab...

   Sunt fericit... sau sunt egoist şi absurd? Oare este ceva absurd să fii fericit în România? Sunt fericit şi extrem de fericit că m-am îndrăgostit în România de fete cu bun-simţ. Sunt fericit că am studiat Teologia la Galaţi... în România, şi nu în altă ţară. Sunt fericit că sunt DJ în Vrancea (Focşani) şi lumea dansează şi se distrează frumos pe muzica pusă de mine. SUNT FERICIT CĂ AM UN FRATE... în România. Sunt fericit că nu am plecat din ţară. Sunt fericit pentru toate experienţele avute în România. Sunt fericit să merg la Părintele Valerie şi Părintele Macarie, la schitul Muntioru-Vintileasca-Vrancea, în România, nu în Elveţia.

    În fine, poate nu mă credeţi că sunt fericit. Cum să fii fericit în România? Să nu fim ipocriţi, avem atâtea motive de fericire în România. Avem şi multe motive să fim nefericiţi în România, dar e bine să fie o balanţă, să găsim o cale de mijloc. Să nu cădem în depresie. Să privim cerul, munţii, marea... şi să căutăm valorile care ne fac fericiţi în România.

Treptele gândirii

    Omul de mic copil îşi poate imagina viaţa, lumea... într-un anumit mod şi pe parcurs să vadă realitatea cu alţi ochi. Uneori trist. Alteori fericit. Omul gândeşte în funcţie de trăiri, de vârstă, de sentimente, de experienţă, de întâlniri cu oameni de valoare, de cărţile citite, de filmele văzute, de muzica ascultată etc. Viaţa şi gândirea umană este ca o scară. Omul se măsoară în trepte.

       Mi-am început activitatea în scris pe la 19 ani (mai intens). Prima poezie la (12-13 ani) Felicitare pentru mama, a fost o încercare naivă, un cadou de metafore cu ocazia zilei de 1 Martie. Am început să scriu şi să citesc foarte mult pe la 19 ani, în anul 2007.

        Atunci mesajul meu din tot ce scriam era strâns legat de Ideea de Dumnezeu, de credinţă, de ortodoxie, de iubire, de teologie şi filosofie în general. Mesaj exprimat prin poezii. Limbajul poetic transmite alte emoţii, dar literatura în general este un limbaj care trebuie să transmită un mesaj plin de emoţii. Cuvântul în literatură este ca o magie, iar literatura în general este o călătorie. Mulţi au impresia că literatura ţine doar de imaginaţie, inspiraţie şi talent. Există gânduri scrise într-o anumită stare. Literatura este o stare de spirit.

   Acum mă frapează faptul că m-am maturizat puţin în gândire şi în scris. Nu credeam la 19 ani să renunţ la mesajul meu poetic ortodox. Mă refer că atunci puneam accent doar pe acest mesaj ortodox, şi nu eram un fanatic religios. Nu neg acel mesaj şi calitatea lui, nu neg acele idei, doar că azi gândesc că ce e prea mult strică, doar un anumit tip de mesaj sufocă. Pot să scriu un articol despre Iubire... cu gândul la Dumnezeu care este Iubire. Dacă zăpăcim lumea şi în scris, şi pe facebook cu prea mult Dumnezeu, te poate cataloga nebun, habotnic, fanatic... Dacă îţi alegi tema: teologia, mesajul religios, şi publicul doar cel credincios, atunci este altceva. Dar eu având o viziune laică, fiind ancorat în liberalism, mi-am dorit şi îmi doresc ca mesajul meu să ajungă la toată lumea care vrea să citească.

     Cu timpul am încercat şi alt stil. Dar încerc cât pot să fiu realist. De exemplu să postăm pe facebook non-stop citate din Biblie, icoane, poezii religioase, opinii legate de Biserică, numai şi numai mesaje ortodoxe... , iar după un timp să punem un peisaj, un munte, altceva. Consider că lumea de azi nu e fascinată de avalanşa noastră de imagini şi idei ortodoxe (mă refer strict la aspectul acesta pe facebook sau pe un blog laic), ci de bun-simţ şi de bun-gust. Nu trebuie să avem o mie de poze cu mănăstiri, trebuie să fim oameni de omenie, oameni civilizaţi şi de bun-simţ. În ideea în care vrei să fii scriitor laic (de diverse subiecte, chiar şi politice) , nu văd de ce să îţi faci un profil de facebook exclusiv ortodox, în genul habotnic.

     Atunci la început de drum în lumea scrisului, criticam sau scriam mult despre necredinţa altora, de parcă un om necredincios este un om condamnat la moarte. Nu vedeam şi nu înţelegeam rostul culturii laice şi rostul filosofiei. Gândeam prea mult pe o singură temă. Visam să ajung mărturisitor ortodox. Un fel de avocat al lui Dumnezeu. Problema este alta, e simplu să scrii doar pe o anumită temă, dar nu e bine să fii arogant. Ajungi să nu mai respecţi alţi oameni care gândesc şi trăiesc diferit. În momentul de faţă aş prefera să scriu un text (despre dorinţă de exemplu) să mângâie un ateu. Vreau să scriu şi pentru un ateu şi să îl respect din tot sufletul ca om şi să nu caut să intru în polemici legate de Dumnezeu. Omul este liber să fie şi ateu. Nu e musai să fii credincios ca să fii om.

    Am studiat Teologia, dar asta nu îneamnă că nu sunt liber să fiu pasionat de filosofie, de literatură universală, de muzică... Nu vreau să intru în scandalurile din mass-media pe tema BOR. Fără foc nu iese fum. Dar sunt şi exemple bune. Doar că se face prea mult tam-tam şi se face chiar băşcălie. E clar, sunt unele derapaje, sunt oameni (preoţi) care lasă de dorit, dar nu putem desfiinţa cu totul biserica, pentru că are totuşi rolul ei în istorie şi în societate. Din păcate ne place să nu vedem lucrurile cu adevărat importante. Ca exerciţiu de imaginaţie, hai să dăm o lege ca Biserica să-şi înceteze activitatea (pe un an de zile) , toata averea să fie investită în spitale moderne, oare se va schimba faţa României? Răul cel mai rău este BOR?

     Din nefericire sunt două tabere: fanii BOR şi cei anti-BOR. Fanii lui Mihai Bendeac şi prietenii lui Dan Puric. De ce şi pentru ce aceste două tabere? De dragul ProTv-ului? Da, să spunem că mass-media are perfectă dreptate, biserica fură de rupe. Înşeală lumea. Prosteşte poporul sărac. Spală minţile oamenilor. Îi facem pe plac filosofului spaniol Fernando Savater. Suntem de acord cu el sută la sută. De ce avem impresia că fără iluzia şi obsesia religie, lumea o să arate altfel? Există state unde ateismul are un grad foarte ridicat, vedem o lume mai bună? Nu mai există crime, corupţie, războaie?

     Ne amăgim. Suntem liberi să fim şi ortodoşi şi atei, dar mai liberi suntem să ne respectăm şi să fim oameni normali, civilizaţi. Dan Puric are succesul lui şi publicul lui... şi greşelile lui. Mihai Bendeac prinde bine la segmentul lui de public. E loc pentru toată lumea. Fiecare cu talentul şi stilul lui. De ce vrem mereu să gândim că X e caricatură, e nebun... , iar eu sunt şmecher, sunt deştept...?

     Privesc acum la ce scriam la 19, 20,21... de ani şi cu cât patos şi nerv credeam eu că mesajul meu o să schimbe lumea (mesajul ortodox, care tăia şi spânzura pe cei necredincioşi), când de fapt eu gândeam după tipicul cărţilor ce le citeam. Şi nu înţelegeam şi nu înţeleg nici acum de ce trebuie să ne jignim dacă vrem să fim altfel.

    Mă gândeam atunci că o să ajung un nou Dan Puric, Danion Vasile, Savatie Baştovoi, Laurenţiu Dumitru, Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu etc. Doar că eu veneam şi ca membru PNL. Preşedinte de tineret la TNL. Credeam că eu (fiind şi dj) pot avea altă priză la public şi schimb România. Nu mă gândeam că există şi Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici... Nu mă gândeam la mesajul unui Emil Ciroan, Constantin Noica, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu...

    Nu mă gândeam că există Fr. Nietszche, Dostoievski, Balzac, Tolstoi... Între timp am ajuns să îi citesc şi mă tot gândeam să scriu un roman laic să rup gura târgului. Doar că aveam în minte doar repere ortodoxe... Modele ortodoxe. Gândire ortodoxă, de m-am trezit că mi-a zis o prietenă: Dani, vezi că nu eşti legat la şireturi în stil ortodox... Credeam că există doar iubire ortodoxă. Există iubire. Prea mult abuzam de cuvântul ortodox. Dar mulţtumesc lui Dumnezeu că la facultate m-am trezit, şi mi-am dat sema că a studia teologia nu înseamnă a bate lumea la cap cu religia, nu înseamnă a scrie doar texte ortodoxe... înseamnă a avea o viziune largă, deschisă... , pentru că ortodoxia înseamnă libertate. Teologia nu exclude sau blamează psihologia, ştiinţa sau filosofia. Încet dar sigur am învăţat că nu are rost să intru în polemici pe temele religioase, pentru că Lucian Blaga a avut viziunea lui legată de religie, nu-l putem acuza... Este un punct de vedere. Şi este foarte bine să fie aşa pentru că în lume şi în gândirea umană totul este diferit.

    Am început să public într-o revistă laică prin 2011, un debut modest. Apoi în 2012 din grabă şi din mândrie am publicat o carte de poezii, care lasă mult de dorit. De câţiva ani am şi colaborarea cu Ziarul de Vrancea unde am reuşit să public peste 30 de articole ce mă fac bucuros. Anul acesta am publicat o nouă antologie de poezii, o carte frumoasă... şi iar sunt bucuros pentru că este altceva.

   Nu ştiu dacă scriu sau nu diferit, dar sunt mai atent la mesaj. Nu a critica şi a jigni înseamnă a scrie. Nu a copia pe alţii înseamnă literatură. Mulţumesc lui Dumnezeu că am citit mult, foarte mult şi divers şi pot să-mi dau seama acum de felul cum gândesc. Nu pot să gândesc doar într-un sens şi să rezum totul la o idee. Nu pot să plictisesc lumea cu mesajul meu ortodox de la 19 ani. Din păcate eu judecam în stânga şi în dreapta şi credeam că sunt scriitor. Acum pot să stau de vorbă cu un om şi să-mi spună că el este ateu şi eu să îi zic: bravo, bine că eşti sincer... Nu să încep cu polemici, cu fraze gen: citeşte pe Petre Ţuţea sau Pr. Serafim Rose şi te lămureşti. Poate acel om aşa vrea el să fie. E strict problema lui. Problema e mai gravă cu oamenii aşa-zişi credincioşi care se comportă ca nişte maimuţe şi fac satană pe orice Andrei Pleşu. A face pe cineva de tot râsul că nu e ortodox ca tine e penibil. Nu te poţi bate cu cărămida în piept că eşti mare sfânt, mare ortodox... când tu eşti zgârcit şi ursuz. Nu te poţi crede un bun creştin şi tu să fii rece. Mai există şi raţiune. Unii oameni se ghidează doar după raţiune, e problema lor. În fine...

   Eu cred că fiecare text scris reflectă o stare de spirit. Ceea ce am trăit noi atunci când am scris. Cum gândim noi în acel moment. Poţi să fii nervos, supărat... şi logic că acel text are altă culoare. Important e să gândim cum ne place nouă, doar să înţelegem că există trepte ale gândirii şi să recunoaştem când şi unde am greşit. Alfel gândeşti la 19 ani şi altfel gândeşti la 30 de ani. Bine e să gândim cu mintea noastră. Să gândim şi să scriem pentru omul universal, nu pentru un cerc de oameni. Nu facem partid politic. Facem sau nu literatură...

joi, 23 noiembrie 2017

Lupta PNL vs. PSD - o ipocrizie cu un handicap sever

   Când vine vorba de politica din România am certitudinea (poate altii au doar impresia) că este o glumă prostă sau o joacă de grădiniţă, a unor puşti cu grave probleme de handicap sufletesc.

    În Parlamentul României nu este nevoie de moţiune de cenzură, de o bombă (cum ar vrea un extremist - terorist) sau de o schimbare de atitudine, ci este clar nevoie de un psihiatru.

     Aproape toţi aceşti oameni deştepţi suferă de sindromul eu şi de ipocrizie crasă. Iar nebunia lor (pardon!) normalitatea lor face bine poporului român. Mai pe şleau, ei se ceartă ca nişte adolescenţi rătăciţi şi se masturbează (cu idei politice aberante şi absurde) public (şi mai ales la tv) de ani de zile, iar noi suferim ca stat, având rezultate zero din toate punctele de vedere. Ei se excită şi se incită cu tot felul de păreri bizare, cu ideologia (doctrina) de partid, cu pomeni electorale, cu promisiuni deşarte, cu legi tâmpite... cu toate mizeriile care duc spre o demenţă politică.

    Credeam în puterea unui referendum naţional... , credeam în politica bunului-simţ, credeam în liberalism (conştiinţa şi demnitatea poporului român) ... dar acum cred cu toată fiinţa că e nevoie de un psihiatru în politica românească şi în Parlamentul României. De ce? Pentru că e prea multă ipocrizie, frustrare, orgolii, anxietate, depresie, schizofrenie ideologică, demenţă...

    Argumente? Mesajul PNL este ştiut de toată populaţia: JOS PSD! Altceva mai nou avem în program? Mesajul USL este tot JOS PSD! ? Mesajul meu este: PNL plus PSD egal IPOCRIZIE. Cum poţi să te faci frate cu dracu... iar acum (azi) să vii cu acelaşi slogan: JOS CIUMA ROŞIE! JOS PSD! Păi ori suntem noi proşti şi nu înţelegem jocul politic (scuze, conjunctura), ori voi sunteţi handicapaţi, care e adevărul? Până mai ieri era de vină PDL şi BĂSESCU, BOC, UDREA... Acum suntem prieteni cu PDL (adică am făcut un nou PNL din două semi-partide) şi strigă prin vocea unei caricaturi (Ludovic Orban) : JOS PSD! JOS CIUMA ROŞIE! Cine naiba vă mai crede dragi tovarăşi... ?

    Voi singuri mai credeţi ce spuneţi? Sunt curios ce psihologie vă ajută la atâta manipulare şi mitocănie. Ce psiholog vă predă aceste lecţii de ipocrizie? Problema e că eu vin din interior, din sistem şi vă cunosc pseudopolitica şi caracterul... Ştiu prea bine cum ajung oamenii (săracii de ei) de partid (masă de manevră) la mitting. Niciun om normal nu poate crede că vin oamenii din propria lor convingere. Sunt proşti din organizaţiile locale. Un preşedinte de partid (de judeţ), un deputat sau senator, adună oamenii din organizaţiile mici. Dacă le dă o apă şi un sandwich, şi ei în naivitatea lor merg acolo şi urlă ca fraierii: JOS PSD!, iar senatorul sau deputatul lui peşte (care ţine un discurs amorf, un fel de manele politice) stă ca şmecherul în parlament şi ia nişte bani frumoşi... şi nu face absolut nimic.

    Logic, nu generalizăm. Există şi oameni politici (chiar parlamentari) de nota zece, de o calitate extraordinară, dar ei sunt minoritari, sunt ca nişte enclave, insule...

     Eu tot nu pot să înţeleg cum gândesc aceşti mari politcieni corupţi, dinozaurii... Cei care au dosare penale sau au probleme serioase cu justiţia. Cum pot ei să arate cu degetul spre alţii şi să se creadă nevinovaţi? Dar acel milion de euro unde a zburat? Nici PNL, nici PSD , nici ALDE ... să nu vorbească de alţii. Şi PNL a avut şi are corupţi, penali... Şi PSD ... şi PDL. Dacă în toate aceste partide avem cazuri de indivizi care au făcut sau fac puşcărie, cum se poate ca azi să vină caricatura de politician (Ludovic Orban) şi să răgnească la microfon: JOS CIUMA ROŞIE! JOS PSD!

     În contextul USL nu mai exista CIUMA ROŞIE? De ani de zile PNL acuză PSD că este partid comunist... şi vine doar cu refrenul JOS PSD! Bine, am prins ideea... vă place acest mesaj, poate prinde la prostime, dar ce punem în loc, un PNL care a fost frate cu PSD şi acum e prieten cu PDL?

       Până când această ipocrizie? Vedem prea bine ce băşcălie face mass-media (şi pe facebook, pe internet) de tinerii care vor să fie azi în politică. Sunt analfabeţi din punct de vedere politic. Da, pentru că mass-media vrea să vadă doar aceste valori. Tinerii de calitate din spatele acestui joc politic sunt mereu în umbră. Ei sunt nebuni şi dinozaurii sunt normali.

        Vedem la dezbaterile politice, polemici peste polemici. Auzim şi azi: JOS PSD! Dar de ce nu JOS USL? Altceva se poate? Salarii de 500 de euro? Pensii mai mari? Locuri de muncă? Şosele UE, autostrăzi? Turism? Agricultură? Industrie? Economie? Cultură? Sport? Educaţie? Sănătate? Legi sănătoase?

        De 28 de ani se pare că nu se poate şi aceste lucruri sunt pentru noi (votangii) iluzii. Atunci înseamnă că votăm nişte (care votează asemenea caricaturi şi specimene) ipocriţi, orgolioşi, egoişti, corupţi... cu un grad de handicap sufletesc sever. Sau poate e o iluzie, dacă sunt handicapaţi pe bune? Ipocrizia e un handicap? Politica e un handicap?

marți, 21 noiembrie 2017

Poezii

Cuvântul iubire

Sunt un om al cuvântului iubire
şi cred în veşnicia ei...
Dar nu mă las umbrit de patimi
şi nu iubesc întâmplător.
Iubesc cu lacrimi şi durere,
iubesc cu dragoste şi dor.



Ce-ţi pasă ţie soare



Ce-ţi pasă ţie soare
că luna a apus...
şi nu mai luminează noaptea
şi cerul mult a plâns.
Tu soare, orgolios şi egoist...
ce-şi pasă ţie
că luna nu mai este lună,
că stele nu mai sunt stele,
că omul nu mai este om,
că dragostea nu mai este dragoste...
Ce-ţi pasă ţie soare
că lumina din noapte
a rătăcit într-o zi
de duminică?

Când te îndrăgosteşti de stele

Când te îndrăgosteşti de stele
să ştii că ele cad.
Când te îndrăgosteşti de soare
să ştii că el apune.
Când te îndrăgosteşti de munte
să ştii că trebuie să urci
să priveşti din vârf cerul iubirii.

Iubeşte femeia...

Iubeşte femeia... şi laso-n lumea ei
plină de enigme şi orgolii...
caută să nu o înţelegi
că nu ai cum...
femeia nu trebuie înţeleasă,
femeia trebuie iubită...
dar ideal este
să o iubeşti cu adevărat.

Orice femeie...
Orice femeie păşeşte în viaţa ta,
mamă, soră, iubită...
dacă ai început să îi spui
TE IUBESC!
măcar să te ţii de cuvânt.

Lacrima unei femei frumoase
Lacrima unei femei frumoase
a căzut pe pământul sufletului meu,
brăzdat cu amintiri regale
şi cultivat cu Flori De Nu Mă Uita.

De pe obraz pe sânii ei...
ca nişte nori... plouaţi cu rouă
şi miser, Lacrima curge încet
spre infinitul clipelor de dor.

Visul meu e să devin iubire
Când am fost copil nu am avut timp
să visez că o să fiu om mare...
şi că o să mă îndrăgostesc ca în poveşti,
dar acum visul este o iluzie...
şi ştiu că nu pot face acest vis
să fie realitate... atâta timp cât
iubesc himere... şi cred în oameni
cu aripi de îngeri morţi.

M-am născut în faţă cu o icoană
a unui sfânt care a salvat un tată
să-şi trimită fetele spre desfrânare
şi am învăţat din povestea lui
că Arie nu e ereticul de acum
o mie şi ceva de ani...
Arie, Iuda, Petru, Saul - Pavel,
suntem noi toţi când uităm de Iubire
şi nu acceptăm ideea că:
a iubi înseamnă a învia.

A iubi înseamnă a ierta,
a iubi ca în vis înseamnă
a suferi cu inima deschisă
sau a suferi cu cărţile pe faţă,
dar viaţa nu e suferinţă,
nu e plăcere...
viaţa e un vis ancorat în Iubire,
un vis în care ne îngropăm toţi.

De ce ne pierdem timp?

De ce ne pierdem timp cu oameni care nu ştiu sau nu pot să iubească?
Pentru că egoismul şi orgoliul lor au nevoie de hrană.
De ce ne pierdem timp cu oameni care nu ne răspund la salut sau la bună ziua?
Pentru că vrem să credem în minuni...
De ce ne pierdem timp cu oameni care nu au timp pentru noi?
Pentru că bunul-simţ, sensibilitatea şi iubirea... sunt comori de suflet
care la noi nu au limite.

Femeie - vis de taină
Femeie, vis de taină tu eşti
şi te-am iubit ca-n poveşti...
dar tu te fereşti...
să mă priveşti...
pentru că nu ştii
cine eşti.

Femeie, nu vreau să-mi vorbeşti,
dar tu nu mă iubeşti...
şi nici nu ştii să iubeşti...
poate doar mă răneşti...
dar tu ştii ce-ţi doreşti,
mă bântui că eşti
sau ai fost în vise pământeşti
şi ai vrut să mă cucereşti
cu săruturi cereşti...
dar iartă-mă femeie!
tu... tu chiar nu ştii
să iubeşti, sau te prefaci
că mă doreşti.

Eu m-am născut visând
Eu m-am născut visând
şi m-am trezit om.
Era într-o dimineaţă
cum nu a fost vreodată.
Era ca într-un basm
ce nu a fost scris niciodată.
Era de fapt conştiinţa mea...
era o zi obişnuită,
doar că eu m-am trezit
şi mi-am dat seama că sunt om.

Oamenii vin şi pleacă
Oamenii vin şi pleacă
dar o umbră de dor tot rămâne,
o brumă de sentimente
ce nu dispar niciodată...
pentru că oamenii sunt
ca păsările călătoare,
vin când le este cald
şi pleacă atunci când le este frig.

Femeia - ancoră de vis
Femeia e o artă a iubirii
şi uneori te poate face
să suferi...
pentru că femeia
e ca un paradox,
e ca o ancoră de vis
în sufletul bărbatului.

Fantezie de toamnă
Copil acoperit cu frunze,
zburdă cu inima prin crengi...
şi din izvorul de lumină
a răsărit un lac de melci
şi-o gură ce striga într-una:
hei lume, spune unde pleci?

Floarea omului
O floare sădită din cer
cu miros de jertfă
a cules sufletul meu
într-o noapte de Vineri
şi în vis a înţeles totul
floarea era floarea omului
ce înseamnă iubirea.
Pentru ea
M-am îndrăgostit
de o rază de soare
ce nu a putrezit
la avalanşa de nori
a cerului ancorat
în emoţii de toamnă.
Îmi place...
Îmi place surâsul tău divin
îmbrăcat într-o ie de toamnă.
Îmi place parfumul tău adolescentin
îngheţat în trăiri ce culeg amintiri
din basme şi poveşti...

luni, 20 noiembrie 2017

Nevoia de iubire

    Nevoia de iubire a devenit o problemă tot mai acută a omului contemporan. Societatea de azi de tip fast-food ne oferă multe. Distracţie. Tehnologie. Acces rapid la informaţii. Idei de afaceri. Internet... Toate aceste oportunităţi din sec. XXI, nu oferă omului afecţiune, emoţii sau iubire. Aceste lucruri materiale (cu un scop comercial) ne dă o plăcere efemeră... şi după o experienţă în acest sens apare amăgirea şi dezamăgirea de fapt.

     Lumea caută mereu ceva nou şi orice ar fi în trend omul postmodern se plictiseşte. Nu trebuie deloc blamată lumea în care trăim sau judecată greşit. Poate din experienţă personală vedem prea bine că spectacolul, show-ul lumii de azi nu satisface mereu şi există o mare sete de iubire, de natură, de frumos... 

   Oricât de reci par oamenii de azi şi pasionaţi de bani, este o mare sensibilitate în noi, pentru că toţi suntem oameni din lumea actuală, aparent o lume banală şi fără sens. Parcă lipseşte acel farmec al anilor trecuţi. Lumea caută ceva. Da, lumea caută iubire. Omul de azi caută această comoară numită iubire, dar nu e nevoie doar de iubire... e nevoie de un om care să te înţeleagă şi să te accepte aşa cum eşti. Să te iubească pentru ceea ce eşti cu adevărat nu pentru card, maşină şi altele.

   Cred cu tărie că omul contemporan caută o relaţie normală, nu o relaţie toxică. Psihologia iubirii nu e ceea ce se afirmă şi se caută pe facebook. Iubirea nu se caută pe facebook. Iubirea se caută în sufletul celuilalt. Doar că se tinde mult spre genul de iubire surogat sau de ce nu iubire fast-food, iubire second-hand.

    Experienţa facebook ne arată că nu construim o relaţie wow pe un site de socializare. Nu e rău site-ul facebook deloc. Există şi excepţii. Oameni care au un cuplu superb datorită facebook. Doar că procentul duce mult spre amăgire. Iubirea stă în ochii privitorului nu în ceea ce butonăm pe chat, iar un Te iubesc! spus în viu grai, nu e un Te iubesc! virtual... plin de inimioare şi alte nebunii. Acest soi de îndrăgosteală pare mai mult o joacă.

    Iubirea adevărată e o călătorie cu persoana dragă prin parc. Iubirea adevărată nu a uitat să viziteze un monument, un mausoleu, un castel, o mănăstire... Iubirea adevărată nu a uitat că există flori, chiar dacă aceste flori se ofilesc, trăim cu nădejedea că iubirea nu se ofileşte. Iubirea adevărată tinde spre natură, simplitate, armonie, poezie... 

   Trăim totuşi într-o lume nouă. Dacă ai un salariu decent şi din muncă cinstită îţi permiţi să mergi cu persoana iubita într-un BMW X 5 prin oraş... sau la un film în alt oraş... sau la Paris, sau în Veneţia sau în New-York, asta nu înseamnă că nu e iubire adevărată. Numai că trebuie să fim sinceri cu noi, e bine să trăim aşa mereu în minciuni şi iluzii postmoderniste?

   Putem face orice dacă e de bun-simţ şi să fim fericiţi, dar nu putem judeca pe alţii că sunt altfel. Fiecare e după gradul lui de educaţie, cultură etc. Îmi place mult ideea: din fericire toţi suntem diferiţi! În fine...

    Cum facem cu nevoia de iubire? Există reţete pentru o relaţie perfectă? Există relaţie perfectă? Există vreun ghid de iubire? Există vreun tratament pentru persoanele singure? Oameni buni, nu putem face filosofie şi retorică la infinit. În viaţă mai sunt şi lucruri practice, concrete. Uneori mai ţine şi de raţiune. Chiar dacă iubirea nu are logică, e bine să fim cu picioarele pe pământ... nu doar cu capul în nori şi cu fluturi în stomac. Unde poate să-şi gasească cineva perechea potrivită? Aici fiecare răspunde cum doreşte. Nu cred în generalizări sau cărţi de genul: Cum să-l găseşti pe Făt Frumos din Mall. Fiecare individ e unic şi dragostea o descoperă cum vrea, nu cum vor alţii. Să nu intrăm pe un teren minat. Să nu facem ca un doctor care fumează 2-3 pachete pe zi şi taie şi spânzură la pacienţi când vine vorba de fumat sau cafea. Să nu mai vorbim de alcool. În fine... Important e să nu disperăm. Să înţelegem că depresia, anxietatea e lipsa de iubire, lipsa de comunicare şi comuniune. Lipsa de sentimente. Să înţelegem că nu noi am inventat roata şi orice problemă are o rezolvare.

    Eu personal am învăţat să nu mai fug după iubire. Dacă vine e bine venită. Dacă nu aştept şi nu o dau în manele şi telenovele. Am încredere în mine ca om şi nu-mi plâng singur de milă. E normal toţi suferim sau am suferit, dar şi când ne dă Dumnezeu o mare iubire, să avem grijă să o facem ca un munte... şi de sus să privim împreună răsăritul de soare sau apusul de soare. Din păcate iubirea răsare şi apune. Dar iubirea adevărată înseamnă nemurire. Iubeşte, e frumos! 

joi, 16 noiembrie 2017

Străin prin Bucureşti

     Când eram copil, visam (ca orice copil) la Bucureşti ca la un oraş fantastic. Verişorul meu (vecin cu mine, gard în gard) din Bucureşti, era mereu pentru noi un om ideal, un exemplu... un personaj de poveste de la capitală. Noi, nişte copilaşi modeşti de la ţară (gândeam atunci că mediul rural e ceva rău) aveam impresia că oraşul Bucureşti este un OZN.

       Uite că aşa a fost şi nu am ajuns niciodată (copil fiind) în Bucureşti. Nu vreau acum să blamez capitala României, dar pentru mine ca om, Bucureştiul este un oraş mare... şi atât. Recunosc, am fost doar de câteva ori în acest oraş de vis. Viziunea omului ajuns la maturitate faţă de un oraş se poate schimba, dar nu poţi compara Braşovul sau Sighetul-Marmaţiei cu mult râvnitul Bucureşti. E clar, de la Bucureşti se dă ora exactă în toată ţara. De la Bucureşti se transmit ştirile Protv (pentru cei interesaţi de subiecte horror). De la Bucureşti sunt majoritatea vedetelor din România. De la Bucureşti se dau legile (proaste) pentru ţara asta tristă, dar plină de umor...

Nu am nimic cu oraşul Bucureşti ca potenţial cultural, economic etc. Pur şi simplu nu îmi place agitaţia şi aglomeraţia... , în rest oraşul e frumos. Un prieten îmi spune: Dani, nu ai văzut Bucureştiul noaptea. Prietenul are o experienţă de 4 ani de stat în Bucureşti. În fine, am văzut Bucureştiul şi noaptea. Orice oraş e frumos noaptea. Nu e vorba de oraş în sine aici, e doar o părere... o stare. Nu mă regăsesc în Bucureşti. Îmi vine rău la propriu când văd atâta lume încotro şi nicăieri. Prefer liniştea şi farmecul unui oraş mic. Prefer oraşele din Ardeal sau Maramureş. Prefer altceva.




       Îmi place să vizitez Bucureştiul, nu să locuiesc acolo. Nu mă văd capabil să rezist în această nebunie (junglă) numită Bucureşti. Se simte goana după bani. Sentimentul că toată lumea face afaceri. Cam asta simt în Bucureşti. Depinde de contextul pentru care alegi Bucureşti. Vrei nu vrei uneori Bucureştiul dă viaţă României. Nu se poate fără Bucureşti, dar cred că un plan urbanistic cu statut de capitală putea să fie mai extins, cu străzi ca în occident, cu locuri de parcare... cu tot ce numim civilizaţie umană. 


       În final, am ales oraşul Galaţi pentru facultate şi nu Bucureşti, pentru că nu îmi place aglomeraţia. Dar Centrul Vechi? Berăria H? Cluburile? Bisericile? Mall-urile? Parcurile? Ca pelerin, turist etc., oraşul e frumos... dar ceva nu mă atrage, nu mă leagă de Bucureşti. Am o prietenă care stă la 50 de km de Bucureşti şi când ajunge în Bucureşti are o stare ciudată. Poate sufletul nostru respinge ceva. Nu ştim. Nu putem să fim judecaţi dacă nu ne place Bucureştiul ca acasă. Poate întreabă cineva: unde ai fost tu în Bucureşti? Ca idee... am fost în Crângaşi, Lacul Morii, şi e deosebit. Aş căuta în Bucureşti numai locuri care să mă facă să nu mă simt străin... , dar din păcate nu sunt pasionat de Bucureşti.